Ossasepia

December 22, 2015

In care-mi recalibrez preferintele de peisaj

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 11:09 p.m.

Claudia Gican scrie tare frumos - frumosul realitatii traite si simtite as zice - despre munte si despre Brasov. Citindu-i randurile azi si privindu-i pozele, mi-am adus aminte de ziua in care am batut Brasovul la pas marunt, cu gandul ca m-as putea aseza acolo. Inca tin minte centrul ordonat si frumos, bucatile din zidul de cetate, ceata, umezeala si frigul, pustiul strazilor in ziua aceea care nu imbia la plimbare. Tin minte si muntele mai ales, atat de aproape, atat de la indemana incat am urcat un pic chiar atunci, cat sa vedem orasul de mai sus. Din orasul propriu-zis, incepuse sa-mi placa un pic mai mult doar Scheii si inca n-as sti sa spun exact de ce - poate pentru ca urca totusi, pe vale in sus? Ori poate pentru ca sunt mai mult case cu gradina spre munte? Nici acum nu stiu sa spun exact de ce.

Privind in urma insa si privind pozele Claudiei, realizez abia acum ce m-a tinut in loc atunci: mi-a placut si-mi place in fapt la Brasov mai ales muntele de langa, mai ales unde se urca, mai ales posibilitatea aceasta de a atinge creasta. Si simultan aceasta posibilitate ma face sa n-am rabdare cu orasul propriu-zis: avand muntele la indemana, de ce-ai sta anume in vale. De ce-ai sta asadar sub nori, in frig si umezeala cand soarele si lumina sunt in fapt la indemana, doar un pic de mers, chiar daca e mers in sus pe munte, catarat. Totusi, cum e sa stai sub ceata stiind ca un simplu urcat cu telecabina te-ar scoate deasupra norilor, in lumina?

Evident, realizez necesitatea practica pentru care orasele au fost si sunt dintotdeauna mai degraba in vai, adapostite efectiv si ocrotite intre munti. Oricat de multa lumina ar fi in varf de munte deasupra cetei, e simultan si mai multa expunere - in consecinta, pericol. In plus, mai greu - si nejustificat pana la urma - de construit un oras intreg pe varf de munte unde spatiul e mai mic, iar dificultatile de toate felurile inzecite. Si totusi, posibil din prea multa naivitate, logica nu m-ajuta prea mult in chestiunea asta. Sigur, pot gasi argumente valide pentru orasul din umbra muntelui, dar nu-mi pot (ori n-am putut atunci) gasi mie insami justificare pentru a alege astfel - din perspectiva mea pur personala, nicidecum generala ori obiectiva - posibilitatea posibilitatii. E drept, mai ar fi de spus poate ca atunci veneam din alti munti cu preaplin de soare si-n vai si pe creste, incat impactul cetii si umezelii trebuie ca a fost dublu fata de ce ar fi acum.

Dincolo de cele de mai sus, realizez insa si ca nu-mi place musai ori anume muntele. Imi place inaltimea mai degraba. Insa altminteri mi-s dragi in fapt mai mult unduirile blande si inverzite ale dealurilor si deschiderea spatiilor largi inspre mare. Posibil sa fie doar o perceptie a mea, o suprapunere a ceea ce-mi imaginez ca este peste ceea ce este cu adevarat, insa intern percep muntele ca pe o lupta aspra care nu-i a mea.

Uneori trebuie fix asa sa citesc scrierile altuia despre ceva ce-i place peste masura, ca sa-mi evaluez mai cu precizie propriile masuri si preferinte. Macar de-ar scrie toata lumea doar asa, despre sine ori despre ceea ce-i place peste masura.

2 Comments »

  1. Am crescut pe o vale si urcand pe dealuri zilnic. Pentru mine, muntii au fost mirajul zilelor de iarna cu atmosfera clara cand ii poti zari inzapeziti. Imi place campia, dar nu ma regasesc in acel spatiu, imi plac dealurile, dar am cunoscut muntele si nu-mi trebuie o viata de om ca sa pricep ca ma potrivesc lui.
    Uneori chiar ma apuca o frica de a nu pierde apropierea fizica de munte caci viata m-a invatat ca pentru unii dintre noi nimic nu ramane conform planului.

    Si eu ma „folosesc” de sinceritatea si de naturaletea altora pentru a dialoga interior cu mine si a stabili una-alta. E ca o invitatie in starea de introspectie :)

    Comment by Claudia — December 29, 2015 @ 5:29 p.m.

  2. Ah, ce cunosc treaba cu "nimic nu ramane conform planului." Eu zic totusi ca marele castig e in fapt tocmai faptul ca ai aflat atat de clar ce ti se potriveste si cat de mult. Desi nu pricep mereu de ce, imi pare ca de cele mai multe ori e partea cea mai dificila si unde parca rateaza lumea cel mai mult. Ori poate imi pare numai mie, cine stie.

    De campie culmea e ca Baraganul il stiu si n-as vrea sa traiesc acolo nici gand (mai ales mustele alea din vara, chircitul de frig cumplit iarna si de fierbinte groaznic vara, pfuai). De aia am evitat sa zic campie si cum inca nu stiu exact cum sa-i zic pe nume sa nu nimeresc alaturi, am zis ceea ce mi-e clar ca ar fi calitatea principala de-mi prieste: "spatiu deschis spre mare." Cred ca marea aia si deschiderea sunt esentiale. Dar cam asa cum zici tu, uite ca in fine, nu prea e dupa plan cel putin deocamdata...

    Comment by Diana Coman — January 3, 2016 @ 9:43 p.m.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Theme and content by Diana Coman