April 14, 2018

Prin Prahova-n Prier, 2018

Filed under: Traveller — DianaComan @ 6:47 p.m.

Padure in aprilie (Sinaia, 2018) Padure in aprilie (Sinaia, 2018): nedreptatea brazilor de-s verzi tot anul!

Cum am luat recent o mica pauza de la multe mai mari si mai marunte, am fost putin prin Ploiestiul natal si apoi inca mai departe, pe coclauri, ba chiar si pe acolo pe unde ploua odata demult interminabil si implacabil. La munte, Prier prieste ca intotdeauna mugurilor si bobocilor si-n general puilor de ce-ar fi ei sa fie, ca-s de pom, de floare ori de om. Si mergand deci prin padure pe la Sinaia i-am surprins pe cate unii in plin fapt de primavara cum s-ar zice, rasarind de sub radacini si trunchiuri batrane ori pe carari din alt veac, din alte timpuri:

Branduse la Sinaia (Aprilie, 2018) Branduse la Sinaia (Aprilie, 2018)

Pui de om surprins pe carare Pui de om surprins pe carare cu banda albastra. Trunchiuri tepoase numai bune sa le-arunci buzdugan la sosire in poarta castelului. Numai c-acum mi-e ca s-o darama castelul de la mai putin de-atata, o ajunge sa arunci o ramurica-n el ca nici pietrele nu se tin laolalta singure. Asa de la distanta si in poza totusi in fine, inca arata macar a... conac al nimanui asa, precum si e, asta e:

Daca pietrele se darama, in schimb apa tot trece peste, printre si pe langa ele, ca dintotdeauna, ca mereu. Si muschiul creste verde langa zapada ca nu se sinchiseste de atata lucru:

Mini-cascada la marginea potecii prin padure. Mini-cascada de mai sus de la marginea potecii spre vulparie1 prin padure e amenajare veche, de pe vremea cand padurea n-avea doar vizitatori ci si stapani de-adevaratelea - din cei care ii aveau grija adica, fiind ea a lor nu doar a... urmasilor urmasilor lor.

Sus la stana - la fosta stana ca acum e un fel de n-ar mai fi ca in tot cazul deschis nu-i - ne-au intampinat si petrecut o bucata de drum vreo patru catei flocosi si altminteri prietenosi. Dupa tipic modern, fosta stana ar fi teoretic acum restaurant dar se vede treaba ca e pentru catei ca ne miroseau ei pe noi dupa mancare si altfel nu era picior de om pe nicaieri. Asa ca ne-am vazut de drum noi si intr-un final si cainii. Cred ca inteleg si eu noua sintagma de-o tot aud prin Romania cu tinerii frumosi si liberi ca in fine, erau si frumosi flocosii si tineri si liberi, drept.

In alta parte de padure, viata isi vede de treaba, ascutita si nemiloasa: unii cresc mai drept ori mai chinuit ori mai bizar de-a dreptul, dupa cum li-e soarta, altii se frang, altii se crapa de la radacina de nu mai raman decat aschii spre cer:


Copac cu rana

In alta zi si pe-alte dealuri, am umblat in linistea de-o stiam demult, pe versantii de se tot duc la vale pe-o parte si se depun apoi pe cealalta parte, de se intoarce valea pe dos graunte cu graunte de pamant. Si-n vremea asta puiul de om a scotocit prin cladirile lui stra-strabunica-su', a gasit un fierastrau oricum mai batran ca el si-o capra idem si s-a luat deci hotarat de pecetluit soarta lemnului cand nu mai e copac:


Precum se vede in fundal am zis ca are de lucru suficient asa ca l-am lasat sa-si vada de treaba si m-am dus in ale mele. Iar altii si-au vazut si ei de treaba la loc anume din gradina unde lucrurile stateau la un anumit moment cam asa:


Dupa momentul asta n-a mai stat nimeni de poze, asta e.

Altminteri inapoi in Ploiesti, Prier nu prieste ci mai degraba zice-se ca ...jupeste. Cu tot Pastele trambitat altminteri prin megafoane de catedrala din buricul centrului, plutea asa disperare si pustietate-n aer de nu se poate. Si-i prima data cand am vazut asa cozi serioase (20+ de oameni) doar la... "schimb valutar si amanet". Concluzii o trage fiecare pentru sine si dupa cum ii trebuie, ca altminteri opiniuni pe orice tema are tot romanul ba chiar in dublu ori triplu exemplar, doar n-o putea altminteri sa taca ori sa admita - imposibil! - ca... nu stie ori nu pricepe, nu?

  1. Vulparie care era regala de altfel si care nu mai este deloc ca ori e om ori nu-i nimic, ca atatea altele. Era practic casa padurarului regal care avea in grija intre altele nu doar copacii ci si animalele din padure, evident. Pe de alta parte amenajarea si cararea pietruita in sine sunt probabil de mai tarziu, din lucrarile facute mai cu sila mai cu forta mai cu bata mai cu parul de comunisti ca asta ar fi varianta a doua: daca nu-i de drag atunci o fi de frica. 

March 30, 2018

My First 2 Years as CTO for Minigame

Filed under: Lyf — DianaComan @ 6:35 p.m.

This February, while I was still fighting to set straight the bits and bytes of Keccak for EuCrypt, a quiet note from my personal time-log popped up for a moment, as a brief reminder that it's been 2 full years since I took up this position with Minigame. And what 2 years those have been!

Before I go any further with this summary of sorts, I must say that I never coveted this position nor planned for it in any way. My initial contact with Eulora was as a player and I never wished for that to change really. Events inevitably built on one another and retrospectively one might be tempted to see any links or stages as some sort of proof of an underlying plan. While this may be convenient for some "narrative" mindset, it's still false: there was never any planning or "purpose" in sight. At each and every step there was only cause and necessity at work, shaping the outcome rather without any choice really. So do me a favour and don't ever inject into this timeline any nonsense of "goals" and don't ever try to paint it as a sort of step by step thing *towards* something. My involvement with Eulora has never been and it will never be towards something. It has always been and it will ever be coming from somewhere.

All I wanted from the beginning - I still want it - was to play Eulora, this rare game that focuses by design, explicitly and quite effectively on engaging the thinking person, on rewarding applied intelligence and knowledge. And when it became clear that part of the price for this rare want of mine1 was my own return to coding, I still hoped that I'll simply maintain and happily build my own Foxybot, nothing more. After I witnessed the feat of Chetty who turned around in a single week and working alone a stumbling, crashing server into a solid rock, my hope grew a bit larger to include the idea that I might someday work *with* her. But hopes are more often than not just fear inverted: one looks quite purposefully2 at the opposite of that which they can't yet bear to see although they know it'll come to pass one way or another, no matter how improbable it might seem. And this time it was sadly no different as I neither got to simply focus on Foxybot nor to work with Chetty at all: instead, if there was to still be any Eulora at all, I got to simply try and continue from where she had no choice but to stop.

The beginning was as it almost always tends to be: optimistically naive, regardless of all and any of previously accumulated scars that toned down an even higher level of natural optimism and naivety combined. Perhaps when I'll find myself NOT having to trim those down after a while in a new project I'll be able to say that I'm indeed as old as the hills - if I'll still be able to say anything at all at such a time. In any case, February to March 2016 were spent making small fixes to various issues of the server and getting to know the full code base. April to July 2016 included the first big pain: porting the full code (client and server) to 64 bits; in addition but nowhere nearly as painful and horrible as that transition, there were of course a set of new features added and the first forays into the gnarly part of graphics for Eulora. This part concluded with a smooth new client release in July/August 2016, packed with new stuff, some of which was set out explicitly in the corresponding S.MG statement and some of which was only hinted at, so as to avoid spoiling it all for players.

Buoyed by having reached at least the end of the 32 bits to 64 bits migration swamp (it felt like hell at the time but retrospectively it was of course just a minor puddle of a swamp, there was and surely is worse to come), everything seemed suddenly within reach in the summer of 2016: the practically infinite landscape, the migration to RSA-based authentication, the graphics market place and with it the final client release that could be afterwards seamlessly updated as and when the server made new content available. The initial required sever-side refactoring proceeded satisfactorily if painfully. And then of course the optimism died many a slow and tortuous death over the remaining months of 2016 and pretty much all of 2017.

First, the rot of the open source legacy code turned out to be so entrenched that it resisted any and all attempts at sanity with effects more and more pronounced as one tried to build more and more useful and sane parts - the partial refactoring turned quickly into an almost entire re-write, all while the server was up and running, literally changing the engine of the car while driving it and with passengers on board as well, for good measure3. When this second code-hell was over in September 20174 there was as a result one big but smooth server update that packed a lot in, with the most visible changes being: the ECu (Eulora's currency) floated 10:1, new merchant interface, separate storages of the 2 NPCs, unlimited stacking of items, fixed and server-chosen characters for new players, metered traffic, tighter server-side controls of player movement and various fixes of edge cases in the game.

Once the code base was brought not to full sanity but to a much more reasonable state, there was of course finally, belatedly, time to focus again on switching to RSA authentication, making the client-server communication protocol and then the practically infinite landscape and so on. But as before, reality turned out to be an uglier beast than it had initially seen: there was in fact no usable RSA and no usable cryptographic layer at all on which to rely for Eulora's needs. So I worked on making it of course, what else was there to do.

In October 2017 I switched thus from code-refactoring and cleaning to a mixed pack of study (inevitably, Maths and crypto such as it is featured strongly), code understanding (the insane mpi comes first to mind, mainly due to its dubious habits of sweeping dirt under the carpet), Ada and V learning and practice, code design, writing, testing and weekly5 write-ups that effectively grew into EuCrypt, the cryptographic library for Eulora. As much as possible and in parallel to all of this, work continued as well, of course, on the rest of parts yet to be completed: the communication protocol, the major change of database design and so on. I completed the EuCrypt series of write-ups at the beginning of this month and then of course, I added a new check to it following useful feedback from Arjen. And while writing the EuCrypt was no walk in the park, I must say that I wouldn't call it any sort of hell either for hard work and even relentless struggle in themselves are no hell - they may be tiresome and even wearisome and all that but they simply lack the vomit-inducing moments and mental tortures of previous experiences with the legacy code base.

There is of course more to do and more to come, now that EuCrypt is completed and it starts being put to use. But the results of all the toil of those past 2 years go beyond the updates and the new features and the library itself: there is now a much healthier base to build on, there is now effectively a way to build all those exciting things that make Eulora the game I wanted 2 years ago, the game I still want. And for all my current fatigue6 and for all the current woe of being at the moment without an actual machine on which to run Eulora's server, I'm looking forward to the work that is still yet to come for it is finally the moment to focus again on the most exciting parts - the ones where Eulora begins to truly take off!

  1. My wants are both rare and of the sort that money alone can never buy on the spot - go ahead, buy me with all the money in the world a working Eulora right now, will you? I'm neither boasting nor complaining; I'm merely stating, mainly for my own repeated recollection, this not-yet-ever-contradicted own experience. 

  2. If, perhaps, subconsciously, if one never ever looked into oneself enough to notice this sort of subterfuges. 

  3. between January and September 2017 alone, the code base went from 330k LOC to 264k LOC where the resulting 264k LOC actually included a lot of comments and tests and re-implementation of a saner nature of the useful parts 

  4. As the saying goes: if you find yourself in hell, just keep going until it's over. Can't say I have any better suggestion really. 

  5. By weekly I really mean weekly: New Year or no New Year, if it's a Thursday then there is a new EuCrypt post. 

  6. Fatigue that even became so acute as to result those last few days in what I call mind-blank-mistakes: the point where the mind blinks occasionally as it were, missing things that it would never miss under any other circumstances; these include the physical bumping into corners/objects because of mis-estimating them and the logical - missing obvious mistakes in one's own code. And no, I still don't call this extreme fatigue because I know unfortunately further levels of that too - it comes with various territories and natures. 

January 6, 2018

Punctul cu patalama de trecere

Filed under: Lyf — admin @ 9:34 p.m.

O sambata ca orice alta zi, ca-i a sasea din an ori a sase suta, ca-i anul 2018 sau 1018, inainte ori dupa ceva eveniment de nu mai stie nimeni ce si cum a fost de-adevaratelea. Sigur, am schimbat calendarul, am schimbat agenda, am schimbat numarul de-l scriu la orice data ba chiar am si ciocnit un pahar (sau mai multe), ca doar de ce n-as face asa ceva? Dar nu s-a schimbat nimic anume, nici un centimetru, nici un milimetru, nici ca esenta nici ca infatisare nici ca ritm macar. Un punct in timp ales anume tot nu-i in sine mare trecere, oricati stramosi si-oricate focuri de-artificii i s-ar pune-n carca iar si iar. Punctul biet tot nu-i trecere, chiar daca a primit certificat ca-i mai cu mot ca toate celelalte, chiar daca toti ii zic ca nu e doar un punct ci o mare si foarte importanta trecere. Cam tot asa dupa cum nu-i nimeni nici doctor nici profesor nici inginer nici chiar nimic doar pentru are o hartie pe care scrie ca ar fi. Pentru an ca si pentru oameni trecerea se cere faptuita si se descopera mai degraba in urma decat inainte, mai degraba pe neasteptate decat la intervale egale, alese, sincronizate extern.

A trecut un an asadar, un an de la ultimul an si-atat. O masura doar si-mi pare curios cum sarbatoreste lumea pe de-o parte anul cel nou privind inainte dar pe de alta parte aniversarea proprie privind mereu in trecut. E acelasi tip de "trecere" pana la urma, una mai mult cu numele, doar un punct cu patalama si-atat, ca-i inceputul anului calendaristic ori inceputul anului personal. Si totusi lumea sarbatoreste global viitorul dar individual trecutul. De parca ar zice - chiar fara sa priceapa - ca fiecare isi are cu sine trecutul propriu spre ajutor ori dimpotriva, dar altfel lumii asteia mari ii pasa numai si numai de viitor, de urmatoarea ei secunda de existenta care e in fapt singurul fruct real al anului, daca e si acela. Viitorul lumii e trecutul indivizilor iar lumea sarbatoreste iar si iar un simplu punct de trecere de pe un cerc ca intr-un joc cu cartonas inscriptionat anume: sarbatoare, artificii, sampanie.

Sigur, sarbatoresc si eu dar in felul meu asa linistit si calm, pe undeva tenace mi s-a spus: zi de zi si ora de ora cu tot ce reusesc sa fac e sarbatoare, cu tot ce imi propun sa fac imi propun sarbatorile, cu tot ce invat din cele intamplate imi numar luminile de artificii. Pauze iau si din acelea, dar pauze de la lucruri anume, nu pauze de la tot ori de la mine, ca timpul tot e fix al meu cat mi-o fi scris sa fie.

Uneori, cand simt nevoia, ca e ea in calendar sau nu, fac si petrecere anume, sigur, de ce nu? Plec si-n calatorii, fac si nazbatii, ba chiar scriu si versuri si cod pentru calculatoare, oricat ar parea de dubioasa combinatia. Scriu de asemenea uneori, ca acum, de inceput de an chit ca-i deja a sasea zi, de inceput de an chit ca am lucrat si-am si stat saptamana asta ca si cealalta ca si urmatoarea. Fac asadar si scriu si vorbesc si calatoresc si sarbatoresc dar nu doar ori fix la un punct anume ci unde ma duce pana la urma nevoia si vointa proprie.

Imi pare ca doar asa, anume zi cu zi pe nesimtite se aduna cand si cand de cate-o trecere intreaga de ma uit uneori inapoi si-mi par unele lucruri tare-tare indepartate. Atunci abia, cat stau privind asa departarea asta noua din urma, numar uneori, numar anii ori zilele ori chiar oamenii. Si zic dupa caz, cui se cuvine, la multi, multi ani, dragii mei!

October 26, 2017

Fericirea-i pe senile. MARI

Filed under: Young, old and oldest — admin @ 7:59 p.m.

Ce face omul la 5 ani si-n prima lui mini-vacanta de o saptamana cu totul? Intai doarme dus si neintors de la 5 dupa-amiaza la 7 seara in ziua urmatoare. Dupa care face si desface excavatoare si camioane de jucarie pentru transportul ilicit de nuci reale. Dupa care si intr-un final... gaseste excavator mai pe gustul lui propriu, adica excavator real. Si... MARE. Cu ilustratii1, sa pricepeti cum sta treaba:

20171026_101047 Fericirea are chipul taaaau...si senile ca atare!


Inca n-ajunge la pedale, da' ajunge la volan precum si la *claxon* si deci esentialul e la indemana cum ar veni. Si da, ce se vede acolo jos in prima poza e o mica bucatica-bucaticuta de gentila si dragalasa senila a monstrului excavator in cupa caruia puteau sa doarma linistiti minim 5 ca viteazul din imagine.

Acum sper doar ca nu s-o apuca sa dezmembreze si excavatoare reale prea curand. Nu de alta dar n-am loc in casa pentru asa "piese".


  1. Da, fotograful a fost prins pe nepregatite asa ca a... cerut telefon si a facut poza, ca altfel ramanea fericirea fara ilustratii, ce sa faci. 

October 8, 2017

Lictis plictis ori boala copilariei

Filed under: Young, old and oldest — admin @ 2:27 p.m.

"Lictis plictis" - asa-i ziceam, probabil fara alt motiv mai intemeiat decat acela ca rima. Plictiseala adica, la tona, aparent inevitabila. Inevitabila atunci pe cand eram copil, de negasit acum cand sunt adult. Observabila altminteri si la fi-miu din cand in cand si anume fix atunci cand... n-are nimic de facut si inca nu-l duce mintea cat sa-si gaseasca singur ori mai bine zis nu-i pare ca ce-si gaseste chiar conteaza asa pe cat de mult ar vrea el sa conteze. Pentru ca da, plictisul e pana la urma o masura interna a inutilitatii (lipsa de importanta daca preferati) unei activitati - inutilitate perceputa macar daca nu musai reala. Sa zicem perceputa asadar ca sa nu dam cu greutatea realului direct desi oamenii sunt din cate am tot vazut destul de buni altminteri1 in a simti cum ar veni utilul ori inutilul fix in plex.

Inca tin minte cateva vacante lungi de vara - alungite anume de caldura, de plictis, de nemiscare. Se tarau minutele si orele cleioase si fara gust, in asteptare fara tinta, fara scop si fara limita anume: asteptare si atat, buna sa-ti calesti in ea rabdarea ca in piatra si nimic mai mult. Le tin minte dupa mai bine de 25 de ani tocmai pentru ca n-am prea mai pomenit de-atunci asa stare de plictiseala si nici nu cred real ca am sa mai pomenesc vreodata decat poate in cazul complet nefericit in care-oi da iar in mintea copiilor de batranete (ori mai bine zis de prostie, ca alta nici n-are ce sa fie cauza).

Mai interesant e ca nici n-am incercat musai ori tintit asa sa "nu ma mai plictisesc" - nici nu stiu cum ar fi anume sa "incerci" asa traznaie. Dar imi pare ca vine pur si simplu la pachet cu activitatea tintita spre intelegere si utilitate2 - de la un punct incolo se acumuleaza suficiente preocupari precum si suficiente rezultate incat sa dai cel mult in partea cealalta adica sa ai problema filtrarii, problema impartirii unui timp limitat intre prea multele lucruri chiar interesante de facut. Interesante si in general nu tocmai usor de facut, nu tocmai izolate ori fara antecedente necesare, da, ca fix asa cam decurge treaba, fix cam de aia dureaza altminteri ani de zile de investitie proprie pana sa se intample intr-adevar sa stii ca te-ai lecuit chiar iremediabil de "lictis-plictis."

Revenind insa la inceputuri cum s-ar zice, fie ele asa pe la 5 ani si ceva zile cand infloreste plictiseala mai cu spor - ca pe de-o parte lucrurile de baza ale fiintei s-au mai lamurit iar restul inca nici nu se ghicesc anume - solutia e oricum la indemana cata vreme e ceva adult prin preajma, unde adult nu-i orice om peste o anumita varsta ci orice om care s-a vindecat pe sine demult de lictis-plictis si are deci "interesantul" la indemana oricand (ori asa pare din perspectiva celui plictisit). Si deci iata interesul iscat saptamana asta de mai sa nu mai doarma copilul de atata entuziasm:


In imagine, intr-o tava de bucatarie altminteri, e un model perfect functional de pompa de apa. Pe un suport de plastic sunt conectate impreuna un intrerupator, un motoras alimentat de la 2 baterii AA de genul cel mai obisnuit, un piston cu o mica teava de plastic prin care suge asadar apa din vasul albastru si o "racheta" de plastic cu corp gol si cu o minge usoara inauntru: motorasul misca pistonul tragand apa prin micile tevi de plastic pana in "racheta". Pe masura ce corpul rachetei se umple de apa, mingiuta se ridica fiind foarte usoara iar cand ajunge sus de tot impinge afara capacul rachetei. In partea de sus a rachetei exista inca o teava de plastic prin care apa se scurge inapoi in vasul albastru. Dupa ceva experimentari, copilul s-a mai dotat si cu o mini-carafa de plastic cu care sa care el apa, o siringa cu care sa scoata/puna apa dupa cum si de unde pofteste, un servetel cu care se sterge foarte grijuliu pe maini inainte sa manuiasca intrerupatorul (chit ca e izolat bietul dar obiceiurile bune sunt bune oricand) si un material "blue tac" care s-a dovedit rezonabil pe post de izolator de nevoie adica pe la incheieturile de tevi de plastic pe unde pompa model mai scapa apa cand ii vine.

Cu pompa asta minuscula altminteri dar perfect functionala am omorat asadar plictiseala copilului o saptamana intreaga si inca mai urmeaza. Ca asa-i cu toate cele, ajunge samanta sa fie buna, solul fertil, apa, lumina si caldura suficienta, sa creasca si plante si oameni mari si sanatosi. Iar cat s-a ne-plictisit el, eu am apucat chiar sa mai vad si de altele pentru ne-plictisul meu. Candva oi apuca timp (la pensie??) sa povestesc in amanunt si de alea ma gandesc...

  1. Adica atunci cand nu se mint pe sine. 

  2. de orice fel ar fi utilitatea cu pricina, nu musai si mai ales nu specific definita stupid drept utilitarianism. 

September 27, 2017

Scrisul fain, nu tocmai si cam deloc

Filed under: Lyf — DianaComan @ 11:52 a.m.

Mi-a amintit Alex in comentarii aici cum ca scriam lucruri faine... in 2011. Chestiune care are in ea la seminte de adevar cat sa faca de rusine ditai palaria de floarea soarelui la o adica. Dar sa le iau pe rand si pe numere cum ii place inginerului din mine:

  1. Citind acolo unde arata Alex adica postari ale mele proprii numai ca din ani trecuti, din alte vieti, constat pe partea dubioasa ca le-am si uitat iar pe partea pozitiva ca totusi... imi plac. Cand zic uitat zic fix atat ca le-am scris si deci cu asta scos din memoria activa s-ar zice - totusi le recunosc daca le citesc, normal, ca doar au fost si deci sunt tot ale mele. Si chiar mai bine decat atat, sunt in continuare fix de acord cu ce zic acolo, nu gasesc nimic de care sa ma dezic anume, 6 ani mai tarziu. Nu-i rau deloc per total.
  2. Chestiunea cu "in 2011" pune degetul - voit sau nu nici nu conteaza - pe ceva rana pe acolo prin 2012 cand am nascut ori altfel spus am invatat sa mor la un fel ca sa dau viata. E ceva lectie dura acolo si nu prea lasa loc de nimic altceva pana nu iesi pe partea cealalta.
  3. Desi am scris din cand in cand (rar da' exista!) in toti anii astia din 2012 pana acum, am scris de multe ori la... suprafata sa zic asa, ca aici despre timpul meu de gumilastic. Poate la suprafata doar pentru ca acolo macar mai era si ceva aer, spre deosebire de adancimi, nu-i tocmai clar.
  4. Din prima si la cea mai razanta citire a articolului din 2011 de-l mentiona Alex mi-a sarit in ochi cel putin o diferenta majora: acolo si atunci e scrisul plin de energie activa, fie ea si partial de nervi la o adica, dar mai important e ca-i scris si descris pentru ceea ce voiam sa fie, sa fac, sa existe. Si nu, nu-i vorba ca n-as mai vrea intre timp ori ca n-am mai vrut toti anii astia - e doar ca s-a schimbat pentru o vreme directia cum ar veni. Si atunci am scris mai mult cum se vede in articolul anterior astuia - scris descriptiv, ilustrativ intai de toate pentru mine, cautator ori atribuitor de sens si legaturi poate mai mult interne, personale, de interes posibil doar al meu si-al celor strict apropiati.

Interesant pe undeva ca am remarcat comentariul asta fix acum, fix cand voiam sa scriu cam ce-am scris mai sus numai ca inca n-aveam ancora cum ar veni. Pentru ca in cei 5 ani de au trecut n-am scris mult, dar am crescut si am ajuns iata iar intr-un punct in care mai exista si energie libera si timp si alte perspective. Intr-un cuvant exista iar motivul pentru care mi-am facut blog in primul rand: pentru ca am, pur si simplu, de scris, chiar de-ar fi doar pentru mine insami peste inca 5 ani cand mi se va intampla posibil iar sa gasesc ca recitesc drept nou ce-am scris demult, cu ani in urma. Altfel zis, macar un cititor am asigurat, pe viata chiar!

September 8, 2017

Bobocul boboacei

Filed under: Young, old and oldest — admin @ 2:21 p.m.

Prima zi de scoala are contur clar de semnul intrebarii, si-n amintire si-n real. Amintirea are claritatea surprizei cauzate de ceilalti: de ce se inghesuie ceilalti copii? de ce plang parintii altora? de ce mi-au pus o rata-n piept? Aproape 30 de ani mai tarziu, unele intrebari raman (de ce plang parintii altora?) in vreme ce altele se preschimba in oarece multumire: ce bine ca nu i-au pus si lui o rata-n piept!

De partea lui, bobocul nenumit ca atare se stie foarte clar pe sine pe nume si pozeaza mandru de noua lui uniforma, indiferent ca-i inca in papuci. La nici 5 minute dupa poza bea apa cu asa avant ca da si pe sine dar nici nu baga de seama - "a, ia te uita, da' de ce-oi fi ud oare?"


Fara tam-tam si fara cuvantari, prima lui zi de scoala a venit altminteri firesc si fara surprize. Isi stie deja scoala, ca am mai trecut pe acolo, am mai discutat, si-a intalnit deja invatatoarea undeva in iunie inainte de vacanta, si-au facut reciproc poze, si-au retinut reciproc numele macar - ca ea l-o fi recunoscand deja si dupa figura, dar el ma cam indoiesc ca ar recunoaste-o. Schimbarea de program e discutata si ras-discutata chiar daca inca nu e, probabil, inteleasa pe de-a intregul. Nici nu-i insa chiar atata de mare schimbare, nici nu-i anume vreo problema iar pe el oricum il intereseaza altminteri mult mai mult alta chestiune si anume cate zile - dar exact, CATE zile - mai sunt pana la ziua lui? Ca acum daca a inceput scoala e deci septembrie si daca e septembrie e deci ziua lui si deci: e ziua lui azi? sau maine?

Ziua lui cand implineste adica 5 ani. Printre celelalte diferente minore, se strecoara precum camila prin urechile acului aceasta diferenta de aproape 2 ani intre varsta mea de-atunci in prima zi de scoala din amintire si varsta lui de-acum in prima lui zi de scoala din prezent. Doi ani cand ai 5 cu totul nu-s chiar putini oricum ai da-o dar nu vad anume diferenta nicaieri in ziua asta - ori poate doar asa ca o parere in cum imi strange uneori mana pe drum desi tot el imi lasa mana cu totul cand recunoaste strada. Si-mi pare bine ca-i asa si-mi aduc aminte ca totusi prima zi de scoala n-are nicaieri in amintire varsta la vreun fel.

E doar prima zi de scoala asadar si e pregatit pentru ea, oricand s-a nimerit sa fie iar diferentele sunt doar in amintirea mea care are ce compara anume. Pentru mine e si nu e prima zi de scoala ca-i in alt loc, in alt timp si din alta perspectiva. Pentru el insa e doar prima zi de scoala si nimic mai mult. Cum e si normal sa fie si deci ne vedem toti trei (el, eu si ta-su) de treaba toata ziua ca de obicei.

Si totusi: de ce plang oare parintii altora?

August 18, 2017

Romania 2017

Filed under: Traveller — admin @ 1:05 p.m.

- Mami, ce oras e acela?

- Brasov.

- Brush off? Brush off! Brush off!

Spre amuzamentul copilului asadar am ocolit in fapt Brushoff-ul de data asta. Spre amiaza intr-o zi de vara am trecut muntii hurducat spre Transilvania unde-am gasit de altfel la un moment dat minunea de mai jos1:


Pana s-ajungem insa la fluturii devoratori de piersici, banane si alte delicatese, am mers admirand fiecare dupa puteri, preferinte si inclinatii cand drumul neted - minune! - cand sapaturile pornite toate deodata2, cand natura cata apuca a se baga si ea de seama printre atata lume revarsata pe toate vaile pe acolo in vara asta. Relativ imun la peisaj, copilul numara in schimb neobosit lucrurile exceptionale din punctul lui - mai nou asa pe lumea asta - de vedere:

- Trac-tor! Cal, cal, cal! Caruta! Tractor, mami! Caruta, caruta!

- Da, pui. Trei cai, trei carute si doua tractoare.

- Nu, ca mie imi place sa zic asa: tractor, tractor daca-s doua. Aaa, uiteeee: tractor, tractor, tractor, tractor!!

Ca sa stiti asadar: prin ochii copilului de nici 5 ani, Romania e in esenta o insiruire de cai, tractoare si carute pe drumuri de munte printre capite si baloti de fan. Are si el dreptatea lui, nu-mi pare chiar asa departe de adevar pe unde-am fost.

Dupa ce-am terminat asadar de numarat caii, carutele si tractoarele din zona, ne-am oprit cateva zile la Korund/Corund - satul de olari din Harghita, nu mineralul omonim. Lume mai degraba primitoare si in general cel putin bi daca nu tri-lingva, hotarata cum ar veni sa continue comertul si turismul din care-s clar ridicate atatea case nou-noute in stiluri mai degraba amestecate. Porti frumoase de lemn sculptat cu multe detalii, unele cu stema Transilvaniei in centru. Lemn sculptat, dar nu manual ci clar mecanizat si de serie, sa nu exageram acum cu pretentiile ori ideile. Lucrurile sunt in zona - ori cel putin cele mai la vedere - "traditionale" tot asa cum sunt "traditionale" bluzele de panza cu trei flori brodate la masina si vandute drept "ii". Pe alocuri kitschul se revarsa si el sub forma de colectii intregi de pitici de gradina, caprioare pictate pestrit si alte asemenea minunatii de nu le-am priceput niciodata rostul ca sa nu zic ca nici nu prea le suport sub ochi.

Pe langa portile de lemn sculptat, mai sunt in Korund/Corund mormane de oale, strachini, cani si ulcele pictate, targ turistic - si pe alocuri chinezistic - cat de lung e drumul principal, ateliere mai degraba ferite de lume, muzeul de aragonit cam trist si timid, ramasita a unei lumi care nu mai e, promovat si descris local ori turistic mai mult pentru fala de alta data decat ca o parte din prezent si eclipsat brutal de o ...benzinarie cu pensiune (sau pensiune cu benzinarie ca nu-i clar ca ar fi vreo diferenta intre cele doua, asa-s de apropiate si egal de urate intre ele).

Povestea muzeului de aragonit din zona e ca multe altele - si tocmai de aceea ar merita mai des spusa. Intr-un sat locuit de multa vreme altminteri a venit intr-un sfarsit, pe la 1915, un om. Cam asta ar fi intr-un cuvant povestea toata, dar pentru cei mai tineri care au nevoie de mai mult detaliu, am scris mai in amanunt despre om si aragonit.

Daca aragonit nu prea mai este ori nu pentru ce geologi s-au mai nimerit pe la Korund/Corund, izvoare cu ape minerale inca mai sunt. Si acestea sunt mai mult ramasite a ce au fost odata3, doua firicele de apa prin tevi inchise mai cu robinet mai cu un lemn uscat varat pe teava si altminteri folosite de localnici drept fantana: vine lumea cu bidoanele de Perla Harghitei si le umple - ca-i gratis - cu apa de izvorul Corundului din dosul hanului Arcs.

Pe langa ramasitele prosperitatii de altadata se mai remarca altminteri in zona inghesuiala teoreticei prosperitati actuale: morman de lume curgand in valuri de slapi si izmene inflorate, inghesuiala incredibila la orice e in "circuitul turistic" de la salina (care-i asa ca un fel de parc de distractii la adancime ca in rest partea de salina/exploatarea sarii propriu-zis mai ca lipseste cu desavarsire) pana la "centrul" satului oricare ar fi el. Asa ca in cateva zile am epuizat propria rabdare cu asa stare de fapt si am coborat deci pe Rucar-Bran pe drum pe cat de frumos pe atat de insuportabil de... aglomerat4. Dupa care cu mici ocoluri am revenit in locuri vechi si cunoscute, cu 3 seturi de case din 3 generatii, cu muntele pornind din fata portii, cu linistea data de gradinile mari si largi, de oamenii putini.

La casa veche a strabunicului, s-a luptat voinic copilul cu urzicile mai mari decat el, s-a suit in toate podurile, a tras de crengi, a scos apa din toate fantanile din cale, a mancat porumb crud, abia format si a urcat practic primul deal serios de l-a vazut de atat de aproape. A mai incercat si ciocanele mai vechi decat el, a inventariat toti fluturii care-si faceau de cap prin iarba si a mancat cat doi (din ceva motiv muntele asta face pofta de mancare de cand il stiu). Asadar la final de plimbare in tara lui cal-caruta-tractor-cal-cal pot zice ca desi noroaiele sunt altminteri fix unde le-am lasat, mai ca incep sa ma gandesc ca si noroiul isi are pana la urma ceasul lui si nici ca poate chiar sta in calea omului hotarat.

  1. Fluturi tropicali la "casa fluturilor" in Praid, judetul Harghita. Casa asta a fluturilor e un loc asa cam cat o carte postala cu totul dar altminteri simpatic si teoretic inca la inceput. Intre altele era si cam singurul loc din toata zona aceea unde NU era aglomeratie ori in tot cazul nu una de slapi si carpe asudate. 

  2. Din ceva motiv pe peste tot prin Harghita pe unde reparau trotuare le reparau invariabil pe amandoua partile simultan, ce atata rand pe rand. 

  3. Poveste nu tocmai foarte-foarte diferita de cealalta, ca apa mezotermala cu debit serios si pe langa care se construisera bai altminteri a fost ...rezolvata prin anii 1950 in urma unor foraje din cate am reusit sa descalcesc istoricul locului pe tema.  

  4. Serios, in centrul Branului era puhoi de lume de n-aveai unde arunca un ac, nici n-am oprit/dat jos din masina ca nu duc nici lipsa nici dorul unei inghesuieli din alea ca in autobuzele din studentie. 

August 13, 2017

Satul si omul - poveste cu aragonit

Filed under: Traveller — admin @ 3:35 p.m.


A fost odata, pe la 1900, un sat numit Korund/Corund si aflat cam la marginile lumii de pe vremea aceea, prin dealurile Transilvaniei. A mai fost tot cam pe atunci si un om - unul singur, ca unul e de ajuns, doar om sa fie. Omul se numea Knop Vencel ca era ceh din nastere si altminteri mai degraba international prin educatie si experienta, precum se si intampla mai mereu cu oamenii de ajung miez de poveste. Educat la Viena si angajat la Zlatna2, Knop Vencel era geolog in singurul sens real al verbului a fi: fara ore de program anume si dincolo de cerintele minime ale vreunui angajator. Asa ca in momentul in care Vencel ajunge in Korund/Corund, descopera faptul ca satenii pasteau vacile ori ce-or mai fi avut printre aragonit3. De unde in alte parti se extragea aragonitul de la adancime si cu dificultate, la Korund/Corund lucea la suprafata si in praful drumului chit ca nu-l vedea nimeni drept altceva decat o piatra ceva mai lucitoare decat altele.

Asadar pe la 1915, omul ajuns in satul altminteri locuit de ani de zile pune tot ce are la bataie - inclusiv viitorul propriu caci isi da demisia de la serviciul bine platit si se si imprumuta - si inchiriaza dealurile, cumpara terenul, construieste atelier de prelucrare a aragonitului, angajeaza satenii si face apoi si fabrica si satul cu totul in fapt din nou de la biserica pana la invatator, de la protectie in vremuri tulburi pana la sustinere financiara in vremuri mai linistite si imprumuturi catre croitoresele mai istete din sat pentru masini de cusut.

Apoi vine un razboi si cu el moartea unui fiu si o perioada de prizonierat pentru Knop Vencel. Cel care se intoarce la Korund/Corund si redeschide minele de aragonit e in acte tot Knop Vencel, desi in fapte nu-i tocmai clar de e tot el ori poate altul. Si povestea nici nu sta sa lamureasca anume asa amanunt ca al doilea razboi vine repede din urma iar omul acela care ori cat mai era moare in 1941. Vine apoi si nationalizarea care trece minele din proprietatea omului care a stiut a descoperi zacamantul si construi totul de la zero in proprietatea functionarilor care stiu - intr-o oarecare masura - citi cifrele si face adunari. Pe asa baza solida de expertiza, comunistii nou improprietariti redeschid asadar minele si exploatarea facand - evident, progres!- imbunatatiri, cum stiu ei mai bine. In urma acestor glorioase imbunatatiri - extractie cu dinamita - se distruge zacamantul cu totul si satul mai trage o vreme cat si cum se pricepe (un muzeu modest si fala trecutelor fapte) de ce-a ramas din ce-a facut odata un om - unul singur, ca e de ajuns, doar om sa fie.

  1. Desi aragonit de felul lui, acesta nu e cel de Korund/Corund - dat fiind ca nu prea mai e nimic in satul cu pricina, n-am avut ce poza sa se poata si vedea. Asa ca iata, poza cu aragonit din cu totul alta parte, poza facuta de arien de la Morguefile

  2. Judetul Alba 

  3. Una din formele cristaline ale carbonatului de calciu. 

June 26, 2017

Democratie - cu pantaloni, fara pantaloni (mai mult fara)

Filed under: Lyf — DianaComan @ 8:39 p.m.

Intr-o tara democratica si bogata ca minunata Anglie in care vietuiesc curent, se cheama ca exista o gama larga de alegeri pentru lucruri marunte si in fond banale precum o amarata de pereche de pantaloni de uniforma scolara pentru copil. De la distanta si daca nu te uiti prea bine, chiar exista: zeci si sute si mii de perechi de pantaloni frumos impaturite si cladite teancuri teancuri ori rasfirate artistic in spatii largi prin cel putin o duzina de magazine mari care se bat pe cheltuiala sigura a omului cu copil de scoala. De aproape, gama larga de alegeri se dovedeste a fi in fapt doar in materie de eticheta, ambalaj si eventual pret, dar in nici un caz de pantalon: toate acele zeci si sute si mii de perechi de pantaloni sunt unul si acelasi rahat de plastic - teflonat chiar! - pur si simplu multiplicat la infinit. Fix ca pecinginea, nu doar multiplicata cat cuprinde ci efectiv omorand complet alternativa sanatoasa - pentru ca nu, pantalonii nu sunt plastic iar plasticul n-are cum sa fie in nici o forma pantalon real.

Si intreb deci si caut si bat orasul in lung si-n lat pentru asa minunatie nemaivazuta, nemaiauzita si in mod clar nemaidorita - pantaloni de scoala din fibra naturala ca-i bumbac ori lana ori in! Nu exista, nu se poate, nu avem, nu facem, nu am vazut, n-am auzit! De ce? Pai pentru ca e... democratia celor multi da' prosti care mai bine fierb in plastic decat sa calce un pantalon. A celor multi da' prosti care fac economie acum si dau banii apoi pe crema pentru eczema copilului de infloreste vesel sub teflon. A celor multi da' lenesi care nici nu mai stiu ca hainele adevarate se mai si calca, se mai si mototolesc, se mai si rodeaza dupa omul de le poarta, ca nu-s precum instrumentele de tortura sa rodeze omul dupa ele.

Asadar in democratia cu pantaloni de uniforma, toti sunt perfect egali si anume egali cu cel mai prost posibil. Simultan toti sunt de asemenea perfect egali in pretentia de a mima - doar mima si anume cat mai ieftin! - lucrul real. Ca ai zice altminteri ca daca nu vrei sa calci pantalonii ori sa faci dunga, atunci porti pantaloni sport fara dunga si gata, unde-i baiul? Eh unde, tot la pretentii ca adica ce, nu se poate doar sa mimezi fara sa faci? Uite ca se poate, traiasca plasticul si teflonul, ca oamenii nici nu mai conteaza, sunt toti la fel cica, fix egali si la fel, doar e... democratie!

In aceasta minunata democratie fara pantaloni deci dar cu teflon, am rasturnat asadar totul cu susul in jos pana am reusit sa gasesc ca-n povesti ascuns prin camerele pustii in care nu se mai duce nimeni, un om. Care om a zambit si-a zis "aha" cand a auzit ce-i cer si s-a dus apoi de-a cautat prin depozit si printre raritati material de bumbac 100%. Din care - minune! - se pot iata chiar face pantaloni de uniforma scolara pentru baiat. Cu toate ca - ori mai degraba tocmai pentru ca! - oricat de uniforma se vrea uniforma asta democratica pana-n panzeleplasticul alb, oamenii nu-s si nici n-au fost vreodata... egali.

Older Posts »

Theme and content by Diana Coman