Archive for November, 2011

Englezii, autoironia și pozitivismul

Tuesday, November 29th, 2011

Așteptarea așteptărilor

Thursday, November 24th, 2011

Pițipongeala și fascismul de pe lama lui Occam

Monday, November 21st, 2011

Incendii - filmul

Friday, November 18th, 2011 Incendii e un film descărnat, pentru că altfel nu-i pot spune. Un schelet de temă și poveste altminteri excelent și chiar veridic ca osatură și construcție, dar extrem de descărnat în realizare. Atât de descărnat, încât n-a avut de ce se prinde putreziciunea de o voiau reprezentată și atunci au dat la schimb cu vopsea verde fosforescent. Măcar sângele s-au mulțumit altminteri să-l scoată mai degrabă în cantitățile rezonabile permise de construcție, decât să-l îmbogățească vizibil cu suc de roșii.

Totuși, construcția îmi pare o performanță rezonabilă: un mister care te prinde, o gradație mereu ascendentă chiar dacă se duce din start destul de sus, un subiect suficient de complex încât permite multiple perspective: culturale, istorice, politice, etern umane. Și o realizare efectivă atât de schematică și de centrată pe efect (cinematografic zic) încât zici că ori nu și-au cercetat subiectul, ori nu au mare habar despre ce vorbesc, chiar dacă știu să construiască o istorie în laborator suficient de bine încât stă în picioare, merge, vorbește articulat, chit că ce emite nu are întotdeauna sens, chit că emite și semnale disparate și din când în când neverosimile. Doi frați gemeni (fată și băiat) primesc misiune prin testamentul mamei de a-și descoperi adevărata ascendență, descoperind în fapt trecutul mamei într-o țară prinsă în război cel puțin aparent religios, între creștini și musulmani. Ce ar putea fi mai promițător de atât în ce privește dimensiunile și sensurile de le poate atinge ori explora? Din păcate, îmi pare că s-a preferat explorarea cel mult a unor sentimente ori idei generale, pentru care personajele doar servesc drept vase complet goale, păpuși cu gamă limitată de expresie și fără viață dincolo de necesitățile immediate ale unei idei abstracte.

Cel mai inexistent dintre personaje e fratele. Sigur că se mișcă pe acolo prin film, dar nu are o viață proprie și nici măcar idei reale ori impact de orice culoare. Nici nu face nimic el însuși, doar servește drept plantă vie la care să se poată răsti soră-sa ori pe care să-și poată picta ea emoțiile ca să i le putem vedea și noi în clar. Are și replici, da, dar și acelea sunt în fapt mecanice, prestabilite: el doar repetă ce i s-a cerut să spună, oferă o opoziție doar pentru un minim contrast cu interesul surorii. Și chiar dacă în final teoretic își aduce și el ceva contribuție, e una tot mecanică, de robot, pentru că în fapt un frate nu contează nicidecum în firul poveștii, nu are sens, nu există, nu s-ar fi simțit dacă lipsea. Nu de către spectator, dar probabil că s-ar fi simțit de către autor care ar fi trebuit sa găsească o modalitate mai credibilă, chiar dacă mai puțin facilă de a transmite miza poveștii și încărcătura emoțională.

Revenind la partea bună a filmului, construcția, e interesant cum în fapt personajul principal e mama cu a cărei moarte începe în principiu filmul. Trecerile se derulează surprinzător de rezonabil între prezentul fiicei care încearcă să afle povestea și trecutul în care povestea însăși se derulează. Noroc totuși cu ceva elemente de bază care să ajute la a face distincția între personaje și timp al poveștii: mama poartă mereu la gât un lănțișor cu cruce ca dovadă că e creștină, nu musulmană, fiica are o mașină suficient de modernă încât să faci saltul în timp fără probleme.

Totuși, problema principală e că dacă iei filmul ca poveste pe care o spune, e sărac, ori mai bine zis inconsecvent: e o alăturare de momente, nu o poveste. Tot ce poți face e să-l iei în schimb ca pe o încercare de concentrare a mai multor povești în una singură. Mama cu pricina nu există nici ea ca persoană, ca individ, ci există doar în diverse momente de timp ca un prototip. E, în fiecare moment, reprezentativă pentru o idee ori pentru o abordare, dar între aceste momente pur și simplu nu există, iar preocuparea e minimă pentru a face verosimilă transformarea din prototipul tinerei care-și sfidează familia din dragoste în prototipul studentei dedicate cauzelor politice mai mult decât studiului și apoi al asasinei cu nervi de oțel și imposibil de înfrânt în spirit, fie și în bătălii minore. Sigur că se oferă un minim de explicație pentru asemenea transformări, dar e adesea egal cu trei fraze spuse cu o față chinuită. Așa o fi, dacă spune ea, nu? Dacă puteți alege să o credeți pur și simplu, eu zic că e un film destul de bun. Dacă nu... atunci nu.

-->

Harta muncii in informatica

Wednesday, November 16th, 2011 În domeniul informaticii, harta îndeletnicirilor despre care vorbeam în articolul anterior se găsește în fapt gata făcută prin cele țări străine. Ca de un exemplu la englezi, care au botezat-o SFIA1 și au construit-o în esență pe trei coordonate: categorii (tipuri) de muncă în informatică; niveluri de răspundere; abilități și cunoștințe. Practic informația e toată prezentată sub forma unei matrici bidimensionale, avand pe o latură categoriile de muncă, iar pe cealaltă nivelurile de răspundere. În fiecare căsuță (deci la intersecția unui nivel de muncă cu o anumită categorie) se află o descriere a abilităților și cunoștințelor necesare. O organizare excelentă zic eu, pentru o hartă.

Nivelurile de răspundere găsesc că sunt poate elementul cel mai puțin înțeles la noi și pe de altă parte cel cu aplicabilitate chiar și în afara informaticii, pentru că aceste niveluri de răspundere sunt valabile aș spune pentru orice domeniu și orice competențe în fapt. SFIA definește șapte astfel de niveluri: follow; assist; apply; enable; ensure, advise; initiate, influence; set strategy, inspire, mobilise. Traduse, ar putea fi: a executa (adică faci fix ce ți se spune și nimic mai mult ori în alt mod); a asista (a lucra deci supervizat în fapt, cu minim de autonomie pentru lucruri suficient de simple); a aplica (ai cunoștințele și abilitățile necesare și le poți valorifica în practică pentru contextul în care le-ai obținut); a activa (practic un pas mai departe decât aplicarea, poți folosi cunoștințele și abilitățile cu pricina în moduri ori contexte potențial noi); a asigura, a verifica, a oferi consultanță; a iniția, a influența; a stabili o strategie de lucru, a inspira, a mobiliza.

Ca o paranteză pentru informaticieni și un eventual respiro pentru restul lumii, dacă vă pare că ar fi înțelese nivelurile acestea la noi, aș fi curioasă cum se face că toată lumea, inclusiv pe bloguri, pare să fie din start pusă pe inspirat, mobilizat și stabilit strategii de lucru. Pentru alții, evident. Și tot cam evident, cum se face că nu le iese deloc-deloc. Mă gândesc că pentru răspuns la chestiune, o fi utilă o autoevaluare și recunoaștere clară a nivelului de responsabilitate la care se află fiecare la momentul curent.

Revenind la SFIA, categoriile de muncă dau în fapt o idee de ansamblu asupra subdomeniilor mari care pot fi definite pentru informaticieni. O încercare de traducere ar putea fi următoarea: strategii și arhitecturi (strategy and architecture); modificarea afacerilor (business change); proiectare și implementare (de soluții informatice) (solution development and implementation); managementul serviciilor (service management); asistență pentru aprovizionare și management (procurement and management support); interacțiune cu clienții (client interface). Fiecare categorie are apoi subcategorii, ca de exemplu asistență pentru clienți, respectiv vânzări și marketing, cele două subcategorii pentru interacțiune cu clienții.

Ideea SFIA este că poți în fapt urmări (ori construi) o carieră pe baza informației prezentate în forma asta. Din start poți vedea la un nivel general cât de variate sunt opțiunile în fiecare categorie și cât de mult ți se cere pentru a începe de acolo (în esență cu cât e nivelul de răspundere mai ridicat, cu atât cerințele sunt mai mari, evident). Unele categorii și subcategorii sunt practic extrem de accesibile (nici o surpriză că asistența pentru clienți pornește de la nivelul cel mai scăzut de răspundere), dar altele pur și simplu nu au poziții la niveluri atât de scăzute de competență: trebuie să îți formezi întâi un nivel de competență, fie prin studiu fie prin activitate în alte categorii. Evaluând onest unde te afli în fapt și stabilindu-ți clar unde vrei să ajungi, SFIA îți poate indica ce îți rămâne de făcut. Evident, nu-ți face și treaba în sine, asta e.

Las drept exercițiu pentru cine dorește să numere cam câte din subcategorii sunt măcar reprezentate cu adevărat în România. Cam în ce subcategorii se angajează preponderent studenții și absolvenții din domeniu de la facultățile din România. Și pentru ce anume sunt în fapt pregătiți studenții cu pricina, mai ales atâta vreme cât nici măcar nu le e pusă în față o hartă de tipul acesta.


  1. Skills Framework for the Information Age.  

-->

Posted in Sense and nonsense | 33 Comments »

Informatician != programator

Tuesday, November 15th, 2011 Cu toată răbdarea mea altminteri antrenată, îmi pare totuși prea de tot să aștepți 16 ani de zile doar ca să vezi în sfârșit un sens real și o potrivire a acțiunilor din fiecare zi de până atunci. Și totuși, abia prin anul 4 de facultate s-au aranjat diversele noțiuni și domenii explorate în școală astfel încât am văzut cu ochiul minții cum s-ar zice o imagine mai de ansamblu în care – surpriză! - diversele bucățele se chiar potriveau. Evident, imaginea rezultată nu era nici pe departe completă, dar măcar era o imagine, nu un set de noțiuni aparent fără prea mare legătură. Și în imaginea cu pricina, am început să văd și un fir de drum pe care m-ar interesa să merg, la intersecția dintre informație, limbaje, matematică. Așa am ales în fapt masterul în data mining: pentru că era drumul cel mai potrivit pe harta mea din acel moment. Dar oare chiar era nevoie să îmi fac singură și de la zero harta aceasta?

Era atunci, pentru că nu aveam acces la nici o altă hartă gata făcută, pentru că la noi lumea pare să fie încă absolut convinsă că hărțile sunt inutile - mai ales dacă nu-s geografice - că drumurile în viață ori se descoperă din ceva întâmplare (destin, abilitate, faimosul noroc în viață?), ori se găsesc gata trasate fix pe măsură de către un profesor, o școală, un părinte, o societate, o întâmplare. Dar acești așa-ziși deschizători de drumuri, nu au ]n fapt ei înșiși imaginea completă a drumurilor pe care le pot ori ar putea în fapt să le deschidă. Cum ar putea s-o aibă dacă nu-s în stare să traseze măcar verbal harta aceea? Și atunci nu deschid în fapt drumuri, ci te împing pe un culoar anume, în cel mai bun caz cel pe care îl știe fiecare dintre ei pentru că l-a parcurs la rândul său, în cel mai rău caz cel care e doar cel mai evident prin aceea că e (ori a fost odată) înghesuială mare de-a lungul lui. Și ce-ar fi rău în asta?

Rău e când nu te potrivești în fapt deloc pe un asemenea culoar ori prea îngust ori prea bătătorit deja. Rău e mai ales când te afli în realitate în mijlocul unei intersecții din care pornesc sute de drumuri, dar te crezi în plin câmp ori la o gură de tunel unic, pentru că nu poți vedea nici tu și nu poate vedea nici călăuza ta mai mult de un singur drum, care e de multe ori cel pe care ați venit acolo mai degrabă decât unul, oricare, din celelalte sute care duc mai departe, care merg înainte, nu înapoi. Rău e, când la noi încă echivalează lumea informatician cu bătător în taste și întreaga carieră cu un târâș de la un post în fapt de telefonist(ă) cu minime cunoștințe de informatică (faimosul client support care dacă nu-i tradus artistic drept suport clienți, atunci e tradus diplomatic drept relații cu clienții) la cel de tester, apoi de programator, și apoi project manager, lala-manager, lulu-manager, etc-manager.

Confuzia intersecției cu o gură de tunel și a informaticianului cu programator e cam tot un fel de a spune că medicina înseamnă să prescrii buline iar ingineria să construiești poduri (de mai multe feluri eventual, dar poduri să fie, nimic altceva). Ori că ar fi interschimbabili în fapt medicii veterinari cu cei pentru oameni, ori chiar ortopezii cu endocrinologii și ginecologii cu dentiștii. În fond sunt toți medici, nu? Precum sunt și toți cei care lucrează în informatică, pur și simplu....informaticieni, adică programatori, nu?

Chiar așa să fie? Și dacă nu o fi, oare cum se face că-i pregătim totuși pe toți la fel? Oare cum se face că avem impresia că există în România cu adevărat tot ce trebuie pe partea de IT, din cauză că avem pur și simplu programatori buni? Și ce-am putea în fapt avea altceva, dacă informatician egal programator în mintea tuturor?

-->

Posted in Sense and nonsense | 10 Comments »

Imaginarul și expertiza

Monday, November 14th, 2011 Vrabia mălai visează, iar Mircea Popescu nudurile mele în natură, de le pune și unde nu-s, de le zice chiar de nu le știe, de le comentează fără să le fi văzut. Fiind visele omului, construite altminteri cu sudoarea minții sale, eu nici n-am nimic de altfel cu ele, chiar dacă ele au ce au cu mine. Dar vedeți problemă, că de atâta supt la țâța visului care-l hrănește și de atâta uitat prin lentila aburită a imaginației, visătorul e intoxicat de-a dreptul și începe a pune câte-o țâță mare-n fiecare propoziție, precum și câte-un nud în fiecare set de poze ale mele. Și familiarizat astfel în imaginație, dacă nu cu realitatea nudurilor și-a țâțelor cu pricina cel puțin cu fantezia-i proprie pe temă, vorbește despre ele cu siguranța – precum și experiența, priceperea și impactul - tuturor experților online: înșirând cu aplomb cuvinte, dând impresia că ar chiar ști despre ce vorbește și anume în realitate, nu doar în imaginație.

Desigur, expertiza în imaginar (o formă în fapt agravată de imaginară expertiză) e atât de întâlnită online încât exemplul de mai sus ar fi doar un exemplu între atâtea altele, dacă n-ar îngădui totuși a expune lămurit un mecanism mai general: a vorbi cu aplomb și emfază despre un subiect anume (ori despre părțile anatomice ale unui subiect) cere și expune mai degrabă convingerea cunoașterii, decât realitatea ei. Iar în măsura în care experiența diversă și capacitatea de visare a autorului o permit, această convingere se poate obține cu succes prin pur exercițiu de fantezie, fără necesitatea abordării practice, empirice, nemijlocite. Chestiune care prezintă în fapt importante avantaje pentru autorul abil și nepreocupat în fond de toate particularitățile fiecărei interacțiuni ori persoane anume: în imaginar totul e reductibil fără probleme la câteva tipologii deja acceptate și confirmate de mintea care secretă fantezia cu pricina, iar viteza precum și direcția de construcție ori dezvoltare a unei relații noi cu subiectul e în totalitate decizia aceleiași minți. În consecință, expertul în imaginar are pe de o parte controlul complet și pe de altă parte accesul unic la sursa și întinderea expertizei sale. Și expune deci concluzii după cum îi vin ori le secretă fantezia-i proprie în fond, atribuindu-le astfel subiectului, mai degrabă decât descoperindu-le ori observandu-le la acesta.

Din afară, e cam greu de observat din start diferența între o expertiză reală și una de tipul de mai sus, imaginară. E drept că cea de-a doua este într-o oarecare măsură mai riscantă pentru autor, în sensul că o contrazicere poate să vină clar, precis și fără echivoc, din partea unuia care cunoaște realitatea subiectului, nu doar propria-i fantezie pe temă. Totuși, cel puțin până la un astfel de eveniment, expertul imaginar e în fapt nedetectabil ca atare, mai ales dacă are altminteri o bază suficient de solidă de credibilitate. Cum poți în fapt deosebi, fără a pune propriu-zis la încercare practică, între concluzii ori afirmații făcute pe baza unei experiențe reale și cele făcute pe baza imaginației?

Răspunsul e că nu poți. Și de aceea trebuie puse toate afirmațiile ori concluziile cuiva la încercare, indiferent de cât de înalt e mormanul de credibilitate pe care s-a cocoțat autorul. Asta dacă nu cumva preferați, desigur, să trăiți cu totul în lumea fanteziei unui autor anume. E și acesta un mod de a renunța la responsabilitatea propriei vieți până la urmă.

-->

Posted in Sense and nonsense | 10 Comments »

Pietre-n baltă

Friday, November 11th, 2011 Sunt într-o fază de colcăială informatică aș putea spune, offline și online, precum și-n toate direcțiile. Pe blog sunt păianjeni de când n-am mai scris, pe calculator e nebunie de prea mult scris, prin casă sunt încă diverse cutii, prin minte sar gândurile precum puricii, se învârt ideile precum ceva feline pline de voluptatea leneviei, se întrețes scenarii fanteziste cărora nu le găsesc comparație cu nici un chip. Nu c-ar da semne de suferință din cauza asta.

Pe un calculator l-am aranjat să-l colcăie viermii, să-l tropotească troianii (caii zic) și să-l agite în general virușii, că dintr-o neatenție am deschis peste el nu cutia Pandorei, ci laboratorul experimental combinat cu jungla sălbatică. I-am făcut bineînțeles o captură completă pe care am pus-o în mașina virtuală. Cred că totuși e prea ieftin spațiul acesta virtual ori ceva.

Cum spațiul real e mai puțin ieftin, prin casă n-am viruși (sper). Am în schimb cutii pline și nedesfăcute, pe care-mi antrenez privirea hipnotică. Uneori cred că încep să devină mai transparente pe la colțuri, stau mărturie câteva accidente rutiere soldate cu pagube inexistente.

Tot inexistentă, precum pagubele cu pricina ar fi și pisica pe care n-o am, dar la schimb sunt foarte existente în viața-mi de-un calm englezesc, două cozi cu ceva veveriță atașată de fiecare dintre ele. Ansamblurile-veveriță mișună în sus și-n jos pe copacul din fața ferestrei și stau la raport pe marginea potecii, chit că nu le dau niciodată nimic de mâncare. În plus, mai nou mă vizitează diminețile un păsăroi cu capul cât un măr domnesc, dac-ar fi merele cu pricina negru-tuci și cu ciocul la întrecere cu coada și-n negreală dar și-n lungime. Nici lui nu-i dau de mâncare, dar nici el nu cere. Încep să cred că e și prea multă mâncare în offline ori ceva.

Gândurile în schimb mi le hrănesc, dar astea-s mereu nesătule. Le dau mai nou Dali, ceea ce are darul de a le descumpăni un pic, că măselele de vizual sunt ceva mai subnutrite altminteri. Măseaua de minte a crescut, dar mintea de măsele cred că e încă în plin avânt, bevânt, cevânt, devânt. Mai multe nu, că dă cu repetiție și devine plicticos.

În caz că încă mai așteptați sensul și înțelepciunea din textul acesta, cred că tocmai ce-ați aflat-o la modul practic: răbdarea e o virtute, dar nu toate virtuțile sunt răsplătite chiar instant. Pentru că altminteri, ce farmec ar mai avea nebunia?

-->

Posted in Sense and nonsense | 16 Comments »

Despre originale și copii în arta

Saturday, November 5th, 2011

Posted in Sense and nonsense | 40 Comments »

Interes pentru istorie

Thursday, November 3rd, 2011

Posted in Lyf | 6 Comments »