Vorbesc de persoane, nu de alcool. Simt nevoia să opun noțiunii de om rafinat pe cea de om distilat sau concentrat, după cum preferați. Pentru că mă chinuie așa o impresie bizară că rafinamentul acesta duce din ce în ce mai mult (dacă n-a dus dintotdeauna) la o lipsă de substanță, la ireal, la neființă, la momentul în care nimic nu te mai atinge și te întrebi în consecință dacă e ceva real pe lumea asta, dacă există ceva cu adevărat sau chiar dacă mai exiști tu însuți cu adevărat și simți că te apucă pornirea curioasă de a cere sau provoca durere doar ca dovadă că totuși viața e reală și tu nu ești un simplu vis.

Acesta este, desigur, un singur fel de rafinament. E acel rafinament care presupune dintr-un motiv sau altul că nu poți mânca în veci cu mâna (sau e în orice caz îngrozitor să faci așa ceva), chiar de-ar fi să dispară toate tacâmurile de pe fața pământului. Rafinamentul care presupune că nu te poți bucura cu adevărat de un drum pe munte dacă trebuie să-ți cari singur cortul și să bei apă din râu în loc de cea îmbuteliată. Rafinamentul care decretează că fiecare trebuie să facă mereu și fără excepții doar ceea ce se pricepe deja să facă și dacă îți trebuie pâine te duci negreșit la brutar, dacă ți s-a stricat mașina chemi mecanicul iar dacă s-a ars un bec e musai să aștepți electricianul. Rafinamentul care presupune că totul trebuie să fie o plăcere metafizică și că orice bucurie trebuie să fie exprimată binecrescut și fără excese. Rafinamentul care preamărește intelectul și desconsideră emoția. Rafinamentul care cere excluderea completă a naturii în favoarea urbanului și a solitudinii sau introspecției în favoarea socialului. Rafinamentul care pretinde convenționalitatea, oricât de perfectă i-ar fi forma. Rafinamentul care a atins așa perfecțiune a formei încât măsoară valoarea unei trăiri prin potrivirea ei în cadrul strict al formei. Rafinamentul pe care-l dau dracului (dacă l-o vrea, că mă cam îndoiesc).

Acest rafinament e frumos de admirat așa o vreme, e armonios și are calități de operă de artă. Problema e că și cântecul sirenelor era probabil o operă de artă, dar una incompatibilă cu viața reală.

Principala problemă a acestui tip de rafinament e că poate fi învățat, deprins, însușit ca atare prin forma sa. Și că această formă e într-adevăr adusă la perfecțiune, dar o perfecțiune a armoniei reprezentării, nu a acurateței conținutului. O formă care modelează conținutul. Iar într-un final forma perfectă înlocuiește realitatea trăirii și o transformă, pentru că de multe ori realitatea trăirii intense e în fapt o disonanță, incompatibilă așadar cu rafinamentul acesta de recuzită.

Prin contrast cu astfel de rafinament, consider distilarea un proces mult mai promițător. Distilarea n-are nimic cu forma și nici cu armonia. Adică nu explicit, nu prin intenție, ci mai degrabă prin consecința modului în care lumea asta este construită. Tot ce face distilarea e să trieze și să concentreze esențialul trăirii, să elimine irelevantul. Eleganța distilării nu e eleganța căutată a rafinamentului ci eleganța soluției optime pentru fiecare caz în parte. Armonia distilării nu se obține prin netezirea contrastelor ci prin înlăturarea adăugirilor irelevante și adecvarea perfectă la context. Distilarea nu caută să mărească intensitatea pentru ca să poată totuși simți ceva prin irealul formei, ci obține intensitatea infinit mai mare prin focalizare. Iar dacă rezultatul distilării nu-i întotdeauna armonios, e însă întotdeauna cât se poate de real.