Cartea și autorul



September 17th, 2011 by Diana Coman

La orice carte, oricât de bună, persoana autorului îmi pare îndeobște complet irelevantă și ocazional enervantă, în special atunci când se manifestă prea tare pe toate coperțile, prin biografii inițiale, dedicații și alte astfel de libertăți care-i sunt teoretic permise ori chiar impuse autorului, dar pe care eu tot nu i le scuz. Din punctul meu de vedere (de cititoare egoistă și înamorată de carte), autorul ca persoană e doar un adaos inutil al cărții, o excrescență, benignă ori malignă, frumoasă ori urâtă, dar întotdeauna superfluă. Altfel spus, pe mine mă interesează și m-a interesat dintotdeauna textul și autorul care răzbate de acolo, nu autorul prezentat artistic și pictat în culori convențional-publicitare prin fotografii ori jurnalistico-publicitare prin minibiografii ori canonico-înălțătoare prin tabele cronologice și biografii amănunțite.

Autorul care nu există în text pur și simplu nu m-a interesat niciodată. Mai ales că majoritatea autorilor interesanți (din text) sunt în fapt morți la ora actuală. Iar cei care nu, n-aș putea spune că mi-au părut să aibă a spune mai multe în direct decât pot spune în scris. În fapt de aceea sunt autori atât de buni, pentru că expresia lor maximă e în carte. Restul, interacțiunea directă cu ei, prin comparație, e de așteptat să dezamăgească într-un fel, ori măcar să fie întrucâtva mai banală, întrucâtva mai puțin.

Totuși, ocazional, s-a întâmplat neașteptatul. Cel relativ minor, în care m-am îndrăgostit de chiar persoana autorului, chiar dacă nu direct, chiar dacă tot răzbătând din text, dar din texte banale, din scrisori, de prin jurnale, de prin notițe1 Și cel major, neașteptat, care m-a pocnit chiar astă seară: găsit-am autoarea chiar mai interesantă decât proza-i proprie, Man Booker prize au ba. De Hilary Mantel vorbesc (foto), cu al ei roman istoric(o-sufocanto-greoi), Wolf Hall.

Romanul e bine documentat, dar îmi pare scris într-un mod insuportabil. Cel puțin insuportabil pentru mine. M-am târât cu greu prin jumătate din el și apoi l-am pus deoparte ca instrument de pedeapsă, iar acum e pe undeva prin cutiile de la ultima mutare. Nu mă grăbesc să dau de el, recunosc. Totuși, Mantel ca persoană m-a ținut astă seară la televizor (o performanță în sine) și mai că mi-a redat încrederea în BBC, dat fiind că ei au făcut documentarul (ori interviul?) care încă mă mai bântuie.

Desigur, meritul principal al BBC în chestiunea asta e faptul că au lăsat-o în pace pe Hilary Mantel să-și spună propria poveste și s-au mărginit la a o ilustra inspirat (cu imagini și sunet) și a mai arunca ocazional (rămânând totuși în fundal și nevăzuți) câte o întrebare-nadă. Încetineala cu care se târâie cartea devine în vorbirea autoarei doar calm, cântărire atentă și introspecție (toate trei sus de tot pe lista mea de preferințe). Hilary Mantel parcă își caută nu atât cuvintele, cât expresia cea mai potrivită cu peisajul interior foarte bogat pe care se vede nevoită a-l sintetiza în cuvinte. Iar greutatea unora dintre cuvinte (ori chiar izul lor potențial rău, potențial macabru chiar uneori) e contrazis constant și cât se poate de total de licărul din ochii albaștri, mari, cumva prea mari chiar pe o față rotundă și fără bărbie aproape. Contradicția nu e pentru realitatea răului (chiar dimpotrivă), ci pentru... negativitatea lui, dacă pot să zic așa ceva.

Hilary Mantel recunoaște senină nevoia de banal și chiar plictis în rutina zilnică, dar și o experiență din copilărie reținută drept percepția întâmplătoare a răului absolut, precum și credința (separată de gândirea logică) într-o lume dincolo de ceea ce vedem ori cunoaștem. Sau mai bine zis, convingerea că lumea de o vedem și credem că o cunoaștem e în fapt cu mult mai mult decât bănuim, cu mult mai mult decât ne imaginăm. Ceea ce cred că mi-a plăcut atât de mult la Hilary Mantel nu-s aceste recunoașteri ori credințe în sine (chiar deloc), ci faptul că le găsește loc și motiv de existență. Și-mi place mai ales faptul că indiferent ce alege să facă, știe (ori măcar află ulterior) de ce face acel lucru și nu altul, de ce în acel mod și nu în altul.

Îmi mai place, poate chiar încă și mai mult, simplitatea cu care descrie lucruri în fapt complexe. E simplitatea aceea înșelătoare a celui care stăpânește la perfecție o unealtă - în cazul acesta cuvântul. De la decizia de a deveni scriitoare și boala ei, apoi viața în Botswana și în Arabia Saudită, și la urmă ideea de a trăi la malul mării și experiența în sine a câștigării premiului pentru carte, Hilary Mantel reușește să spună în câteva fraze calme și rostite cu pauze între cuvinte, esențialul. Ori ceea ce se simte cu adevărat drept esențial. Nici n-aș putea spune că cer cuiva mai mult de-atât...


  1. Poate o să revin odată și cu exemple, dar e deja alt subiect. 

Comments feed: RSS 2.0

9 Responses to “Cartea și autorul”

  1. Freud says:

    pai la una ca asta n-ai ce publicitate sa-i faci, vai ce urata e.

  2. Cristian says:

    Cum să nu te intereseze autorul? Nu începeau toate comentariile de la română cu „Născut în anul AAAA, Eminescu/Caragiale/X a făcut/dres/scris...”?

    Dacă ăia o au pe iubita lui Freud, noi îl avem pe Cărtărescu. Cred că i-am citit maxim o poezie, dar au avut grijă Băsescu și ai lui să-l tot menționeze plus că are și niște articole prin EvZ.

  3. Diana Coman says:

    @Freud Mai ales de pe la 27-30 de ani, de cand a trebuit sa ia niste pastile de au dublat-o in dimensiune. Nu c-au impiedicat-o altminteri sa se marite de doua ori, sa castige premiul Booker si sa aiba in final o groaza de bani. Zic si eu.

    @Cristian Uite asa, nu ma intereseaza, ca e irelevant. Cam ca paragraful tau de la urma...

  4. Cristian says:

    @Diana: hateriță! :-)
    Apropo de autori și textele lor, despre regula aia a bloghingului care spune că nu strică să ai o pagină despre tine, cum comentezi?

  5. Diana Coman says:

    @Cristian La cum o spui tu e prea general sa am ce comenta. Ca adica n-o strica, asa la modul general. Altminteri depinde ce scrii in ea. Si eu n-am o pagina, am in schimb o categorie intreaga, Autoportret.

  6. Freud says:

    biografia unui autor e importanta. trebuie sa fii interesat de cum a ajuns ala/aia sa scrie x.

  7. Diana Coman says:

    @Freud Trebuie? :) Problema e faptul ca biografia in sine nu prea te lamureste in fapt. Pentru ca biografia contine faptele seci, dar ceea ce a rezultat e dat de interactiunea omului respectiv cu acele fapte... Si modul lui/ei de interactiune mie imi pare mai vizibil in creatie decat in faptele din biografie.

  8. Bogdan says:

    Legat de biografie, probabil foloseste cel mai bine posteritatii pentru a da coerenta unor fapte posibil disparate (e cu dus si intors, de aia zic posibil). De exemplu, in toate (sau aproximativ toate) cartile lui Saramago apare un caine cu rol magic, iar in Farame de memorie (scurta autobiografie), singura mentiune a vreunui caine e din copilaria autorului, cand un ditamai dulaul era sa-l manance de viu :)

  9. Diana Coman says:

    @Bogdan Ah, ai dreptate intr-un sens, adica biografia e pana la urma "situl arheologic" pentru gasit urme si refacut eventuale conexiuni/explicatii ale creatiei. Si pana la un punct poate in sine, asemenea preocupare, sa fie o prelungire a interactiunii cu creatia. Presupun doar ca e un pic prea... imprecisa ori... migaloasa poate pentru gustul meu.

    Cum ziceam, printre exceptii insa numar Orwell de exemplu, ale carui romane le apreciez clar, dar de care m-am...indragostit de-a dreptul citindu-i ... scrisorile si publicistica.

Leave a Reply