Ii parea ca unele zile cresc asa fara masura, inepuizabile si indescriptibile. Cresc precum aluatul uitat la caldura, moi si lipicioase, din ce in ce mai umflate si mai mari, pana cand sunt chiar mai mari decat el, atat de mari incat s-ar putea cu siguranta pierde in ele, ca o gaza minuscula ratacita in pustia diforma si basicata. Si-n astfel de zile se simtea prins fara scapare si fara importanta, din ce in ce mai mic printre intamplarile din ce in ce mai mari, din ce in ce prea mari pentru el, atata de mari incat deveneau de-a dreptul uriase. Uriase mai ales pentru cei 2 ani si un pic de-i traise el altminteri pana atunci, ora cu ora si minut si minut.
Incepeau zilele astea de gumilastic altminteri normal, ca oricare altele, fara avertizari anume ori asteptari. Ba chiar se derulau intai cuminti si chiar un pic viclene, ca si cand ar fi fost facute tot din minute si din ore obisnuite, cu micile suparari si marile veselii obisnuite: aici o veverita zarita intre frunze la micul dejun, o firimitura scapata, acolo trenurile alergandu-se pe sine si o ciocneala neprevazuta, dincolo o petrecere improvizata ad-hoc in jurul feliutelor de mar ori o descoperire cu varful creionului pe intinderea foii de hartie care se termina prea repede. Nimic deosebit, nimic teribil ori infricosator, nimic in care sa se piarda de altfel chiar el intr-o zi ca oricare alta.
Insa in zilele uitate la dospit, lucrurile astea marunte altminteri cresteau si ele si se adunau unul in altul, una in alta si toate in el. Mai ales cand era printre altii, ii parea anume ca se aduna toate imprejurul lui si n-are unde le lasa fie si o secunda. Iar daca nu le putea lasa, atunci le cara adunate morman alandala in carca, puse acolo toate gramada, indiferent cat de mici ori cat de fara importanta stia si el ca sunt, de-ar gasi numai ragazul, fie si o secunda, sa le lase un pic jos, sa stea un pic sa le contemple numai, atent doar la ele si la sine, atent adica fix atata cat sa poata merge apoi mai departe fara ele, usurat. Insa in zilele de gumilastic, in zilele petrecute toate intre altii, nu gasea deloc spatiul acesta doar al lui si-al lor, locul in care sa le lase jos, sa le trieze, sa le priceapa, sa se priceapa. Asa ca mergea si le tot aduna si-i parea ca tot vin si tot cresc ca valuri din ce in ce mai uriase, valuri de timp si de interactiuni pe care le navigheaza cum poate, din care abia apuca uneori sa respire. Nici nu mai stia uneori de s-a lungit ziua de nu se mai termina ori de s-a cocosat el de atata povara, de atata oboseala, de atata perseverenta. Tot ce stia era pur si simplu ca undeva, candva, chiar si zilele astea au un sfarsit, chiar si zilele astea n-au incotro si se dezumfla pana la urma, chiar daca nu singure. Cu doar un pic de ajutor, cu un anume ajutor, care-l asteapta fara gres.
****************************
Cand ajunge acasa dupa o astfel de zi, nu spune anume ce fel de zi a fost. Nu spune in fapt mai nimic, ca nici nu apuca prea bine sa spuna ceva inainte sa ii dea adica peste atata povara care cade dezordonat din cel mai mic firicel de praf care mai indrazneste sa i se puna in varf. Si atunci nu zic nimic anume ci doar il iau in brate si-l tin strans sa planga. Sa le planga pe toate din spinare, una cate una ori toate deodata, cum ii vine la indemana. Iar el se agata strans de mine, cu spatele la lume si plange o vreme, intai cu nabadai, apoi cu naduf si-apoi deloc.
Apoi zambeste si-i gata de inca o zi, oricum ar fi ea, oricat de scurta ori lunga s-ar hotari sa devina.
Comments feed: RSS 2.0