Tragedie modernă

Iar s-a luat la mine de prin blogosferă, de la Cătălin, un subiect (recunosc, m-am fâțâit până s-a luat de mine).

Daca ai avea de ales, sa mori sau sa-ti cobori cuvintele in pamant, in locul tau, sa fie mancate de viermi, sterse, uitate, iar tu sa ramai deasupra traind vesnic, ce-ai face?
Cristian Tudor Popescu "Libertatea urii"

Ca să nu se mai spună că la mine se termină toate lepșele, dau leapșa asta lui Lucian pentru o tratare științifică și acidă, pasez leapșa asta lui Florin ca să văd ce scoate din ea, îl îmbii cu ea pe SingurEu ca o potențială bună ocazie de a exersa funcția fatică a limbajului, o trimit la Valentin ca să-i cunosc blogul mai bine și o ofer pe tavă artistic lui Mircea pentru că-i sunt datoare cel puțin cu o idee teribilă și sunt sigură că asta de față e fix ce-i lipsește. Acum că am dat-o deja mai departe, pot să și răspund la întrebare:

Mie tot îmi place cum scrie Cătălin, dar sper că nu mi-o ia în nume de rău dacă zic că citatul de mai sus e dintre întrebările alea la care nu contează răspunsul decât dacă îmi pui și pistolul la tâmplă simultan. Să mai menționez deci explicit că habar n-am dacă răspunsurile de mai jos ar fi valabile într-o astfel de situație de rece și neplăcută vecinătate? Nu, că vă prindeți și singuri.

Domnul C.T. Popescu sigur nu se va supăra pe mine pentru că nici nu va citi. Deci zic liniștită că întrebarea asta, așa scoasă din context, e atâta de umflată de propria încercare de a fi profundă încât nu mai rămâne loc să fie și relevantă. Există șansa ca și în contextul original lucrurile să nu se schimbe, dar cum n-am citit toată cartea, nu mă pronunț. De ce se umflă atâta și nu întreabă clar și răspicat: ții la opinii mai mult decât la viață? sau: crezi că ești mai important decât cuvintele tale?

Întrebarea sună ca năduful unuia care s-a tot luat la trântă cu nenorocitele astea de cuvinte și le-ar zice vreo două în public, dar ceva nu-l lasă să nu caute cu lumânarea adâncimile. În astfel de momente și căutări dorim măreția tragediilor grecești în care ești prins ca gândacu-n chihlimbar în dilema alegerii între legea oamenilor și legile zeilor. Dar cum nu mai credem nici în una și nici în celelalte, nu ne mai rămâne decât să ne punem dinainte dilema vieții și a morții, în care, din fericire, încă mai credem. Și ca să fim siguri că e vorba de măreție, mai strecurăm în propoziție și veșnicia. Ah, ce frumusețe de dilemă!

Nici eu nu iubesc cuvintele sau, cel mult, dacă e dragoste, e una din aia cu năbădăi. Deci când îmi vin pandaliile m-aș răzbuna pe cuvinte mai abitir decât domnul C.T.P. în fraza sa. "Să fie mâncate de viermi, șterse, uitate"? Ha, nimica toată! Ba să le colcăie viermii, să le scurme râmele, să le ronțăie șobolanii, să le ciuruie bacteriile, să le ude(1) câinii vagabonzi, să le vomite bețivii, să le răstălmăcească 5 guverne și un sobor de preoți. Apoi ștergerea și uitarea li se va părea o binecuvântare.

Dacă prima parte mi-e oarecum clară, am o problemă cu partea a doua a întrebării și anume acel "trăind veșnic". Adică de ce veșnic? Cu ce-am greșit mă rog să nu aflu niciodată (dar chiar niciodată??) ce și cum și dacă este moartea? Nu mă grăbesc deloc să aflu, dar eu zic că-i liniștitor să știi că acolo undeva, cândva și de preferință nu foarte aproape încă, e un fel de sfârșit unde în plus te lasă toată lumea în pace sau ce-o fi. Că nici măcar nu pot să spun că-i cred pe ceilalți de au aflat. Și apoi veșnicia asta nu sună cumva a veșnică durere de șale, lipsă de dinți, de minte și în general de toate cele?

Dar până la urmă nu mă pot hotărî exact ce întreabă întrebarea asta. Că între atâtea nuanțe, răspunsul meu se zbuciumă și sare dintr-o parte în alta mai ceva ca-n dansurile moderne și mișcările browniene. Pentru ca liniștea să vină iară, să o luăm pe fiecare variantă în parte.

1. Varianta "Mica Sirenă" (sau Din lumea celor care nu cuvântă)
În cazul ăsta, ori termini acum cu toate și cuvintele tale apoi se descurcă de unele singure în lumea cea mare și cum o fi ea, ori cuvintele tale dispar ca prin minune și tu altele nici că mai poți scoate nici în vorbe, nici în scris. Acum liniștea nici că e așa un lucru rău, iar cuvintele în sine nu contează decât prin ceea ce spun. Dacă ceea ce spun e adevărat, o să mai fie spus din nou și din nou până când va fi auzit. Deci tot ce pierzi e numele tău pe o statuie în cel mai bun caz. Când te gândești ce fac porumbeii cu statuile, aș zice că pierderea nu e așa de dureroasă. Și dacă ții morțiș să fii statuie, oricum te apuci de desenat, de pictat, de design, de ce-o fi și tot spui ce ai de spus.

2. Varianta "Banii, viața sau... mustața cuvintele"
Acum dacă vine orișice pușlama, flutură pistolul/cuțitul/(2) și zbiară replici din astea, s-ar putea să întreb "Dar dumneata ce preferi?" și să ofer și o ceașcă de ceai. Dacă însă e vorba că s-ar ține de așa ceva o organizație mai importantă, recunosc că m-aș întreba ce am putut să zic așa de important de le tremură ăstora posteriorul. Și nici de-a naibii nu mi-aș lua cuvintele înapoi. Descurcați-vă-ți voi cu ele că pe mine m-au chinuit destul! Și dacă țineți să mă faceți eroină, în mod sigur nu pot să nu vă fac pe plac.

3. Varianta "Cuvintele tale sunt ale noastre"
Toate ca toate, dar asta nu. Adică eu nu pot să zic că n-am zis ce am zis, ba încă să zic apoi fix ceea ce nu am zis deși am zis că nu voi zice. Vreți să-mi omorâți cuvintele? Mă rog, n-aveți decât, dar eu nu vă fac și treaba, mai ales că veșnicia aia e tare dubioasă.

(1) Da, știți voi bine ce am vrut să zic.
(2) Nu, nu aia.

14 Responses to “Tragedie modernă”

  1. Diano, apreciez prolixificarea stilului, pe care nu ezit sa mi-o acord insumi ca influenta vadit benefica. Ce plm.

    Da' leapsa asta am mai vazut-o de 2-3 ori, ca mai circula printre timisoreni si acu o luna-doua, si nu m-a inspirat nici atunci mai deloc, cam fix din motivele pe care le notezi, se umfla CTP-ul asa tare sub dorinta de-a fi el filosofic ca da ceva mai apropiat de consistenta basirii decat a metafizicii (desi recunosc ca sub anumite unghiuri de privire ambele pot parea compuse mai degraba din gaz, si deci confuzia are anumite circumstante atenuante).

  2. Diana says:

    Diavolul e in detalii.

  3. Cristian says:

    In vino veritas

  4. Diana says:

    @Mircea Popescu Apreciez modestia dovedita si coloritul frazei, dar tot fofilare se cheama.

  5. kokofifi says:

    CTP-ul e ca cineva care pupa mâna unei doamne, dupa ce a palmuit-o de trei ori-
    citatul nu-mi apartine, dar mi se pare atât de potrivit!!! incât eu nu-l mai pot vedea altfel si nu-l mai pot lua nici in serios.

  6. Diana says:

    Ahhh kokofifi, daca doamna nu-i raspunde: "dar cur n-am?" :D CTP-ul de unde-l vad eu se vede doar foaaarte mic si-ncrancenat.

  7. kokofifi says:

    ca-i mic, e clar, si incearca sa compenseze cu mâini si cu picioare.
    un tip foarte usor de caricaturizat

  8. Diana says:

    kokofifi, imi dai idei :)

  9. Jocuri Online says:

    Foarte tare, mersi de post:P

  10. Diana Coman says:

    Daca zici ca-ti foloseste, cu placere.

  11. Scrii ok, totul e sa ai rabdare si vor veni mai multi vizitatori. Bafta la ascris.

  12. Diana Coman says:

    Cam ce gasesti de exemplu ok?

  13. [...] Diana imi trimite o leapta  interesanta. Dar sub forma de tema caci imi cere sa am o “tratare stiintifica si acida” (ea a scris cu virgulite si caciulite – doar e iarna – eu inca nu m-am convins sa scriu impecabil romaneste).  Prin urmare iata intrebarea care se preumbla din blog in carte, in ziar, pix , vorba si ce alt mediu de transmitere mai are. Daca ai avea de ales, sa mori sau sa-ti cobori cuvintele in pamant, in locul tau, sa fie mancate de viermi, sterse, uitate, iar tu sa ramai deasupra traind vesnic, ce-ai face? (C.T. Popescu-Libertatea urii) [...]

  14. [...] Inca din vremuri imemoriale, adica die ailalta ieri, 13 februarie, fortili imperialiste adunate sub numili de Diana neau trimis o leapsa. [...]

Leave a Reply