Rațiunea de a fi a unei sule-n coaste

September 12th, 2011 by Diana Coman

Nimic nu-i mai bun să mă scoată din tăceri decât o întrebare mai simplă decât cele la care n-am răspuns. De data asta, mulțumirile merg către dAImon, care se întreabă pe blogul său cum să faci să înveți ceva rapid. Nu doar că se întreabă, ci și răspunde, dar parcă nu tocmai fix la țintă, ci mai ocolit. Așadar, cum să chiar faci ceva care necesită anume un efort susținut?

DAImon dă soluția să pui pariu că vei face lucrul cu pricina. Cu banii jos, cu bani serioși, pariu cunoscut, cu arbitru neutru și tot tacâmul (ba chiar și farfuriile și șervețelele). Prin toată descrierea în amănunt, scapă dAImon - mai pe neașteptate- și ceea ce-mi pare esențialul: pariezi pe o sumă care să doară. Esențialul nu e suma, nici pariul, ci... durerea. Pentru că nimeni nu face un efort susținut fără un motiv serios, iar pe lume sunt doar două motive serioase (dacă nu e unul singur): ori plăcere, ori durere.

Ei, și dacă-s două, de ce durere și nu plăcere? Pentru că sună mai ușor de recunoscut durerea și mai greu de ignorat, atâta tot. Pentru că suntem mai puțin educați să ignorăm durerea decât plăcerea. Că altminteri, în fapt, încetarea durerii e plăcere, iar încetarea plăcerii e durere, deci între cele două e loc fix doar cât să faci efortul să ajungi de la una la alta*. Pentru că plăcerea e morcovul fluturat în față, iar durerea e sula înfiptă în coaste, deci cea care te face să mergi înainte. Cel puțin atâta vreme cât e mai mare durerea din spate decât ce-ți pare că te așteaptă pe drum.

Nimic mai simplu decât să-ți înfigi o sulă în coaste ca să alergi mai repede, este? Ba chiar unii sunt dispuși să o înfigă ei pentru tine, că na, spatele omului e gingaș când e spate propriu. Dar e o capcană pe acolo prin toata abordarea asta foarte literală. Sigur că durerea în sine, mai ales când n-o cunoști, e un bun factor motivant. Dar la o adică ceea ce contează tot nu e durerea în sine, cât contrastul. Contrastul între prezent și viitorul ulterior efortului. Dacă îți e clar până la os (nu-i nevoie să fie și adevărat, e suficient să fii tu convins că e așa) că balanța de plăcere înclină spre viitor (altfel pus că cea de durere înclină spre prezent), atunci vei face efortul. Cu cât e balanța mai dezechilibrată, cu atât mai repede.

Ah, și nu uitați un element esențial: mai trebuie ca efortul cu pricina să fie calea cea mai simplă (a se citi plăcută - a se citi preferată) de a reechilibra balanța. Altfel s-ar putea să aveți surprize. Mai ales dacă ați înfipt sula în coastele altuia.

*Cu ocazia asta am făcut și rezumatul vieții umane, bine? Că tot m-am apucat de treabă.