Ossasepia

April 2, 2016

The Coolest Guide to Coolness, Riches, Ginger and Spice

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 12:20 a.m.

Really, who the fuck reads guides to being cool rich? I mean really reads it, in the sense of actually getting to be ever so slightly someone else as the last word sinks in. Oh, I can already picture the whole army of millionaires who got there because they *read* a guide and they did all the exercises, discovered their inner millionaire, stretched their long-forgotten money-making muscle (or got savvy at planning lunches and pinching pennies), got in tune with the universe and otherwise finally understood the world they lived in. No? Can't quite picture it like that? Why, isn't this how it happens *really*?

Despite such tremendous usefulness of this kind of guides, I ended up reading no less than two of them in a single day! Simply by virtue of following two blogs who occasionally talk to one another as it were: one says he's cheep (and Pete), the other outrageous (and Mircea), both of them basically solve all your problems on the matter and send you home to do your homework (be that better money planning a la housewife's school of 1930's1, budget well and stick to it or stoic acceptance a la ..1930(?) know your place and stick to it or otherwise commit suicide, but plox don't miss).

Quite a lot of stick in both guides, if you haven't noticed. But at least the second one comments on the first, so I'll take it from there and comment in turn: I don't quite buy this thing with "People who are better are better, there's nothing specific they need to do or commonly bother doing for the future to flow their way." At the very least, they need to do what they can do, as it were. And that's where all the difference is in the end: some got to do more, some got to do less, some got to do increasingly more and some died before they even got a chance to try to do anything. Some of them surely read guides too - what difference did that make?

This "they are better" thing is just a label with all the meaning and importance of a piece of paper glued on with shit: by the time you get to put it on, it's already obvious and by the time it starts flaking out, what it used to stand for is already long gone. So all that this "they are better" thing says and perhaps rightly so is: gotta spin the future so that it works for you - and if you don't spin it, then it will spin you quite mercilessly. Not that people can't find joy in being spun either, but if that's not the kind of joy you're after, than best fight tooth and nail to do the spinning, as there is no place in between.

So not as much as a guide really, but more of a warning, for all the good that warnings ever did.

And on a side and lighter note, I think Stanislav Datskovskiy is quite like Grigore Moisil in at least one respect: he'll have a wife and a mistress so that he can tell each of them he's with the other, while he finally gets to enjoy Cramer and Shoup (with a generous serving of Roquefort in times of need, if I got that right). He might thus rest assured that he is certainly not "a monstrous thing from beneath the ocean," but quite in agreement with the very pioneers of computer science as a field. While I really don't know whether Moisil considered himself poor, rich or anything in between, all his students that I ever had the pleasure to talk to consistently painted an image of him as not only brilliant, but also a joyous and otherwise humorous person at quite all times. Don't know how many guides he read intent on "improving himself" though, do you?


  1. Hey, they were even taught to have separate envelopes for different types of expenses, with money allocated to each of them at the beginning of each month - those were just basic housekeeping lessons, nothing fancy. And no, I wasn't there in the 1930's but I spent my childhood reading old books and talking to older people who were FAR more interesting to me than the younger idiots, yes. I still think that was just about what saved me from a lot of stupidity. 

December 22, 2015

In care-mi recalibrez preferintele de peisaj

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 11:09 p.m.

Claudia Gican scrie tare frumos - frumosul realitatii traite si simtite as zice - despre munte si despre Brasov. Citindu-i randurile azi si privindu-i pozele, mi-am adus aminte de ziua in care am batut Brasovul la pas marunt, cu gandul ca m-as putea aseza acolo. Inca tin minte centrul ordonat si frumos, bucatile din zidul de cetate, ceata, umezeala si frigul, pustiul strazilor in ziua aceea care nu imbia la plimbare. Tin minte si muntele mai ales, atat de aproape, atat de la indemana incat am urcat un pic chiar atunci, cat sa vedem orasul de mai sus. Din orasul propriu-zis, incepuse sa-mi placa un pic mai mult doar Scheii si inca n-as sti sa spun exact de ce - poate pentru ca urca totusi, pe vale in sus? Ori poate pentru ca sunt mai mult case cu gradina spre munte? Nici acum nu stiu sa spun exact de ce.

Privind in urma insa si privind pozele Claudiei, realizez abia acum ce m-a tinut in loc atunci: mi-a placut si-mi place in fapt la Brasov mai ales muntele de langa, mai ales unde se urca, mai ales posibilitatea aceasta de a atinge creasta. Si simultan aceasta posibilitate ma face sa n-am rabdare cu orasul propriu-zis: avand muntele la indemana, de ce-ai sta anume in vale. De ce-ai sta asadar sub nori, in frig si umezeala cand soarele si lumina sunt in fapt la indemana, doar un pic de mers, chiar daca e mers in sus pe munte, catarat. Totusi, cum e sa stai sub ceata stiind ca un simplu urcat cu telecabina te-ar scoate deasupra norilor, in lumina?

Evident, realizez necesitatea practica pentru care orasele au fost si sunt dintotdeauna mai degraba in vai, adapostite efectiv si ocrotite intre munti. Oricat de multa lumina ar fi in varf de munte deasupra cetei, e simultan si mai multa expunere - in consecinta, pericol. In plus, mai greu - si nejustificat pana la urma - de construit un oras intreg pe varf de munte unde spatiul e mai mic, iar dificultatile de toate felurile inzecite. Si totusi, posibil din prea multa naivitate, logica nu m-ajuta prea mult in chestiunea asta. Sigur, pot gasi argumente valide pentru orasul din umbra muntelui, dar nu-mi pot (ori n-am putut atunci) gasi mie insami justificare pentru a alege astfel - din perspectiva mea pur personala, nicidecum generala ori obiectiva - posibilitatea posibilitatii. E drept, mai ar fi de spus poate ca atunci veneam din alti munti cu preaplin de soare si-n vai si pe creste, incat impactul cetii si umezelii trebuie ca a fost dublu fata de ce ar fi acum.

Dincolo de cele de mai sus, realizez insa si ca nu-mi place musai ori anume muntele. Imi place inaltimea mai degraba. Insa altminteri mi-s dragi in fapt mai mult unduirile blande si inverzite ale dealurilor si deschiderea spatiilor largi inspre mare. Posibil sa fie doar o perceptie a mea, o suprapunere a ceea ce-mi imaginez ca este peste ceea ce este cu adevarat, insa intern percep muntele ca pe o lupta aspra care nu-i a mea.

Uneori trebuie fix asa sa citesc scrierile altuia despre ceva ce-i place peste masura, ca sa-mi evaluez mai cu precizie propriile masuri si preferinte. Macar de-ar scrie toata lumea doar asa, despre sine ori despre ceea ce-i place peste masura.

March 2, 2012

M-a muscat o sangeroasa... sariti!

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 9:09 p.m.

Sangeroasa e cam tantar, adica de fapt mai degraba tantara, dar nu ca specie, ci ca stil de intepatura. Isi spune Bloodie, are un blog si a venit si pe aici special ca sa ma informeze, intai ca m-am "inhaitat" cu cei de pe Fain (ah, voi, fainoti, influentele mele nefaste), iar mai apoi ca sunt in fel si chip, chiar daca dansei, e clar, nici ca-i pasa in fapt. Nu-i pasa si n-o intereseaza, doar facea conversatie. Si ma informa, sa stiu si eu. Chiar daca nu-i pasa.

Dar hai sa ne lamurim cu fapte si dovezi de ce anume nu-i pasa domnisoarei intepatoare, ca nu-i nici greu, da' nici mare lucru, cum s-ar spune. Asadar, dansa a scris un articol intitulat foarte clar si raspicat "cat de mult te dezbraci". Articolul a ajuns pe Fain, de unde eu am ajuns la articol. Si am comentat, anume in doua locuri: pe Fain raspunzand unei nedumeriri exprimate acolo de altcineva si pe blogul ei incercand sa ma dumiresc daca-si da macar seama cat de tare imbarliga logica si ratiunea de dragul de a-si justifica in fapt nejustificabilul.

Dupa asta, dansa mi-a raspuns dovedind ca nu doar imbarliga logica ci o si ocoleste cu gratie, asa ca eu am mai comentat o tura: pe Fain remarcand hazul involuntar al titlului1, pe blog mai incercand odata totusi sa vad poate-poate exista o sansa de ratiune dezlegata la ochi. Nu exista. Asta-i tot.

Tot, tot, da' starni nervii domnisoarei tantar, care aplica principiul cu "daca ea nu mai vine pe aici, ma duc eu la ea". Si veni, foarte bine c-a venit, la mine e blog deschis, se primesc si publica toate comentariile fara nici un fel de cenzura - automate doar sa nu fie, ca in rest incape tot. Veni, dar zise... ce? Pai nimic, dar un nimic asa hotarat, ca anume "cu siguranta" si ca ma "inhaitez" si ca de acolo mi se trage. Dupa care, daca i-au mai cerut si altii argumente asa mai concrete, nu doar impresii si nervisori de primavara, m-a mai intepat o tura, dar asa de tare ca nici nu se poate descrie. Adevarul e ca ma doare rau: m-a facut domnisoara!!!!!

Astept cu groaza cand ma va intepa din nou sangeroasa domnisoara pentru diverse pacate si minusuri imaginare pe care, foarte darnica, mi le atribuie instant.


  1. Nu stiu voi cum faceti, dar eu tind sa ma imbrac cand ma duc la intalniri, nicidecum sa ma dezbrac dupa cum spune titlul cu pricina. 

February 6, 2012

Evaluarea povestirilor de la concursul SF

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 3:30 p.m.

Data fiind prezenta acelui "SF" in titlu, mentionez din start ca e acolo din cauza conventiei ca daca-i cu extraterestri atunci e SF. Altminteri insa am ignorat complet aspectul, dat fiind ca stiinta nu prea-i prezenta prin povestirile din concurs. Am notat in schimb, dupa criteriile explicate anterior.

In speranta ca autorii sunt interesati de motivele din spatele notelor1, pun mai jos cate o scurta (uneori foarte scurta) evaluare a fiecarui text, cu plusuri si minusuri. Nu-s propriu-zis recenzii, pentru ca n-am mers foarte in detaliu pe elemente tehnice, deoarece imi pare ca la stadiul asta sunt probabil mai de folos ideile concrete. In orice caz, daca aveti intrebari, suparari, nelamuriri ori alte comentarii, eu chiar m-as bucura sa le aud la comentarii asa ca nu va sfiiti.2

Filiera are drept atu principal dialogul alert si perfect credibil. Am rezonat cu hotararea personajului principal de a-si sapa chiar in carne la propriu pentru 30 de minute de a "muri liber" chiar. Sunt interesante si explorarile in ce priveste "Gri-ii" cu razvratirea lor oarba. Nu-i clar insa deloc ce-i cu ei si de ce e razvratirea lor "o gluma". La fel de neclara e si "filiera" si ratiunea ei de a fi dincolo de cazul cand chiar este asa cum reiese din textul actual, o simpla organizatie de puscariasi evadati. Daca chip-urile sunt puse doar pentru cei care intai fac "o greseala" cum zice dar nu defineste textul, de ce n-ar fi cei fara chip inca o societate chiar foarte buna? Nu pricep de ce contactul cu extraterestrii a insemnat "teroarea, foamea, disperarea" si de ce ar fi vanzatorii de copii intr-adevar singurul mod de a "muri liber". E interesanta si cu potential bun ideea de schimb propusa, dar nu-i explorata mai deloc. Ca de exemplu: cine si cu ce mijloace manipuleaza genetic sperma, care-s implicatiile, care-s problemele, care-s interesele ori perspectivele contrare? Si in sfarsit, desi textul descrie clar si complet un eveniment important pentru personajul principal, nu-i deloc clar de ce este in fapt personajul principal important pentru cititor pana la urma ori pentru idee. Asa cum e acum, forta textului sta cam exclusiv in dialog si in niste situatii clare definite la nivel de baza (adica uite asta s-a intamplat, am taiat, am scos chip-ul, am facut schimbul). Ar mai fi nevoie pe langa astea si de o selectie mai atenta a acestor situatii si dialoguri astfel incat sa se imbine impreuna si sa spuna ori arate esenta ideii, lumii, schimbului, povestirii pana la urma.

Comert echitabil e scris cu multa sensibilitate si pretuire pentru bucuriile simple dintr-un trecut al amintirii. Poate fi interesanta incercarea de a povesti din perspectiva extraterestrilor si de a le atribui o tanjire (atat de umana pana la urma) pentru lumina totala dar si pentru micile franturi de "lumina" care-s bucuriile. Totusi, textul descrie mult si transmite cam putin. Pana si simtirile personajului care vorbeste sunt descrise de la distanta, nu-s comunicate. Senzatia creata e ca personajul recita rolul scris de altul in loc sa-si foloseasca vocea proprie si cuvintele proprii. De exemplu, in loc sa ofere motivatii gen "beneficiind astfel..", ar fi fost poate mult mai firesc sa spuna direct ceva de genul "Nu crezusem ca-mi va folosi lista vreodata. Totusi, in plictisul nesfarsit al intunericului, ma amuzasem sa insir pe formularul atat de ordonat dezordinea dorintelor mele". Cateva stangacii in exprimare (de ex. "acum ceva luni" ori "cu mai putina usurinta") sunt si ele deranjante la lectura.

Ideea din Gazdele imi pare excelenta, capabila sa se agate de sufletul oricarui cititor si mai ales puternica sa duca in spate si un roman intreg ori chiar mai multe. In plus, textul e bine stapanit, bine orientat mereu pe esenta mesajului, pe lucrurile care chiar conteaza. E foarte percutanta si de efect indirecta punere in garda a curiozitatii reci, lipsite altminteri de caldura ori ghidajul iubirii. Demonii care pandesc din alte dimensiuni momentul proprice sa-si ia oamenii drept gazde e o tema desigur veche si cu rezonante adanci cat lumea, dar explorarea locului de unde vin demonii, a motivatiilor lor si chiar a modalitatilor in care le cadem poate prada e unul din meritele textului Gazdele. Din pacate, finalul nu-i deloc pe masura explorarii si nici nu se infiripa si el cumva din curgerea logica a textului ci pare lipit brusc ca un plasture unde autorul a retezat povestirea. Ca sa apara in final drept explicatie completa, zic ca iubirea trebuia cumva sa se fi infiltrat ca element important inca dinainte de final, ca rolul ei sa fie intai ghicit ori vazut de catre cititor inainte de a ii fi pur si simplu aruncat in fata la final, drept "singura vibratie sacra din univers".

Cu titlu... evocator daca nu musai artistic, povestirea Pisatii e ca o miniatura atent construita prin imbinarea referintelor serioase cu umorul uneori cat mai neserios cu putinta cum s-ar spune. Referintele istorice, impunsaturile oh atat de umane precum si doza considerabila de umor mai degraba sec dau un text placut de citit si urmarit. Ba chiar descrierea punctelor cheie e suficient de vie incat sa nu simti musai nevoia de mai multe detalii, sa o iei ca atare si sa te declari in final multumit de ce-ai primit in schimbul a catorva minute de lectura. Un schimb foarte echitabil cum s-ar spune, chiar daca nu-i musai clar ca ar fi intr-adevar cu extraterestrii ori ca ar trebui sa-ti pese de text. Pana la urma extraterestrii suntem noi.

Cand e vorba de extraterestri, finalurile apocaliptice constituie din ceva motiv o atractie deosebita, iar Darlocii e victima sigura a zisei atractii. Textul mai este de asemenea foarte clar si bun de dat exemplu pentru cum se ancoreaza o idee (speculativa desi foarte intalnita) in suficiente detalii concrete si reale incat sa capete veridicitate. Din pacate nu capata mai nimic pe langa veridicitate, nici forta, nici emotie, nici revelatie ori macar un firfiric de noutate, nici un carlig anume de agatat cititorul.

Pe locul doi dupa finalurile apocaliptice in preferintele autorilor chititi pe extraterestri sta cu siguranta sclavia completa si totala a pamantenilor. In cazul textului Draga Mos Craciun, extraterestrii au si ei preferinte sexuale pentru chinuirea femeilor, chiar daca aparent din alte motive decat cele ale concurentilor lor infranti, adica barbatii. Fiind construit ca o scrisoare naiva a unei fete catre un Mos Craciun chiar mai putin cunoscut ori inteles decat de obicei, textul reuseste sa transmita ceva emotie, in special prin contrast cu asteptarile obisnuite date de un context aparent-familiar. Nu-i insa prea clar nici care-i schimbul, ca extraterestrii nu par sa dea nimic (ori dau cu marinimie permisiunea de viata?), nici care-i pana la urma modul de functionare real al cazului descris. Dincolo de o eventuala placere ori suparare (dupa abordarea proprie cititorului) pentru chinurile de-o asteapta in mod evident pe fetita cea naiva dar plina de intentii bune (ma rog, din cele din categoria vleau, vleau, vleau), nu-i prea clar cu ce ramai din text. Poate totusi cu exemplul instantierii unei situatii foarte comune si anume fericirea (ori seninatatea) omului inainte de a-si vedea ori realiza propriul pericol.

Cum variatiile prind bine cand citesti 25 de texte la rand, am apreciat amuzamentul Tranzactiilor intergalactice. Potrivit cu subiectul, dialogul curge usurel si saltaret, ca o glumita de duminica intre prieteni vechi care se amuza intai de toate de modul in care-si spun din nou glumele vechi, de infloriturile (de decor si pe alocuri de scenariu) pe care le adauga peste aceeasi veche-veche povestire despre curvia ei si pestismul3 lui.

La polul opus al amuzamentului, Macel 7.0 captiveaza mai degraba prin aducerea in concret a unor concepte altminteri abstracte, prin afisarea lor in plina lumina si fara concesii in imagini extrem de evocatoare. Daca ar fi doar pe impresie artistica, as putea spune usor ca e bun textul acesta, cu al sau "Ceas agatat de timp" si trecere neclintita de la stanga la dreapta, "fara scurtaturi posibile". Simplitatea frazelor merge de minune cu importanta reala a celor spuse, iar spectacolul de fiinte "carpacite" intr-un continuu schimb de "bucati" ramane clar in minte mult dupa final. Poate tocmai de aceea ar fi meritat textul ori sa puna mai multa forta si substanta in imaginea asta statica, ori sa "mearga" undeva, sa exploreze ideea mai departe, sa fie mai mult o povestire despre un schimb si mai putin o simpla poza a unei neputinte inghetate pana la urma intr-o bucla eterna de timp, acelasi timp al simtirii fara decizie si fara directie.

Intr-o alta schimbare de registru si ton, Biblioteca de la Alexandria, tezaurul de teama si amintirile din viitor are asa o aroma de ceas de seara intr-o biblioteca veche la ora prieteniei impartasite incat te poti usor pierde in atmosfera citind textul mai degraba pentru aroma decat pentru idee ori sens. Ar fi desigur o greseala asemenea abordare, caci textul exploreaza chiar interesant ideea altminteri veche a faptului ca teama e pana la urma un semnal al confruntarii cu necunoscutul. Totusi, autoarea insasi pare usor prinsa in aceasta capcana a placerii explorarii prin monolog ori imaginar dialog, cu toate inevitabilele detururi si ocolisuri pe care le presupune. Si cu toata placerea care exista intr-adevar acolo in explorare, detaliile explorarii sunt pentru autor de cules la urma, de distilat si de aranjat abia apoi in adevarata povestire de prezentat cititorului.

Cum spune si titlul, Evadatii realmente evadeaza, in fata ochilor cititorului, in sunetele de se sparg in urechile ascultatorului. Dinamic si plin de detalii fanteziste, textul cu siguranta apuca cititorul de ochi si nu-l lasa pana nu afla si de Buru-Hay si de Krotalia si de minunatele cristale de se gasesc acolo. Din pacate insa, dupa ce l-a alergat asa pe bietul cititor cu krotalienii pe urme, il lasa fleosc taman la sfarsit, cat se poate de balta intr-o salvare de-un banal desavarsit si de o lipsa de interes pe masura. Astfel abandonat pe solul Krotaliei in lumina navei Bharilor, cititorul se trezeste o tara si isi da seama ca si din goana anterioara in fapt mai lipseau detaliile care sa-l faca sa vada si sa simta importanta goanei, lupta, personajele. Si realizeaza astfel brusc ca mai probabil a citit un script cu ce-ar trebui sa fie, decat sa fi citit ceea ce-a fost cu adevarat. Iar daca asta nu-i destul, mai creste brusc si dorinta de o motivatie mai serioasa, mai adanca, mai importanta chiar pana la urma din spatele acestei lupte pentru cristale sub cele patru luni ale Krotaliei. Dar autorul, ca un krotalian rautacios, a aruncat doua cristale la suprafata cat sa momeasca naivii cititori si acum rade in barba din mina unde asteapta sa vina un scriitor pus pe treaba si sa scoata la lumina vana toata de bogatie, caci el, krotalianul, nici gand n-are sa se puna pe treaba.

Autorul anterior nu-i de altfel singurul krotalian la suflet, chit ca denumirea o fi alta pentru autorul Cutiei. Textul e bine inchegat si usor de citit ca o dare de seama ori ca o prezentare de idee care-si asteapta un scriitor dispus si capabil sa o transforme intr-o bucata literara. Spre deosebire de adevaratul krotalian, autorul Cutiei insa nu insira doar momeli alese din bucatile cele mai stralucitoare, ci scoate cat poate chiar si dintr-o idee cu mult mai putin stralucitoare, explorand metodic si foarte corect ramificatiile ideii, implicatiile ba chiar si -drept bonus probabil- potentialul de tortura a femeilor in context. Aceasta explorare e de altfel si principala originalitate a textului, caci altminteri ideea lumilor "ortogonale" nu-i noua, dupa cum nu-i nici cea de transfer de obiecte pentru un scop anume, chiar in absenta unei intelegeri de orice tip a modului in care e atins scopul cu pricina4. Asadar un text foarte informativ si de incredere, caruia i se pot chiar scuza ocazionalele derapaje ocazionate de preferintele autorului chiar in dauna necesitatilor continutului. I se scuza adica numai daca-i pus in categoria sa reala de brosura informativa ori documentar pentru o viitoare povestire.

Fiind plasmuita de acelasi autor ca povestirea anterioara, nu-i poate de mirare ca Alteriotii are in esenta cam aceleasi calitati (si defecte) ca si Cutia. La capitolul calitati, e cu siguranta usor si chiar reconfortant de citit in masura in care claritatea prezentarii informatiei va pare reconfortanta (mie imi pare, recunosc, mai ales ca e destul de greu de intalnit altminteri). Extraterestrii sunt cu siguranta folositi, in esenta ca un fel de manechine numai bune pentru simularea unui trecut alternativ, al unui viitor posibil, al consecintelor probabile ale punerii in practia a unor idei precum eugenia. E placuta de asemenea constructia experta a structurii, cu gradatie cu tot, cu deschidere la final pentru un posibil conflict ulterior, cu considerare atenta si clara a tuturor implicatiilor si aspectelor majore, fiecare inventariat si pus la locul lui, fara detururi inutile, fara ocolisuri. Imi pare asadar un foarte bun rezumat5 al capitolului "Alteriotii" din "Observatorul General al Relatiilor cu Extraterestrii si Rasele Exterioare". Din nou, e un bun documentar pentru o viitoare povestire.

In cu totul alt registru, Contactul arata intr-adevar mai mult decat sa descrie, perfect acordat sa se infiga in emotiile cititorului pana la plasele, perfect centrat ca alegere de eveniment ca sa transmita ideea de baza. Cu toata banalitatea intalnirii apocaliptice ori a momentului retributiei fata de un Dumnezeu mai real si mai putin iertator decat chiar in Biblie, textul reuseste sa fie original in ceea ce conteaza pana la urma si anume prezentarea acestui posibil sfarsit. Constructia e excelenta, ca si prezentarea initiala a inutilitatii ori rutinei in fapt atat de puternic impregnate in personajul principal incat nici sfarsitul lumii nu pare sa aiba credibilitate ori sa-si gaseasca loc. In consecinta, schimbarea personajului e cu atat mai totala si de impact pana la urma. Din pacate totusi, decizia ei este altminteri prea putin justificata ori sustinuta de text in sine, caci e mai degraba considerata cumva implicita ori drept inevitabila si unica solutie posibila in situatia data.Sigur ca daca esti fix ca personajul atunci ajungi fix la aceeasi concluzie, dar pana la urma ce-ti aduce atunci textul?

Dupa astfel de sfarsit apocaliptic, revenim la aroma unui dialog cu sine insusi in Proprietar, fac troc cu stari de agregare si schimb locuinta modesta, neincapatoare, pe locuinta sub cerul liber. Textul e cu siguranta artistic, cu siguranta plin de forta in descriere si in esenta celor spuse. Imaginile sunt extrem de reusite, pielea "ca o coaja de ou translucida" fiind ea "asezata peste doua trupuri", omul "captiv in plasa propriilor neputinte de carne", "memoria viermelui de carne", "molusca tacuta care este creierul" si multe, multe altele. Fiecare paragraf in sine e in fapt o mica bijuterie, un deliciu de savurat ca atare ori de urmarit cum se desfasoara si infasoara iar si iar in jurul unei idei cand aproape clare cand abia-ghicite. E fascinatia mare din atata frumos, dar din ce trec paragrafele si vin altele si altele, oboseste ochiul, oboseste chiar admiratia nesustinuta de o imagine ori gand anume care sa reiasa din ce in ce mai clar din alaturarea acestor pietricele stralucitoare. Si in final - daca ajungi la final - obosit si saturat de atatea imagini, te uiti in urma la atata intindere de text si iti doresti sa fi fost poate altfel aranjate ori poate mai nemilos triate paragrafele cele frumoase astfel incat sa-si aiba fiecare locul si mai ales rostul in transmiterea clara si puternica a unei bucatele de Adevar.

Un cantec ar putea fi o interesanta explorare a ideii de timp. Atuul scrierii e abilitatea de a pune in concret o notiune altminteri abstracta. Totusi, dincolo de aceasta calitate, textul pare el insusi cam prins intr-o bucla de timp, caci nu exploreaza ideea, nu o duce nicaieri, n-o dezvolta mai deloc: paragrafele vin unul dupa altul intr-o ordine care nu conteaza chiar foarte tare, caci prea putine paragrafe aduc totusi ceva cat de mic nou, dincolo de variatia nesustinuta altminteri de nimic a emotiilor personajului-povestitor. Faptul ca personajul simte nu-i totusi suficient nici ca sa ma intereseze simtirea lui, nici ca sa simt si eu acelasi lucru. Simtirea cea mai adanca e totusi ancorata in realul faptelor, intamplarilor, concretului si in consecinta nu inseamna nimic daca-i considerata doar asa de capul ei.

Noi, extraterestrii si iarasi noi e o simpatica incercare de punere la colt a societatii actuale. Chiar daca-i o incercare, introducerea-scuza tot inutila e, ca ceea ce conteaza e intotdeauna textul si atat. Ideea schimbului imi pare destul de originala si chiar cu ceva potential important, caci experimentarea in sine e un subiect cat se poate de interesant si controversat. Din pacate, potentialul ramane doar potential, pentru ca ideea nu-i explorata, ci-i doar fluturata pe la nasul cititorului. Care-s motivatiile reale ale extraterestrilor ori chiar tehnologia lor, cum ar fi mai in amanunt posibil acel sistem de-a dreptul perfect, care ar fi potrivirile (ori nepotrivirile) lui la o adica pe structura omului? Finalul aterizeaza si el brusc, abrupt, neterminat, retezat. O convingere (fie ea si aceea ca societatea curenta e injusta) nu-i suficienta pentru un text. Ar devenit un text chiar interesant daca s-ar mai adauga ideii si o constructie solida de motive concrete, consecinte, argumente si -mai ales- posibile cai de rezolvare a problemelor gasite.

O tranzactie reusita inhata interesul cititorului, iar "constructia" extraterestilor si povestea in sine aduce originalitate ideii vechi de tranzactionare a timpului. Textul e alert si plin de caldura cu care militeaza pana la urma pentru viata. Pe partea mai putin pozitiva, deturneaza atentia de la continut detaliile care prea des ies in evidenta drept lipite pe structura mai degraba decat parte din ea. Pe la mijloc-final extraterestrii par sa fie din start porniti pe "comercializat" (adica furat) timpul pamantenilor, desi pe la inceput e folosita in deplina desconsiderare a cititorului o scuza foarte transparenta pentru "aventura". Nu-i clar de ce-i nevoie de ea in fond, de ce nu se duc extraterestrii din start chititi sa fure timp din perioada interbelica. Dialogul pare si el fortat, in principal pentru ca e purtat pentru informarea cititorului si mult prea putin din necesitatea vorbitorilor. Nu-i clar nici de ce ar fi avut lumea "mai mult timp" in perioada interbelica, desi, la nevoie, ii pot scuza pe bietii extraterestri daca fac si ei in fond aceleasi confuzii de le facem uneori si noi. Sunt si ei pana la urma nimic altceva decat biete fiinte ganditoare...

Intr-o lume ideala ideile unui text ar fi mereu pe masura titlului, iar frumusetea simetriei ar dezvalui in fapt profunzimea continutului. Cum nu suntem intr-o lume ideala, ci doar Intr-o lume ideala ne bucuram totusi si de o idee altminteri simpatica, tratata cu meticulozitatea si atentia la detaliu pe care le-am observat si in alte texte ale autorului cu pricina. Chiar mai mult, exploatarea ideii de "invers" chiar si in text ori in scriere aduce cu siguranta un binevenit (desi foarte mic) plus de artistic si interes. Din pacate, extraterestrii descrisi par mai degraba dislexici decat "inversi" si e destul de greu de crezut ca inversitatea asta s-ar rezuma la dreptaci-vs-stangaci si n-ar cauza la o adica probleme mai importante ori mai adanci de atat. Asa ca e mai degraba un amuzament decat un documentar de data asta.

Ce le-ar putea lipsi unora e placut de citit din meritul pur al scriitorului in ce priveste nararea. Fluenta cu care curge povestirea reuseste chiar sa mascheze cat de cat faptul ca opozitia imaginatie-nevoie e fortata. Imaginatia e o calitate cu adevarat irezistibila, iar textul e o simpatica pledoarie pentru importanta ei. Ar fi fost poate si mai simpatica daca autorul s-ar fi lasat mai mult prins in joaca subiectului ignorand tentatiile de mici impunsaturi pentru rusi, americani si austrieci aflati cumva misterios pe drumul care duce oricum la Sibiu unde oamenii sunt, cu siguranta, perfecti de vreme ce se termina brusc impunsaturile. Macar incepe in sfarsit povestirea la Sibiu.

Am citit Batoane de carne drept povestirea spusa cu glasul unui extraterestru, caci cheia asta aduce un plus de amuzament stangaciilor de limba (pe care nu le tin drept grave minusuri, dat fiind ca autoarea inteleg ca abia invata limba romana). Pana la urma amuzamentul principal al textului vine din insasi folosirea "neasteptata" sa spunem (mai degraba neconventionala) a unor elemente comune (da, da, politicienii sunt elemente comune si la fel e si petrolul, de ce n-ar fi si limba, ca-i romana ori alta?). Rezultatul e usor umoristic, simpatic cat de un zambet de duminica. Ar fi fost poate ceva mai mult de atat daca detaliile erau un pic mai putin conventionale in sine, perspectiva extraterestra mai clara, iar implicatiile ori motivatiile schimbului urmarite mai departe ori prezentate mai concret.

La final merita mentionat faptul ca povestirea care mi s-a parut altminteri cea mai buna dintre toate e Satul Nou, dar cum n-a participat la concurs, asta este.


  1. Am sa adaug si notele detaliate pe fiecare criteriu dupa ce se desecretizeaza cum ar veni. 

  2. Daca-i musai si va ajuta cumva, se accepta si injuraturi, ca asta e, fiecare da cat poate. 

  3. Nu exista termenul? De ce nu? 

  4. Spre enervarea mea cumplita imi scapa acum numele si autorul unei povestiri care era fix despre ceva extraterestri care trimiteau pe Pamant ditai bila putitoare de o inveleau pamantenii ca sa scape de miasma, construind astfel fara sa stie minunate bijuterii pentru extraterestri - ca un fel de echivalent al perlelor. 

  5. "Executive summary". 

February 1, 2012

Sentimentul si iaurtul (ori Reclama Raluxai)

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 2:15 p.m.

Cel mai prost produs va avea intotdeauna cele mai multe si mai tampite reclame. Ca Activia e un produs prost se poate verifica usor in lista de ingrediente1: preponderent zahar (ori eventual aspartam si alte minunatii), guma guar, amidon de toate felurile cat sa te apretezi bine pe interior si in general orice altceva in afara de iaurt. Ca reclamele la asa produs sunt si ele tampite e inevitabil: pana la urma n-au incotro si vor contine si ele la fel de multe rahaturi ca si iaurtul-minune. Totusi, e mai dificil - si deci o performanta notabila- ca o reclama la Activia sa fie nu doar tampita, ci si indigesta prin cat se screme sa faca din rahat iaurt si sa-l imprastie pe toti peretii, doar-doar s-o prinde de careva. Ei bine, Raluca Popa zisa si Raluxa are meritul ca nu se straduie degeaba: ii reuseste excelent performanta cu pricina.

Ca o adevarata profesionista in spus minciuni cu aplomb -adica in publicitate- Raluxa incepe tare decretand ea ca toate cele de-i dau prin cap sunt #obiceiurisanatoase. In fond de aia-s cuvintele ale tuturor ca sa fie ale nimanui si deci sa ne servim de ele dupa plac, nu dupa sens ori realitate (ori daca-s taguri nu-s cuvinte?). Si de ce n-ar fi mancatul de Activia cu polonicul (pardon, lingurita) un mare obicei sanatos, ce daca a pierdut Danone un ditai procesul pe motiv ca n-au nici urma de dovada pentru astfel de pretentie, ce daca au retras idiotenia cu pricina in UK si in SUA? Mai exista macar Romania si mai exista Raluxa!

Ah, dar pardon, scuzati, veti spune ca nu, nici vorba de reclama la Activia, caci e doar un articol nevinovat ca o floricica si plin de sentiment vioi si pur al inimii prea pline a Raluxai. Desigur, asa si este, daca n-ar fi inima Raluxai un pic prea plina s-ar spune de culorile si de campania Activiei. Dar daca iubeste si ea cu adevarat, de ce ne-am supara? Mai bine sa ne bucuram si noi de umorul involuntar al acestui amor:

"Prima oara cand am daruit un calendar personalizat era pe la sfarsitul lui 2002 si eu eram foarte indragostita de destinatarul lui, iar obiectul respectiv a fost rezultatul unui complicat proces de stoarcere a creierilor in cautare de idei de cadouri in prag de An Nou. Fiecare fila dezvaluia o poza cu mine alb negru, decorand lunile lui 2003 cu 12 zambete alese."

Iubirea trece prin stomac spun unii, asa ca putina Activia poate sa ajute la... trecere. Dar ca sa ajungi acolo, trebuie intai sa afli despre avantajele calendarelor personalizate. Daca unii se chinuie sa stoarca apa din piatra seaca, Raluxa s-a chinuit sa stoarca calendare personalizate din creierul propriu, dupa cum ne marturiseste. Totul este posibil, bineinteles, doar din dragoste. Ea zice ca dragoste pentru un el, dar de pozat se pozeaza tot pe ea: mai mare dragoste decat sa-i dai omului ocazia sa te vada pe toti peretii nici ca se gaseste.

"Mai tarziu, procedeul de personalizare si cadorisire in prag de An Nou s-a mai rafinat un pic, eu neaparand in prim plan ci mai degraba in culisele calendarelor daruite cu varii ocazii celor dragi. "

Cum dragostea e prin natura ei generoasa, un singur recipient al propriilor calendare e cu siguranta prea putin. Asa ca obiceiul Raluxai "s-a mai rafinat un pic". Nu, n-a pozat nud, ci a pozat in esenta orice si a dat tuturor, pe principiul ca "asta e partea frumoasa la un calendar, nu poti da gres cu el" pentru ca "la anul pe aceeasi vreme va fi pus la pastrare". Adica va fi aruncat oricum la cos.

"Evident, mi-am primit si eu portia de calendare personalizate la viata mea, cel care m-a impresionat cel mai mult fiind un calendar cu nepotelul meu (cred ca pe 2010 era) pe care il pregatise cu educatoarele, la gradinita."

Pentru ca totusi exista, iata, dreptate pe lume, calendare faci, calendare primesti. Iar gradinitele trebuie sa faca si ele un ban pe spinarea copiilor, asa ca produc calendare cu ei, drept arme excelente cu care rudele de toate gradele sa insulte simtul estetic al vizitatorilor. Evident, chinul e sub acoperire sentimentala, cu avantajul suplimentar ca poate face abstractie de gramatica si poate dura chiar mai mult de un an, deoarece, "mesajul care apeleaza la partea sentimentala nu isi intalnesc niciodata termenele de garantie". Cine apeleaza, cine nu intalneste?

Si in sfarsit, dupa ce-am trecut dragostea prin stomac, ajungem si la motivul real al platitudinilor anterioare:

"Pentru 2012 s-a nimerit sa primesc in dar calendarul personalizat care a facut senzatie in ultima vreme prin blogosfera: calendarul #superfete cu #obiceiurisanatoase, produsul de succes al unui proiect organizat de Activia pe blogul lui Cristi."

Trecand peste "s-a nimerit" (mai sa fie, ce de nimereala-i si cu reclama aia la Activia lafaindu-se pe blogul Raluxai) precum si peste "senzatia" care-i macar pretinsa daca nu demonstrata, iaca ajunge Raluxa in sfarsit la Activia. Si au trait fericiti pana la adanci batraneti. Si a primit Raluxa de la Activia (tineti minte ca-i semn de dragoste, da?) un calendar de sa-l mananci pe perete, nu alta, caci ce poate fi mai frumos si mai de dorit decat sa ai o luna intreaga in fata ochilor logoul Activia alaturi de marturisiri extraordinare precum cea a Cristinei Chipurici despre "o relatie foarte apropiata cu ata dentara". Probabil urmeaza un calendar personalizat cu ata dentara. Dar fiind calendarul in fond un "produs de succes" al Activia, de ce ne-am mira ca e in fond ceea ce este?


  1. Mi se atrage atentia din public ca la produsele Activia din Romania cica n-ar fi totusi aspartam, doar sirop de glucoza si nici guma guar ci guma acacia, nu ca ar fi mai iaurt una decat cealalta. 

October 3, 2011

Bicicleta Mitza și prințul Șosetă de Șirată

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 8:25 p.m.
Această frază este un pamflet, dar restul textului îl interpretează fiecare după cum poate.

Într-o poveste (care mai să nu fi fost, dar uite, este), când e frig rău, bicicletele își pun șosetă. Nu șosete adică două, ci șosetă, numai una, că așa e șic, câte-o șosetă la fiecare bicicletă. Și nici nu e orice șosetă, ci cea mai potrivită și mai bine nimerită și din fire împletită (chiar și dacă-i găurită ori pe-alocuri peticită ori de-a dreptul împungălită). Căci fiecare bicicletă își are anume câte-o șosetă, să o poarte când îi e frig, ori când îi e teamă, ori când doar s-a supărat și-i stă ghidonul bosumflat. Dar chiar dacă fiecare bicicletă-și are șoseta pe potrivă, nu-nseamnă că e lucru facil ori fără de primejdie, când ești bicicletă, șoseta să-ți găsești. De accea vom spune acum povestea Bicicletei Mitza și a prințului său Șosetă de Șirată. Iar din poveste înainte mult mai este.

soseta pe bicicleta

Autoare desen: Luka D

Bicicleta Mitza era o bicicletă ca oricare, poate doar puțin mai visătoare (nu se știe dacă din născare ori era mai degrabă un fel de apărare). Ceea ce visa ea mai des (oare să fi fost de ea ales ori cu un anume înțeles?) era un exotism anume, făcut mai ales din nume.1 Visând astfel sălbatic, își cabra Bicicleta Mitza roțile-rime din spate imitând sălbăticiuni neînfricate, dar prea ades se trezea cu roțile cam... dezumflate. Și-atunci, ca să facă realitatea mai roză, trecea pur și simplu la proză pe care-o numea rafinată fiindcă-i erau papuceii de fată cu dantelă roșie foarte ornată. De altfel, Bicicleta Mitza își pusese și ea la ghidon pampoanele roșii în semn de bonton. Dar vai - cumplit ghinion! - tot fără șosetă se regăsea zilnic biata Bicicletă. Făcu și o pizza pătrată și-ornată, de-o trimise plocon către triom. Dar triomul viclean îi dădu motiv de alean când puse pe blog o pizza pătrată făcută de-o fată. Simțind cum îi cade pomponul în șanț și-i curge lichidul cel verde din lanț, Bicicleta tună că-s ciupercile hâde și marginea-i mare, bulionul puțin - s-o mănânci e posibil, dar s-o vezi - e un chin!

În tot acest timp, în altă margine de poveste, prințul Șosetă de Șirată trăia ferice în palatul său imaginar construit din cuvinte, puse unele peste altele atât de întortocheat încât sensul însuși se pierdea de fiecare dată încă de la intrare. Astfel, ferit de relele lumii și învelit într-un mod foarte creativ (deși nu foarte călduros), prințul era fericit, chiar dacă se simțea din când în când trăit de o cutie ori poate chiar amenințat de un bocanc. Dar iată că într-o zi, frigul Rațiunii pătrunse în palat, șuierând peste construcțiile împleticite de cuvinte ale prințului de parcă nici n-ar fi fost, de parcă nici n-ar fi contat.

Tremurând de frig din toate firele sale, rămas gol în bătaia sensurilor și a realității crude, prințul Șosetă își strigă cu puterea gândului nefericirea către cele patru zări ale poveștii, până ajunse strigătul și la Bicicleta Mitza care pedală degrabă și-i sări în ajutor. Și-au refăcut amândoi palatul, mai bine și mai frumos, dar cum încă se mai ițea ceva verzui din lanțul Bicicletei, prințul Șosetă crezu că e o urzică, și-o lăsă unde se mai zărește și acum, printre dragile-i cuvinte învârtite și-amețite.

Cât despre cei doi, reuniți drept Bicicletă și Șosetă, de au trăit fericiți până la adânci bătrâneți ori doar până la următorul frig al Rațiunii, nu se știe, că-i poveste. Dar cine va căuta cu gândul va afla cu siguranță, iar cine va prefera altfel își va imagina tot cu siguranță.


  1. Și adjective, ca să nu uităm valențele explicative. 

September 29, 2011

Curbarea sursei trilematice

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 1:47 p.m.

Întâlnind eu prin spațiile deschise ale internetului nu doar un articol cu imagine fără de sursă explicită ci și pe autorul comițător al chestiunii, precum și fiind dânsul doritor a oferi un interviu pe temă, am notat rezultatul amănunțit spre veșnică sursă și referință, precum puteți vedea mai jos. Dar să oferim intai un fond sonor si natural, adecvat discutiei interviului, aici.

Diana Coman: Domnule Popescu, intr-un articol publicat recent pe foaia Trilema, ati folosit o imagine fara a-i indica in fapt autorul original. In acelasi articol, faceti referire la o discutie pe tema drepturilor de autor si a problemei "intertextualitatii in raport cu drepturile de proprietate intelectuala". Sa intelegem ca faceti in articol un exercitiu practic de intertextualitate? Ori aveti alta explicatie pentru lipsa indicarii sursei?
Mircea Popescu: Pai eu consider ca m-am gasit in neputinta de-a indica sursa.

Diana Coman: O consideratiune demna de analiza mai amanuntita. De ce sunteti in asemenea neputinta?
Mircea Popescu: Sau ca sa ma exprim mai pe sleau : sigur ca lindicatia sursei este indicata in toate cazurile in care este si posibila, doar ca in cazul de fata ne confruntam mai degraba cu situatia inversa : lipseste sursa lindicatiei.

Diana Coman: O indicatie se gaseste asadar indicata, dar nu si posibila. De ce n-ar fi posibila? Sugerati anume ca imaginea cu pricina n-are in fapt autor?
Mircea Popescu: Pai depinde bineinteles ce se intelege prin imagine. Dar in masura in care imaginea respectiva este corect imaginata atunci fara indoiala veti intelege ca sursa e deja indicata.

Diana Coman: Deci o imaginatie corecta a unei imagini ar trebui sa ii contina sursa?
Mircea Popescu: A, nici intr-un caz.

Diana Coman: Doar in cazul acesta atunci?
Mircea Popescu: Da, ne aflam in fata unui caz exceptional, sau cum se refera Platon si Aristotel (necajindu-se nitel), avem de-a face cu un prim motor.

Diana Coman: Care ar fi asadar in imaginea data acel motor primordial? Sexul femeii?
Mircea Popescu: Pai care femeie ? Nu este nici o femeie! Nu induceti in eroare auditoriul!

Diana Coman: Dar ce este?
Mircea Popescu: Este o pizda, acoperita de-o luxurianta pilozitate.

Diana Coman: Este reprezentata o pizda, precum spuneti. Dar unde este sursa?
Mircea Popescu: Pai sursa... nu este.

Diana Coman: Este indicata ati spus anterior. Asadar, unde este dansa indicata?
Mircea Popescu: Pai autorul reprezentarii zisei a indicat completa lipsa a sursei, care iesind din precursor etc. A facut ceva cu un context, nu mai retin exact.Sa recunoastem cinstit: e si un domeniu destul de confuz, aboriginitatea.

Diana Coman: Dar indicarea sursei in cazul de fata se referea in fond la indicarea autorului reprezentarii, in masura in care reprezentarea e cea folosita in articol.
Mircea Popescu: Paidece ?

Diana Coman: Pentru ca nu este singura reprezentare altminteri.
Mircea Popescu: Nu am inteles intrebarea.

Diana Coman: Alegand o anume reprezentare, folosind o anume reprezentare, se cere a indica autorul reprezentarii cu pricina, drept autor, nu?
Mircea Popescu: Numai si numai daca presupunem ca reprezentarea are alt autor decit ceea ce se reprezinta. O presupunere ce-i drept valida in vasta majoritate a cazurilor, cu o singura exceptie.

Diana Coman: Deci presupuneti ca reprezentarea, strict in acest caz in sine exceptional, nu are autor in afara a ceea ce se gaseste reprezentat?
Mircea Popescu: Pai nu eu presupun asa.

Diana Coman: Dar considerati asa?
Mircea Popescu: Pai nici nu presupun nici nu consider, eu doar citez.

Diana Coman: Ah, citati. Fara sursa insa?
Mircea Popescu: Ba, dimpotriva, cu!

Diana Coman: Care este asadar sursa citata?
Mircea Popescu: Pai sursa nu este citata. Eu citez autorul.

Diana Coman: Cine este autorul citat?
Mircea Popescu: Autorul citat e un cetatean pe numele lui Cur. Ma rog, era mai lung, dar numele astea frantuzesti nu reusesc sa le retin. Era ceva cu cur in tot cazul. Curbez ?

Diana Coman: Curbati, va rog, nu va sfiiti, e un interviu cu libertate deplina, iar tema o permite, ma gandesc.
Mircea Popescu: Nu curbam prea mult ca pe urma turbeaza unii si altii. Dar ziceam de autor, era Cur-ceva. Curbez, Curbus, ceva. Curbeat ?! Da, asa ceva, cred ca era Cur Beat.

Diana Coman: Si de ce nu ati gasit necesar sa-l indicati drept autor in articol?
Mircea Popescu: Pai pentru ca el este autorul reprezentarii, nu autorul articolului.

Diana Coman: Dar nici nu era necesar a-l cita drept autorul articolului, ci drept autorul reprezentarii pe care o folositi in articol.
Mircea Popescu: Domnisoara, intram in probleme pe care nu le intelegeti inca datorita virstei, dar vi se vor lamuri cu timpul. Suficient sa observam ca onorabilul Cur Beat impreuna cu fiindul reprezentat asa cum se poate constata si in articolul meu, lucrind impreuna au creat totul, inclusiv ceilalti oameni precum si reprezentarea in discutie. Si atunci problema pe care-o ridicati este mai degraba circulara.

Diana Coman: Problema nu este in sine circulara, dar abordarea pe care o impuneti se invarte intr-adevar in cerc. Se curbeaza, altfel spus.
Mircea Popescu: O explicatie poate fi si aceea ca momentan locuiesc pe strada Circumvalatiunii. Precum spunea nemuritorul Gambetta : nimic nu este circular degeaba.

Diana Coman: Si nici gratuit, cu siguranta.
Mircea Popescu: Aia e o alta tema.

Diana Coman: Autorul unei anumite reprezentari nu este, prin prisma scopului indicarii sale, originea in sine.
Mircea Popescu: Dar in cine ?!

Diana Coman: Deci de ce anume propuneti invartirea aceasta originala pana la origini?
Mircea Popescu: Sa luam un exemplu intimplator foarte judicios ales, pentru a ne lamuri. Cineva filmeaza un accident de circulatie, si publica respectivul film (care este o reprezentare a accidentului) pe blogul propriu (care este o reprezentare a sinelui, in sine). ProTv, o organizatie specializata in principal pe furt, ca si celelalte chestii cu TV in ele (pentru ca nu stiu cum e in tara la dumneavoastra, dar in tara la mine TV e particula de noblete a organizatiilor profesionale a hotilor, nu intram in detalii de antropologie acum) copiaza filmul, si il republica pe un blog oarecare. Dupa care citeaza blogul respectiv. Aceasta practica a furtului prin interpusi va explica de ce e necesar sa citam intotdeauna autorul original si nu pur si simplu ce pseudo surogat de ersatz de autor de imprumut ne vine la indemina.

Diana Coman: Desigur, autorul original al reprezentarii cu pricina. Imaginea in discutie e in fond rezultatul unei reprezentari a unei reprezentari pana la urma, ca imagine a unei picturi. De ce nu este unul dintre acestia doi autorul original in sensul de cel care trebuie mentionat ca sursa?
Mircea Popescu: Pai ambii sunt doar autori de imprumut, creatori de mina a doua ai unei icoane, presupusa lor auctorialitate nu se poate suprapune auctorialitatii plenrare si definitive a Fiintei reprezentate-n icoana. Ca atare, prin insasi actul reprezentarii contextualizate asa cum o contextualizeaza ei, afirma ca singura sursa este... chiar Sursa, asa cum se gaseste ea reprezentata. Scrie si-n Gnoxa.

Diana Coman: Arta afirma totusi, nu demonstreaza. Ori drepturile de autor sunt mai degraba considerate mult mai strict. Dar poate explicati publicului contextualizarea aceasta care afirma, cum spuneti, ca Sursa e reprezentata.
Mircea Popescu: Daca cineva spune "acest text este in domeniu public", atunci acel text este in domeniu public. Daca altcineva spune, "aceasta imagine isi este siesi sursa", atunci... acea imagine isi este siesi sursa. Mai ales in cazurile fericite in care cineva si altcineva sunt chiar autorii reprezentarilor in discutie.

Diana Coman: Ah, deci spuneti ca pictorul in fapt (despre el este vorba) isi cedeaza drepturile de autor prin insasi contextualizarea pe care o da imaginii sale?
Mircea Popescu: Este exact ce am chiar si spus! Daca te apuci sa pictezi originea lumii nu poti avea pe urma pretentia sa fii originea originii. Am inteles ca artistii au niste autoreprezentari de sine umflate, da' nici chiar asa. Pina la urma, unele chestii se reprezinta singure, motiv pentru care femeia-n pizda goala e si mai credibila si mai interesanta decit orice imbracata.

Diana Coman: Veti folosi de acum inainte imaginea cu pricina drept sursa pentru orice? Fiind ea insasi originea lumii...
Mircea Popescu: Nu. Dar in principiu s-ar putea, cultural privind chestiunea. Sigur, privirea culturala-i improprie din perspectiva civilizationala, dar aceasta observatie e la rindul ei improprie dintr-o perspectiva culturala. Regresia nu are sfirsit, precum nici din aceasta trilema nu puteti iesi.

Diana Coman: Daca s-a putut intra, se poate si iesi. Dar imi pare ca va invartiti mai degraba singur printre trileme, deoarece rationamentul se bazeaza doar pe afirmatia unui pictor: aceasta este originea lumii. Ceilalti pot sa-l creada sau nu si deci sa actioneze in consecinta. Iar Sursa primordiala in sensul de originea lumii este irelevanta din perspectiva dreptului de autor, care este diferita, nu credeti?
Mircea Popescu: Totusi, fiecare are dreptul sa dispuna asupra creatiei proprii. Daca el asa considera, atunci are si datoria sa considere astfel uniform. Coerenta nu este un drept, coerenta este o obligatie!

Diana Coman: Ramane totusi faptul ca dreptul sau de a considera e anulat de insasi consideratie in fond. Ceea ce este doar o dilema, nu o trilema.
Mircea Popescu: Pai diferenta e minora.

Diana Coman: Diferenta este de o treime, deci nu tocmai minora.
Mircea Popescu: Eu stiam ca pina la 15 sunt minore. Pe la noi asa e.

Diana Coman: Ramane poate sa discutam diferentele cu alta ocazie?
Mircea Popescu: Tot ce este posibil. Pina atunci, va ofer spre meditatie un film,  cu indicatia simpla: si vocea, lafel.

Diana Coman: Speram ca audienta va aprecia meditatia. Multumesc.

September 28, 2011

Cum să-ți dai cu SWOT în cap (studiu de caz)

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 10:28 a.m.

Vom începe de mai departe (ba chiar de foarte departe), pentru a oferi cititorului o poveste frumoasă1 și pentru a savura pe îndelete așteptarea.

Așadar, pe vremea când toate animalele, insectele, plantele și chiar mineralele își vedeau de treaba lor și nu mâzgăleau nici papirusul, nici internetul, fiecare făcea după cum și cât îl ducea mintea și îndemânarea. Și suferea apoi direct proporțional cu cât nu îl dusese mintea, ori îndemânarea. În vremurile acelea ferice, de schimb direct și contondent cu natura-învățător, măsura competenței era foarte clară și nediscutabilă: care se întorcea de la vânătoare cu suficientă hrană și încă suficienți dinți, e competent la vânătoare. Care nu, nu. Si care da, mănâncă, iar care nu, nu. În consecință, se putea spune cu certitudine că oamenii acelor vremuri erau competenți dacă erau vii și incompetenți dacă erau morți. Dar vai, acele vremuri idilice sunt demult apuse și legătura atât de pură și directă dintre gândire și stomac e pentru vecie ruptă2, iar competența e acum o fata morgana pe care toți o văd în oglindă, dar puțini sunt nebuni să meargă să o caute în realitate.

Cei care nu-s nebuni să alerge după competență, sunt însă în general incompetenți, în particular proști și în cazuri specifice de-a dreptul idioți. Cum aceste adjective însă put de mută nasul din loc și țin lumea la distanță (ba sunt chiar și incomfortabile văzute în oglindă), purtătorii le vor acoperi, desigur, mai cu paie mai cu zdrențe, mai cu vorbe înflorite și referințe din Wikipedia3.

Chestiunea de mai sus duce la situația hilară în care oricine se crede competent la orice și face în consecință totul. Prost, execrabil de prost, insuportabil de prost. Dar plin de convingere și vorbe mari, pe care le va arunca în lume, așa cum aruncă de exemplu cu analiza SWOT un anume Costi Andriescu. O aruncă în sus și îi cam pică în cap, dar el nu pare să fi realizat încă acest efect al gravitației și ne oferă în schimb, generos, chiar și lecții despre ce este ea. Bun, să-i facem deci pe plac și să exemplificăm însușirea lecției printr-o analiză SWOT-Andriescu4 având următorul scop: stabilirea incompetenței lui Costi Andriescu în ce privește discuția obligativității uniformelor școlare.

Înainte de a intra în uniforma problemei, să mai menționez totuși că eu, spre deosebire de Costi Andriescu, nu voi sublinia ce e cel mai important. Asta pentru că (probabil din lipsă de spațiu și răbdare, ori de lene și altele asemenea), voi ignora ceea ce chiar nu contează. Dacă aveți nevoie de sublinieri totuși ca să vedeți ce e mai important, considerați totul subliniat. Așadar, să începem:

Scop: stabilirea incompetenței lui Costi Andriescu în ce privește discuția obligativității uniformelor școlare.

Factori în favoarea incompetenței:

1. Analiza SWOT presupune întâi de toate, stabilirea unui scop. Costi Andriescu face o analiză SWOT fără să prezinte întâi scopul5.

2. Argumentele aduse (pardon, punctele tari și slabe scoase de prin sertare6 ) sunt atât de superficiale încât sunt ideale pentru o discuție la colțul liceului, în scara blocului, la bătutul covoarelor, la împinsul prin autobuze cu toate geamurile închise. Să demontăm puțin unele din ele, din cele subliniate, că cică alea ar conta:

- Uniforma este ieftină  în comparație cu efortul financiar depus de părinți pentru a-i asigura unui copil o garderobă zilnică școlară;

- Întâi că o garderobă zilnică școlară poate conține fix două tricouri și o pereche de blugi. E uniforma de carton ca să fie mai ieftină? Ori e doar un tricou, eventual și fără perechea de blugi? Al doilea, pe sistemul ce-are boul cu tangoul (Andriescu cu SWOT etc.): dacă problema e financiară (dar cum nu ne-am stabilit un scop, nici nu știm, deh), rezolvarea e probabil (a stabili sigur e altă analiză în sine) mai eficientă prin alte mijloace, gen haine oferite copiilor (de ex. din cele colectate în Europa de Vest fix pentru asta), ori alocații suplimentare pentru garderoba școlară etc.

- Are un efect psihologic pozitiv și reduce discriminarea. Dispar diferențele sociale generate de modul de îmbrăcare (unii copii nu au bani să fie  în ton cu moda).

Din citatul de mai sus, pot doar concluziona că argumentele lui Andriescu au un efect psihologic negativ și instigă la discriminarea proștilor, că altfel te discriminează ei pe tine. Că altminteri nu e ca și când ar trebui ceva dovadă pentru astfel de afirmații. Nu e ca și când o analiză SWOT serioasă se bazează pe fapte, pe studii, pe analize, nu pe emiterea de sunete teoretic articulate. Nu, nu, analizăm o SWOT-Andriescu, să nu uităm, nu doar o SWOT.

Cât despre dispariția diferențelor sociale, în caz că domnul Andriescu nu știe, aceeași uniformă se poate face din plastic sau din bumbac, sau din lână merinos. Ca să nu intrăm în diferențe de croi, de purtare, de atitudine, de rechizite școlare, de ce vreți voi. Nu dispare nicio diferență - cel mult au profii impresia plăcută că ar fi dispărut. Dormi în pace.

3. Răspunsurile lui Andriescu la întrebările din public sunt o limbă de lemn, dar una găurită. În loc să răspundă la o întrebare clară (Cum ai identificat tu ca astea-s punctele cele mai importante ori macar relevante, ori macar reale?) cu argumente concrete, adică uite de aia e x important și real, uite dovada, uite motivul, am căutat și am citit 100 studii pe temă), Andriescu trântește fragmente din file de poveste. Citez: Rațiunea este ceea ce face ca motorul schimburilor de idei și alte opinii să fie turat la maxim.

Să amintim doar că unele motoare turează în gol și să ne oprim aici cu lista, că ajunge totuși, de terminat știm că nu se termină.

Factori care arată competența lui Andriescu:

Nu există.

În încheiere, așteptăm cu sufletul la gură să auzim factori irelevanți în sine, de genul că are capacitatea de a gândi liber, că a fost elev, că e părinte, că e și el om ca toți ceilalți. Vom încerca, eventual, să mimăm că am fi impresionați. Convinși n-avem cum să fim, decât dacă va veni eventual cu o analiză SWOT făcută serios, cu un subiect clar definit și analizat în profunzimea implicațiilor sale, cu argumente solide și gândite, nu emise. Și cu susținere pentru afirmații. Chestiuni de altfel valabile pentru orice discuție serioasă, aviz amatorilor.


  1. înainte de măcel 

  2. De la măr se trage, acest fruct mâncat fără gândire prealabilă... 

  3. Interesant cum nuditatea corpului e mai puțin ofensatoare în fapt în societatea modernă decât nuditatea minții -ori lipsei ei, mai bine spus. 

  4. denumită așa în cinstea modului deloc original prin superficialitate, dar impresionant prin aceeași, în care Andriescu aplică SWOT 

  5. În caz că nu e clar, scopul NU este introducerea uniformelor, pentru că o uniformă nu e un scop în sine, iar introducerea uniformelor este cel mult o acțiune pentru un scop anume și nu chiar scopul, cel puțin în lumea oamenilor normali 

  6. Avea oare și un punct foarte foarte tare, în caz că știți la ce mă refer? 

September 22, 2011

De la cititor către autor

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 6:42 p.m.

Când sunt cititoare, sunt foarte rea cu autorii, ori așa mi s-a spus1. Cum Crista Bilciu se enervează că nu reacționează nimeni la cartea dânsei, m-am găsit să reacționez eu2 și zic s-o fac odată pentru mai mulți autori. Așadar, să scriem o scrisoare, ca de la cititor (potențial) la autor:

Dragă autorule,

Te întrebi de ce nu te citesc. E simplu: pentru că nu-mi răspunzi în fapt corect la întrebări:

1. De ce cartea ta?

Trebuie să-mi răspunzi la asta, dar convingător. Ca să te cred măcar, răspunsul tău trebuie să fie construit atent și nu ajunge doar o frază (ori zece, o mie), nu ajunge doar un premiu (ori zece, o mie), nu ajunge uneori nici doar o recenzie (ori zece, o mie). Cu siguranță nu ajunge o publicare, o lansare, un articol.

Nu ajung toate astea, pentru că sunt mai multe cărți în fapt decât cititori, cred că ai observat. Textul (și literatura și poezia și cum vrei tu să-i spui) nu mai e demult doar pe hârtie, ori doar în librărie (și încă și acolo sunt autorii cârd întreg și mare). Am biblioteca plină, Kindle-ul la fel, un RSS reader care geme de articole necitite. Toată lumea e autor (și eu, da, de ce n-aș fi?), aruncăm cu text unii în alții, unii după alții. E un pic de joc acesta, e un pic de luptă, iar la final eu-cititorul aleg pe cine voi citi. Anume, pe cei care m-au făcut să vreau să îi cunosc, fie și doar în text. Și mai vreau să pot downloada cartea ta la o adică. S-o pot vizita pe net în casa ei (un sit al ei, o lume întreagă dacă se poate).

Așadar vreau să cunosc suficient din ideea cărții ca să îmi dea ghes să o citesc, vreau să cunosc suficient din scrisul tău (și din tine ca persoană, da) ca să am dorința să te citesc. Vreau să te cunosc, fie și ciuntit așa, cât încape pe net, ca să te iubesc (fix iubesc, da) suficient cât să-ți citesc cartea.

2. Cine ești tu?

Pe Crista Bilciu eu încă n-o cunosc3. Când se va prezenta suficient prin ceea ce scrie accesibil pe net (unde e la ora actuală cam toată lumea care poate pretinde să aibă cititori), voi ști dacă îmi place, voi ști dacă mă încred în ea să o urmez pe drumul unei cărți (ba chiar al unei trilogii întregi!)

3. Ce așteptare îmi creezi pentru cartea ta?

Dacă nu știi să-mi creezi o anume dorință pentru cartea ta, n-am s-o citesc. E-atât de simplu. Spune-mi tu, de ce-aș citi-o? Dacă-mi oferă anumite răspunsuri, convinge-mă întâi că merită să-mi pun întrebarea. Dacă-mi oferă o anumită experiență, fă-mă să cred măcar că mi-o doresc din cartea ta. Dacă îmi comunică ceva ce ai văzut doar tu, ai auzit doar tu, ai descoperit doar tu, spune-mi întâi de ce contează. Fă-mă să văd drumul care duce către cartea ta, ori chiar cel pe care-ți merge textul.

3. Care e drumul pe care merge cartea ta?

Cititul e o formă de explorare - ca cititor merg pe drumul deschis de autor și mă încred că merită efortul. Dar de ce-aș alege drumul Poemei desnude și nu altul? Pentru un titlu? Sunt cu miile (toată publicitatea e un exercițiu în titluri). Pentru un premiu? Sunt cu tonele, am luat și eu, am dat, ajunge să deschid televizorul ca să mai văd o premiere. Pentru ochi frumoși? Prefer bărbații (și-apoi nu-mi pot imagina ochii care să mă convingă dintr-o singură privire să citesc o trilogie întreagă, cât o fi posesorul de Frank Sinatra ori ceva). Pentru scandal? Doar dacă se potrivește cu trilogia.

Ca să mă încred în tine, autorule, trebuie să-mi arăți întâi fie și cât o iluzie încotro mergi cu cartea asta. Dar o iluzie interesantă, neapărat. Și mai trebuie, de asemenea, să mai răspunzi la o întrebare:

4. De ce m-aș încrede în tine?

Chiar dacă ai reușit să mă faci să întrezăresc drumul pe care m-ar duce cartea ta, chiar dacă îmi pare că e interesant, chiar dacă m-ai făcut să vreau să-l explorez, mai trebuie să mă convingi că știi în fapt să mergi pe el. Că nu mă dai cu capul de toți pereții în trilogia ta, că nu mă afunzi prin cine știe ce mărăcinișuri fără să mai știi cum să mă scoți de acolo, că nu mă lași cu ochii în soare. Că va fi cartea ta într-adevăr ceea ce m-ai făcut să sper că este (dacă încă nu sper nimic de la ea, vezi întrebarea 3 mai sus).

Și să știi autorule, că un blog făcut neprofesionist, colorat și cu eternul widget cu pisica, oricât de amuzant ar arăta pentru amici, oricât de tare m-ar înduioșa, nu mă convinge că știi de fapt unde te duci, că-mi poți fi, altminteri spus, ghid de încredere. Mă convinge doar că încă îți cauți și tu drumul. E bine, ne căutăm un drum cu toții. Dar eu nu urmez decât pe cei care par măcar să știe exact pe unde merg și încotro se-ndreaptă. Cu restul, cel mult merg din când în când la pas. Preț de câte-o pagină ori două, dar nu o trilogie întreagă.


  1. În rest, sunt rea cu toată lumea, dar răspund întotdeauna la întrebări. 

  2. Ca să se enerveze probabil și mai tare. 

  3. Sigur că poate fi din cauza ignoranței mele crase, dar cred că au mai murit (literar zic) încă mulți alți autori din cauza ignoranței crase a cititorilor lor potențiali. 

September 21, 2011

O carte ca o savarină (savuroasă)

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 3:54 p.m.

Savurez o carte excelentă. O savurez am zis, deci o citesc pe îndelete, cu pauze, cu zâmbete, cu priviri pierdute și apoi regăsite, deci exact după cum se cuvine pentru a-mi roti în minte - spre prelungirea deliciului și-a încântării - jocurile de cuvinte, caracterizările neașteptate (și atât de... eficiente) și perspectivele pline de umor (dar și de o anumită cruzime ori doar tristețe, ca să nu-i zic chiar tragism). Chiar acest mic efort de a scrie despre carte e parte din modul meu de a mă bucura de ea: îmi mai oferă un răgaz înainte de a o termina și un motiv să o mai răsucesc un pic, în gând, pe toate părțile.

E o carte...finklerească, scrisă de un finkler, finklerește, despre finkleri. Iar dacă v-am pierdut deja, e cazul să ne regăsim: "The Finkler Question" în original1, de Howard Jacobson, carte câștigătoare a premiului Man Booker în 2010. Iar dacă nu-i credeți nici pe ei că-i carte bună, nici pe mine când vă spun c-o savurez, poate măcar faptul c-o veți găsi interpretată-n toate modurile prin recenzii de tot felul v-ar putea convinge că e cu siguranță măcar interesantă dacă atât de mulți pricep atât de diferite lucruri dintr-un unic scris.

Titlul însuși este, evident, un pic de joc. Și-un pic de indicație, ori poate atenționare. Pentru că înlocuirea evreu - finkler servește ori drept simplu artificiu comic (mă îndoiesc) ori drept subtilă indicație că cele mai banale cuvinte ascund sensuri mai adânci, de multe ori suprinzătoare, de multe ori întunecate. Finkler e în fapt un personaj principal, întâi de toate în ochii celui care povestește și care identifică acest nume propriu drept o descriere mai adecvată (atât fonetic cât și prin lipsa încărcăturii percepute în primul rând drept negative) decât cuvântul evreu.

Înainte de a cântări propunerea acestei înlocuiri (ori poate nevoia resimțită pentru această reinventare prin simpla schimbare de nume, ori poate însăși schimbarea de nume în sine), se cuvine poate a cunoaște un pic povestitorul însuși: un om care caută atât de temeinic (și s-a pregătit atât de bine pentru) marea durere a pierderii fericirii (ori perfecțiunii) încât ratează orice șansă de a atinge întâi fericirea fie și doar pentru a o putea pierde ulterior. Într-un fel s-ar putea spune că Treslove, povestitorul, pleacă atât de repede într-un anume viitor al fiecărui moment încât nu apucă să țină și drumul care l-ar duce în fapt acolo și se trezește astfel, la infinit, rătăcit într-un prezent necunoscut și care nu i se potrivește. Desigur, explicația mai banală e că Treslove e pur și simplu cu capul în nori, fricos ca un iepure, ratat ca un fost producător BBC de programe culturale nocturne care își câștigă traiul drept dublură pentru vedete pe la diverse petreceri private. Pentru că Treslove, pe lângă lipsa cronică de sincronizare cu timpul real, are ciudata trăsătură de a semăna cu toți oamenii în general și cu niciunul în mod real. Zic ciudată trăsătură, ca să nu îl suspectez pe autorul cărții de ceva sens ascuns.

Despre poveste în sine și interpretări pe tema prieteniei, iubirii, pierderii ori finklerismului privit din toate unghiurile sunt destule recenzii să povestească (din câte le-am citit eu sunt mai degrabă bune doar drept amuzament în diverse stadii de lectură a cărții propriu-zise). Dar aș vrea totuși să citez câteva din pasajele pentru care mai că m-aș suspecta de finklerism2, dacă n-aș ști mai bine:

'There's nothing indirect about exhiliration.'
'There is the way you say it.'
'Could we try for a compromise with exuberance?' he asked, without any.

 

One day Libor told them a secret. He was married. And had been for more than twenty years. To a woman who looked like Ava Gardner. A woman so beautiful that he did not dare bring home his friends to meet her in case they were blinded by what they saw. Treslove wondered why, since he hadn't told them about her before, he was telling them about her now. ' Because I think you're ready,' was his answer.

'Ready to go blind?'

'Ready to risk it.'

 

'Ech, you English! You see a flower and you think you've been proposed to. Trust me, she won't. I enclosed a handwritten note.'
'You weren't rude to her.'
'Of course not. I just wanted her to see how shaky my handwriting was.'
'She may have taken that as proof she excited you.'
'She won't have. I told her I was impotent.'
'Did you have to be so personal?'
'That was to stop it being personal. I  didn't say she had made me impotent.'

 

Joia whose voice had the quality of organza tearing and whose nervous sytem was visible through her skin, a tracery of fine blue lines like rivers on an atlas [...] For three days they walked the length and breadth of the greatest eating city on earth, squabbling, ashamed and famished, and then when they returned to Treslove's flat in sullen silence they found upwards of ten thousand flies in their death throes - mouchoirs, no, mouches: how come he remembered that word alone of all the French he knew; what a pity mouches had not been on a single menu - a mass suicide of flies in its final stages, flies dying on the bed, on the windows and the windowsills, in the dressing-table drawers, in Joia's shoes even. She had screamed in horror. It was possible he had screamed in horror too. But if he did, he stopped. And Joia, whose organza screems would have horrowed hell, did not.

"The Finkler Question", Howard Jacobson

Dacă e cineva dispus să traducă, va fi și traducere. Deocamdată, rămâne doar originalul de mai sus.


  1. Eu n-am idee să fi fost tradusă la noi, deci pot cel mult ca să propun un titlu, ceea ce-mi pare un pic prematur înainte de a fi terminat lectura și totuși, iată, voi propune, să fie așadar Chestiunea finklerească 

  2. Și da, știu că unora li se vor părea că încearcă prea tare umorul ori că dimpotrivă nu-s destul de hăhăite. Asta e. 

Older Posts »

Theme and content by Diana Coman