Ossasepia

September 23, 2018

Dressing Directions of Sorts

Filed under: Lyf, Young, old and oldest — Diana Coman @ 7:40 p.m.

Dressing up and dressing down used to be all nice and fine when such directions were at least clear and firm. But what does one do when up or down are much the same since all the world around is - apparently - flatly equal at all its points anyway? Well, as per adapted nursery rhyme, when they were up they dressed up and they were down they dressed down and when they were neither up nor down, they were... salad dressing.

Salads and directions aside, sartorial choices at 6 years of age can be interesting to watch - perhaps even more so, at a later time when they have been forgotten. And they can certainly swing from velvet and hat and shiny bow tie one day to apron and chef hat the next1:

victor_pizzaiolo
velvet_and_hat2


  1. Since it took me about 20 years to even start taking pictures, I can hope I'll also start using a decent camera sometime within the next 40 years or so. 

October 26, 2017

Fericirea-i pe senile. MARI

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 7:59 p.m.

Ce face omul la 5 ani si-n prima lui mini-vacanta de o saptamana cu totul? Intai doarme dus si neintors de la 5 dupa-amiaza la 7 seara in ziua urmatoare. Dupa care face si desface excavatoare si camioane de jucarie pentru transportul ilicit de nuci reale. Dupa care si intr-un final... gaseste excavator mai pe gustul lui propriu, adica excavator real. Si... MARE. Cu ilustratii1, sa pricepeti cum sta treaba:

20171026_101047 Fericirea are chipul taaaau...si senile ca atare!

20171026_102159

Inca n-ajunge la pedale, da' ajunge la volan precum si la *claxon* si deci esentialul e la indemana cum ar veni. Si da, ce se vede acolo jos in prima poza e o mica bucatica-bucaticuta de gentila si dragalasa senila a monstrului excavator in cupa caruia puteau sa doarma linistiti minim 5 ca viteazul din imagine.

Acum sper doar ca nu s-o apuca sa dezmembreze si excavatoare reale prea curand. Nu de alta dar n-am loc in casa pentru asa "piese".

 


  1. Da, fotograful a fost prins pe nepregatite asa ca a... cerut telefon si a facut poza, ca altfel ramanea fericirea fara ilustratii, ce sa faci. 

October 8, 2017

Lictis plictis ori boala copilariei

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 2:27 p.m.

"Lictis plictis" - asa-i ziceam, probabil fara alt motiv mai intemeiat decat acela ca rima. Plictiseala adica, la tona, aparent inevitabila. Inevitabila atunci pe cand eram copil, de negasit acum cand sunt adult. Observabila altminteri si la fi-miu din cand in cand si anume fix atunci cand... n-are nimic de facut si inca nu-l duce mintea cat sa-si gaseasca singur ori mai bine zis nu-i pare ca ce-si gaseste chiar conteaza asa pe cat de mult ar vrea el sa conteze. Pentru ca da, plictisul e pana la urma o masura interna a inutilitatii (lipsa de importanta daca preferati) unei activitati - inutilitate perceputa macar daca nu musai reala. Sa zicem perceputa asadar ca sa nu dam cu greutatea realului direct desi oamenii sunt din cate am tot vazut destul de buni altminteri1 in a simti cum ar veni utilul ori inutilul fix in plex.

Inca tin minte cateva vacante lungi de vara - alungite anume de caldura, de plictis, de nemiscare. Se tarau minutele si orele cleioase si fara gust, in asteptare fara tinta, fara scop si fara limita anume: asteptare si atat, buna sa-ti calesti in ea rabdarea ca in piatra si nimic mai mult. Le tin minte dupa mai bine de 25 de ani tocmai pentru ca n-am prea mai pomenit de-atunci asa stare de plictiseala si nici nu cred real ca am sa mai pomenesc vreodata decat poate in cazul complet nefericit in care-oi da iar in mintea copiilor de batranete (ori mai bine zis de prostie, ca alta nici n-are ce sa fie cauza).

Mai interesant e ca nici n-am incercat musai ori tintit asa sa "nu ma mai plictisesc" - nici nu stiu cum ar fi anume sa "incerci" asa traznaie. Dar imi pare ca vine pur si simplu la pachet cu activitatea tintita spre intelegere si utilitate2 - de la un punct incolo se acumuleaza suficiente preocupari precum si suficiente rezultate incat sa dai cel mult in partea cealalta adica sa ai problema filtrarii, problema impartirii unui timp limitat intre prea multele lucruri chiar interesante de facut. Interesante si in general nu tocmai usor de facut, nu tocmai izolate ori fara antecedente necesare, da, ca fix asa cam decurge treaba, fix cam de aia dureaza altminteri ani de zile de investitie proprie pana sa se intample intr-adevar sa stii ca te-ai lecuit chiar iremediabil de "lictis-plictis."

Revenind insa la inceputuri cum s-ar zice, fie ele asa pe la 5 ani si ceva zile cand infloreste plictiseala mai cu spor - ca pe de-o parte lucrurile de baza ale fiintei s-au mai lamurit iar restul inca nici nu se ghicesc anume - solutia e oricum la indemana cata vreme e ceva adult prin preajma, unde adult nu-i orice om peste o anumita varsta ci orice om care s-a vindecat pe sine demult de lictis-plictis si are deci "interesantul" la indemana oricand (ori asa pare din perspectiva celui plictisit). Si deci iata interesul iscat saptamana asta de mai sa nu mai doarma copilul de atata entuziasm:

model_pompa

In imagine, intr-o tava de bucatarie altminteri, e un model perfect functional de pompa de apa. Pe un suport de plastic sunt conectate impreuna un intrerupator, un motoras alimentat de la 2 baterii AA de genul cel mai obisnuit, un piston cu o mica teava de plastic prin care suge asadar apa din vasul albastru si o "racheta" de plastic cu corp gol si cu o minge usoara inauntru: motorasul misca pistonul tragand apa prin micile tevi de plastic pana in "racheta". Pe masura ce corpul rachetei se umple de apa, mingiuta se ridica fiind foarte usoara iar cand ajunge sus de tot impinge afara capacul rachetei. In partea de sus a rachetei exista inca o teava de plastic prin care apa se scurge inapoi in vasul albastru. Dupa ceva experimentari, copilul s-a mai dotat si cu o mini-carafa de plastic cu care sa care el apa, o siringa cu care sa scoata/puna apa dupa cum si de unde pofteste, un servetel cu care se sterge foarte grijuliu pe maini inainte sa manuiasca intrerupatorul (chit ca e izolat bietul dar obiceiurile bune sunt bune oricand) si un material "blue tac" care s-a dovedit rezonabil pe post de izolator de nevoie adica pe la incheieturile de tevi de plastic pe unde pompa model mai scapa apa cand ii vine.

Cu pompa asta minuscula altminteri dar perfect functionala am omorat asadar plictiseala copilului o saptamana intreaga si inca mai urmeaza. Ca asa-i cu toate cele, ajunge samanta sa fie buna, solul fertil, apa, lumina si caldura suficienta, sa creasca si plante si oameni mari si sanatosi. Iar cat s-a ne-plictisit el, eu am apucat chiar sa mai vad si de altele pentru ne-plictisul meu. Candva oi apuca timp (la pensie??) sa povestesc in amanunt si de alea ma gandesc...


  1. Adica atunci cand nu se mint pe sine. 

  2. de orice fel ar fi utilitatea cu pricina, nu musai si mai ales nu specific definita stupid drept utilitarianism. 

September 8, 2017

Bobocul boboacei

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 2:21 p.m.

Prima zi de scoala are contur clar de semnul intrebarii, si-n amintire si-n real. Amintirea are claritatea surprizei cauzate de ceilalti: de ce se inghesuie ceilalti copii? de ce plang parintii altora? de ce mi-au pus o rata-n piept? Aproape 30 de ani mai tarziu, unele intrebari raman (de ce plang parintii altora?) in vreme ce altele se preschimba in oarece multumire: ce bine ca nu i-au pus si lui o rata-n piept!

De partea lui, bobocul nenumit ca atare se stie foarte clar pe sine pe nume si pozeaza mandru de noua lui uniforma, indiferent ca-i inca in papuci. La nici 5 minute dupa poza bea apa cu asa avant ca da si pe sine dar nici nu baga de seama - "a, ia te uita, da' de ce-oi fi ud oare?"

101_0952

Fara tam-tam si fara cuvantari, prima lui zi de scoala a venit altminteri firesc si fara surprize. Isi stie deja scoala, ca am mai trecut pe acolo, am mai discutat, si-a intalnit deja invatatoarea undeva in iunie inainte de vacanta, si-au facut reciproc poze, si-au retinut reciproc numele macar - ca ea l-o fi recunoscand deja si dupa figura, dar el ma cam indoiesc ca ar recunoaste-o. Schimbarea de program e discutata si ras-discutata chiar daca inca nu e, probabil, inteleasa pe de-a intregul. Nici nu-i insa chiar atata de mare schimbare, nici nu-i anume vreo problema iar pe el oricum il intereseaza altminteri mult mai mult alta chestiune si anume cate zile - dar exact, CATE zile - mai sunt pana la ziua lui? Ca acum daca a inceput scoala e deci septembrie si daca e septembrie e deci ziua lui si deci: e ziua lui azi? sau maine?

Ziua lui cand implineste adica 5 ani. Printre celelalte diferente minore, se strecoara precum camila prin urechile acului aceasta diferenta de aproape 2 ani intre varsta mea de-atunci in prima zi de scoala din amintire si varsta lui de-acum in prima lui zi de scoala din prezent. Doi ani cand ai 5 cu totul nu-s chiar putini oricum ai da-o dar nu vad anume diferenta nicaieri in ziua asta - ori poate doar asa ca o parere in cum imi strange uneori mana pe drum desi tot el imi lasa mana cu totul cand recunoaste strada. Si-mi pare bine ca-i asa si-mi aduc aminte ca totusi prima zi de scoala n-are nicaieri in amintire varsta la vreun fel.

E doar prima zi de scoala asadar si e pregatit pentru ea, oricand s-a nimerit sa fie iar diferentele sunt doar in amintirea mea care are ce compara anume. Pentru mine e si nu e prima zi de scoala ca-i in alt loc, in alt timp si din alta perspectiva. Pentru el insa e doar prima zi de scoala si nimic mai mult. Cum e si normal sa fie si deci ne vedem toti trei (el, eu si ta-su) de treaba toata ziua ca de obicei.

Si totusi: de ce plang oare parintii altora?

January 27, 2017

Prajitura uriasa

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 8:28 p.m.

Intr-o vara, cand s-au copt ciresele mai mari ca frunzele si mai rosii decat ridichile, le-am adunat pe toate si alergat de-a rostogolul in lungul si-n latul livezii. Si erau asa de multe ca se facuse morman de cirese in fata casei de nu se mai vedea decat cocosul de vant din varful tiglei, rotindu-se a intrebare:

-Ce-ai sa faci cu atatea si-atatea cirese?

- Le fac prajitura, o prajitura mare si rotunda de o sa-mi ia 40 de zile si 40 de nopti sa-i dau roata la pas. Si voi merge apoi in jurul ei fara graba, numarand ciresele din exterior. Ma voi opri din cand in cand sa ma odihnesc si voi musca incet si delicat din prajitura de langa mine, un pic aici si-un pic dincolo, prin, pe langa si chiar printre cirese daca e nevoie. Voi merge apoi cu pas mai vioi in cautarea ciresei celei mai mari, uitand sa numar zilele care vor mirosi toate a prajitura. Iar in cea de-a 40-a noapte cand voi ajunge iar in fata casei va fi prajitura mea muscata toata ici si colo in forma de zambet curios, cu dintii mici.

- Si apoi ce mai faci?

- Apoi am sa mananc direct si hotarat prin prajitura catre centru de asta data, luand-o cand incolo, cand incoace, de se va face in urma mea labirint printre cirese. Cei din afara prajiturii vor crede ca m-am pierdut si vor striga dupa mine sa ies ori sa las ciresele si sa mananc iarba ca e poiana plina si-i mai simplu. Dar eu nu-i voi auzi ori poate uneori ma voi preface ca nu-i aud si voi pune in schimb urechea langa prajitura sa aud incotro ii e calea catre miez. Si voi merge mai departe, tot mai departe.

-Si chiar te vei pierde in prajitura?

-Poate ma voi pierde intai, cine stie. Dar daca ma pierd, atunci ai sa vii tu cu toti prietenii tai si va veti alinia in fata intrarii din prajitura prin care m-am dus eu. Le vei da startul si veti incepe toti sa mancati din prajitura cu cirese cu asa spor incat o veti da gata de indata, cu tot labirintul de l-am ros eu in ea. Iar eu n-am sa mai fiu pierduta atunci printre cirese, desi e posibil - foarte posibil - sa trebuiasca apoi sa ma cautati printre voi, caci de la atata prajitura voi veti fi mari si inalti iar eu voi fi ramas mica ori poate chiar mai mica.

- Cat de mica?

- Cam cat o cireasa asa. Ori poate cine stie, chiar mai mica, poate cat un fir de praf ori poate cat o adiere de vant. Dar oricat de mica as fi, voi veni langa tine si atunci ai sa simti mangaierea mea chiar de va fi usoara ca fulgul. Ai sa simti si-ai sa stii ca m-ai gasit si-ti vei vedea de drum, chiar daca n-o mai fi ramas nimic-nimic din prajitura aceea cu ciresele mari si coapte dintr-o vara cand se facusera atat de multe cirese in livada de nu se mai vedeau nici pomii, nici casa, nici frunzele macar de ele.

IMG_6527_

(Imaginea originala se gaseste pe Morguefile.)

November 20, 2016

Inginerie pana la genunchiul broastei

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 2:38 p.m.

De cand am fost la Bristol, puiul de inginer construieste poduri. Cu avant de politician modern care scoate tara din criza inventand infrastructura mai degraba decat construind-o, face copilul neobosit "poduri" din plapuma, din patura, din piese, din hartie, din scaune ori perne ori coada pisicii. Si le considera - tare clar si raspicat precum si fara drept de apel ori argumentatie - nu doar poduri ci de-a dreptul "poduri suspendate" ca doar le face - foarte modern si-n spiritul epocii - din vorbe si "imaginatie" cu mult dincolo de realitatea mai degraba pleostita a diverselor rebuturi care se latesc trist si temporar pe la tot pasul. In fond doar opozitia - clar motivata exclusiv politic - poate fi atat de meschina incat sa impuna in discurs neplacuta realitate in locul admirabilei iluzii.

Aceste triste iluzii de poduri suspendate cu pretentii de inginerie si cu substanta de coada pisicii au totusi un merit artistic nebanuit: prin multiplele si fantasticele lor inadecvari la pretinsul scop de poduri suspendate creeaza o imagine extrem de realista a diverselor "contributii" a tot soiul de experti in toate domeniile. Si fiind eu recent adanc suspendata scufundata in infernalele mlastini ale open source - adica in foarte diversele si democraticele contributii ale 1001 de auto-evaluati experti in programare - pot spune clar si raspicat ca si codul open source e cod fix dupa cum podurile lui fi-miu sunt poduri: prin puterea pretentiilor si a iluziilor, in pofida substantei care se scurge trist si fara noima. Produse de inginerie software toate aceste rebuturi de cod scris cu mult entuziasm si cam zero intelegere ori pricepere. Inginerie software pana la genunchiul broastei ori la nivel asa de copil de 4 ani, minus dorinta acestuia din urma de a invata, de a atinge pana la urma realitatea dincolo de iluzie.

November 4, 2016

Sef de testoasa si ceremonii

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 5:58 p.m.

"Eu o sa am grija de tine" a zis el zambitor si plin de caldura iar in secunda urmatoare mi-a dat prompt si neatent cu testoasa de plus in cap. Drept razbunare, l-am inhatat si atacat cu toate fortele gadiliciste, profitand fara jena de fiecare milimetru patrat de piele roz iesita de prin pijamale. Printre chicoteli si zvarcoleli mi s-a insurubat prin plapuma cautand scapare si-a pus testoasa intre noi ca scut imun la gadilat. Asa ca l-am inhatat pe sus cu testoasa cu tot si l-am gadilat doar cu varful nasului cat il amusinam pe unde s-a nimerit, pe peste tot, in sus si-n jos, crucis si curmezis. Iar el s-a lipit chicotit de mine si mi-a zis de undeva de la estul testoasei de plus: "Cand ma fac mare, am sa te pot lua Eu pe tine in brate, mami."

Daca am facut armistitiu si-am iesit din pijamale, s-a oprit ganditor cu un picior pe jumatate-n crac de pantalon si si-a adus aminte:

- Mergem sa luam prajitura azi?

- Mergem.

- Bine, mami, asa trebuie.

- De ce trebuie?

- Ca sa pot sa-ti zic la multi ani!

Si s-a uns deci seful testoasei in sef de ceremonii diurne cat a fost cu prajitura, cu trandafiri, cu discutii. Mai ales -daca-i el nici nu se poate altfel- cu discutii. Si cu testoasa, musai cu testoasa, ca ele oricum traiesc mult. Daca n-o mai vrea el sa ma ia in brate cand o fi mare, ma gandesc ca o vrea macar testoasa, tot m-am scos.

October 12, 2016

Fragmente la 4 ani si-un pic

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 1:18 p.m.

Imi arata manuta pe care luceste o boaba de sange cat un varf de ac si-i vine a plange:

- Doare, mami!

- Pai doare, dar nu mult si o trece. E doar o zgarietura. Cum de-ai capatat-o?

- Nu stiu.

- Ei vezi, nici n-ai bagat de seama. Da' nu-i nimic, ,asa-i lumea asta mai cu tepi, te mai zgarii dar trece.

S-a uitat la mine si daca a vazut ca nu-s nicicum ingrijorata ori suparata, i-a... trecut.

***************************

- Mami, copiii se duc la scoala doar cand sunt mai mari?

- Da. Cat sunt mai mici merg la gradinita asa cum mergi tu acum.

- Si o sa merg la scoala cand mai cresc?

- Da, la anul mergi la scoala.

- Dar mami, atunci invatatoarea o sa fie singura la scoala pana mai cresc eu!

***************************

Ma intreaba el cu morcovul in coltul gurii:

- Mami, morcovii au zahar?

- Daca nu le pui, nu au zahar, nu.

Dupa cateva secunde de rontait bine si morcov si raspuns, revine cu ce-l interesa de fapt:

- Deci poti manca muuuulti morcovi?

- Sigur ca poti, daca ii ai.

- Am sa mananc o suuuuta de morcovi! Zise el si decarta un cotor de morcov rontait pe jumatate, veni si inspecta farfuriile ("mami, locul asta pentru ce-i? carne? bun; si mai ce?") iar apoi multumit de rezultate si de posibilitatea a o suta  de morcovi se aseza la doi pasi mai incolo, picior peste picior cu cartea-n brate pentru studiu aprofundat de tractoare, basculante, betoniere, buldozere si macarale. Suuuute de macarale.

 

August 17, 2016

Inginerie si inghetata de vanilie

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 10:15 p.m.

Pe spinarea podului dintre stanci, tacane ocazional aparatele foto si maraie infundat si continuu gandacii pe patru roti care aluneca - mai lin ori mai hurducat - in doua siruri monotone, fara capat. Drept raspuns, podul doar se da un pic huta intre stanci, pe cablurile groase care-l ancoreaza dincolo de stalpi, in subteran. De-o parte se vede orasul Bristol revarsat in largimea vaii. In partea cealalta se apropie stancile una in alta pana cand drumul e doar o panglica prinsa precar in marginea pietrei, urcand serpuit si anevoie.

Podul suspendat de la Bristol (Clifton Suspension Bridge) proiectat de Isambard Kingdom Brunel

(Poza-i facuta de pe podul insusi, asa ca doar atat a incaput in obiectiv1 ).

Indiferent la peisaj, copilul e incantat doar de inaltime si de lungimea "leaganului" pe care ar alerga cu chiot inainte si inapoi, sa-i simta micul tremur drept raspuns. Ii atrag atentia asupra cablurilor cat bratul lui si le priveste curios cateva secunde inainte sa dea drumul rafalei de intrebari: de ce-s acolo? unde duc? de ce duc jos in stanca? de ce se cheama pod suspendat? de ce, de ce, de ce...

Printre atatea intrebari, il trag asadar in micul muzeu si-i arat macheta podului cu totul. El intinde mana imediat si inhata magnetii asezati sa marcheze diverse locuri importante de pe pod, locuri despre care poti citi dedesubt. Ii citesc si-i arat si cartonul care se vrea Brunel cu tilindru-n cap cu tot. Lui ii aluneca privirea peste carton, dar ii ramane in gand un cuvant anume: a calculat, mami? Cu calculatorul? Eu nu-mi mai gasesc calculatorul, mami. Zambesc a rade si-i zic ca poate - doar poate - e un pic mai mult de calculat pentru atata pod. Si-i zic poveste scurta cu Brunel refuzat de Ecole Polytechnique pe motiv ca nu-i francez, trimis in schimb in ucenicie la ceasornicarul elvetian Breguet, construind apoi cai ferate si poduri suspendate.

- Poduri suspendate mami? Ca asta?

- Nu doar ca acesta ci fix acesta.

Drept raspuns, Brunel cel de carton mai capata o privire in fuga, in vreme ce ne indreptam spre iesire. Sunt chiar curioasa daca Brunel cel care a fost si pana la urma si Breguet ori poate si altii vor capata candva in anii care vin inca o privire, nu tocmai in fuga - dat fiind ca nu-s de carton!

Cinci zile mai tarziu, copilul imi face din senin rezumat al vizitei la Bristol:

- Cand am fost la Bristol, mami, am mancat inghetata de vanilie.

- Si ti-a placut?

- Daaaa. Si apoi cand ne intorceam de la Bristol, mami, in trenul acela rapid, eu am facut mult caca.

Posibil ca mai au de asteptat Brunel, Breguet et co., pana o trece... trenul acela rapid.


  1. Aveam plan sa-i fac poza din mongolfiera, da' Bristol n-a avut doar inghetata de vanilie ci si... vanturi de au spariet toate mongolfierele de n-a fost nici fir de nacela, necum balon cu totul ori ceva. 

May 25, 2016

Instructie cu clesti de rufe

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 2:26 p.m.

Prima intalnire cu clestii mei de rufe s-a soldat cu ei aliniati in sir disciplinat unul langa altul, cat era franghia de lunga. Multumit de rezultat, seful armatei de clesti de rufe si-a vazut apoi de alte treburi - toate cat mai departe de geamantanul cu jucarii.

La a doua intalnire, racanii sub forma de clesti de rufe au invatat formatiuni noi de atac (ori aparare ca nu-i clar): aliniati dupa culoare si marime, pe 5 randuri, inainte mars. De pe o franghie pe alta, de pe o bara a uscatorului pe alta, inainte tot inainte, limita e... marginea balconului. Dincolo de care un nefericit cleste si-a gasit sfarsitul, explodand in doua bucati scapate de sub tirania arcului din mijloc. Sa-i fie arcul moale, ca n-a mai rezistat regimului intensiv de instructie.

La a treia intalnire, trupele de elita ale armatei Clestederufe au fost initiate in tainele unei arme de temut, cu nume ingrozitor: geometria! Sub indrumarea concentrata a comandantului de forte clestistice, sirurile anterioare s-au rasucit, transformat, incolacit si innodat in patrate, dreptunghiuri, triunghiuri, toate agatate altminteri de cate o franghie ori bara a uscatorului.

In mijlocul acestei operatiuni militare de importanta maxima, o intrebare de posibil sabotor isi vara nasu-n geometrie:

- E ora de desene animate, vii?

- Nu mami, am treaba.

Gandesc ca armata Clestederufe a castigat macar batalia anti-desene animate. Chiar inainte sa inceapa in fapt, da' am auzit altminteri ca cica e tare greu (da' foarte foarte greu) sa tii copiii departe de desene animate si ecrane. Hmm, ori nu e chiar greu deloc?

Older Posts »

Theme and content by Diana Coman