Ossa Sepia

September 17, 2011

Cartea și autorul

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 9:47 p.m.

La orice carte, oricât de bună, persoana autorului îmi pare îndeobște complet irelevantă și ocazional enervantă, în special atunci când se manifestă prea tare pe toate coperțile, prin biografii inițiale, dedicații și alte astfel de libertăți care-i sunt teoretic permise ori chiar impuse autorului, dar pe care eu tot nu i le scuz. Din punctul meu de vedere (de cititoare egoistă și înamorată de carte), autorul ca persoană e doar un adaos inutil al cărții, o excrescență, benignă ori malignă, frumoasă ori urâtă, dar întotdeauna superfluă. Altfel spus, pe mine mă interesează și m-a interesat dintotdeauna textul și autorul care răzbate de acolo, nu autorul prezentat artistic și pictat în culori convențional-publicitare prin fotografii ori jurnalistico-publicitare prin minibiografii ori canonico-înălțătoare prin tabele cronologice și biografii amănunțite.

Autorul care nu există în text pur și simplu nu m-a interesat niciodată. Mai ales că majoritatea autorilor interesanți (din text) sunt în fapt morți la ora actuală. Iar cei care nu, n-aș putea spune că mi-au părut să aibă a spune mai multe în direct decât pot spune în scris. În fapt de aceea sunt autori atât de buni, pentru că expresia lor maximă e în carte. Restul, interacțiunea directă cu ei, prin comparație, e de așteptat să dezamăgească într-un fel, ori măcar să fie întrucâtva mai banală, întrucâtva mai puțin.

Totuși, ocazional, s-a întâmplat neașteptatul. Cel relativ minor, în care m-am îndrăgostit de chiar persoana autorului, chiar dacă nu direct, chiar dacă tot răzbătând din text, dar din texte banale, din scrisori, de prin jurnale, de prin notițe1 Și cel major, neașteptat, care m-a pocnit chiar astă seară: găsit-am autoarea chiar mai interesantă decât proza-i proprie, Man Booker prize au ba. De Hilary Mantel vorbesc (foto), cu al ei roman istoric(o-sufocanto-greoi), Wolf Hall.

Romanul e bine documentat, dar îmi pare scris într-un mod insuportabil. Cel puțin insuportabil pentru mine. M-am târât cu greu prin jumătate din el și apoi l-am pus deoparte ca instrument de pedeapsă, iar acum e pe undeva prin cutiile de la ultima mutare. Nu mă grăbesc să dau de el, recunosc. Totuși, Mantel ca persoană m-a ținut astă seară la televizor (o performanță în sine) și mai că mi-a redat încrederea în BBC, dat fiind că ei au făcut documentarul (ori interviul?) care încă mă mai bântuie.

Desigur, meritul principal al BBC în chestiunea asta e faptul că au lăsat-o în pace pe Hilary Mantel să-și spună propria poveste și s-au mărginit la a o ilustra inspirat (cu imagini și sunet) și a mai arunca ocazional (rămânând totuși în fundal și nevăzuți) câte o întrebare-nadă. Încetineala cu care se târâie cartea devine în vorbirea autoarei doar calm, cântărire atentă și introspecție (toate trei sus de tot pe lista mea de preferințe). Hilary Mantel parcă își caută nu atât cuvintele, cât expresia cea mai potrivită cu peisajul interior foarte bogat pe care se vede nevoită a-l sintetiza în cuvinte. Iar greutatea unora dintre cuvinte (ori chiar izul lor potențial rău, potențial macabru chiar uneori) e contrazis constant și cât se poate de total de licărul din ochii albaștri, mari, cumva prea mari chiar pe o față rotundă și fără bărbie aproape. Contradicția nu e pentru realitatea răului (chiar dimpotrivă), ci pentru... negativitatea lui, dacă pot să zic așa ceva.

Hilary Mantel recunoaște senină nevoia de banal și chiar plictis în rutina zilnică, dar și o experiență din copilărie reținută drept percepția întâmplătoare a răului absolut, precum și credința (separată de gândirea logică) într-o lume dincolo de ceea ce vedem ori cunoaștem. Sau mai bine zis, convingerea că lumea de o vedem și credem că o cunoaștem e în fapt cu mult mai mult decât bănuim, cu mult mai mult decât ne imaginăm. Ceea ce cred că mi-a plăcut atât de mult la Hilary Mantel nu-s aceste recunoașteri ori credințe în sine (chiar deloc), ci faptul că le găsește loc și motiv de existență. Și-mi place mai ales faptul că indiferent ce alege să facă, știe (ori măcar află ulterior) de ce face acel lucru și nu altul, de ce în acel mod și nu în altul.

Îmi mai place, poate chiar încă și mai mult, simplitatea cu care descrie lucruri în fapt complexe. E simplitatea aceea înșelătoare a celui care stăpânește la perfecție o unealtă - în cazul acesta cuvântul. De la decizia de a deveni scriitoare și boala ei, apoi viața în Botswana și în Arabia Saudită, și la urmă ideea de a trăi la malul mării și experiența în sine a câștigării premiului pentru carte, Hilary Mantel reușește să spună în câteva fraze calme și rostite cu pauze între cuvinte, esențialul. Ori ceea ce se simte cu adevărat drept esențial. Nici n-aș putea spune că cer cuiva mai mult de-atât...


  1. Poate o să revin odată și cu exemple, dar e deja alt subiect. 

September 14, 2011

Sensei-Alas în luptă cu minciuna

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 3:17 p.m.

Dând cu ochii de un text proaspăt întors din vacanță, mi-am ascuțit penița să o înfig cu poftă fix în el, că e acolo vorba despre o mare și umflată...gogoașă, cu ceva șir de gugoșele, zise minciuni și minciunele. Doresc totuși a preveni onorata audiență că mi-s într-o fază gurmandă și deci ospățul textual de mai jos se poate lesne lăsa cu indigestii, spume la gură, ochi bulbucați și fiere stârnită. Nu promit triferment în comentarii, dar e posibil să mai ofer câte unul. Ori măcar comprese. Așadar:

Jucându-se destul de prudent cu fire din ghemul propriei persoane, mărturisește Alas că are o relație complicată, dar destul de pasională cu... minciuna. Mândrie, invidie, desfrânare, lene, lăcomie și mânie sunt tunurile grele de le scoate Alas la înaintare când se trezește în fața minciunii. Ori în spatele ei, la comenzi. Pentru că Alas n-o place, dar îl apucă pandaliile de-o vede atârnând la vorbele altora, mai ales vorbele celor dragi, mai ales vorbele iubitelor. Lui. Că-s ale lui, nu ale minciunii. El nu suferă minciuna, că-i brută și îngălată, că-i insultă inteligența, că-l calcă pe mândrie, că-l stârnește spre mânie - dar de-i frumoasă și-aranjată, atent dozată și pricepută la învăluire, parcă nu i-ar zice musai nu. Cădere o fi s-ajungi în brațele minciunii, dar dacă brațele-s frumoase tare?

Și pentru că îl irită minciuna și-l insultă și-i e nesuferită rău de o urăște până la sânge, o cunoaște Alas la perfecție, a exersat-o până la cel mai înalt nivel, până  la virtuozitate. Cunoaște-ți inamicul ori atracție pură? Oricum ar fi, acest sensei într-ale minciunii (în propriile-i cuvinte), o... evită. Cu toate că o evită însă, cu toate că o cunoaște ca pe o armă îndelung exersată, încă i se mai întâmplă - inexplicabil! - să pice singur în lama pe care o ascute. Presupunând, desigur, că nu e alta explicația. Că poate-i e în fapt...ura aceasta pentru minciună atât de mare încât simte imboldul irezistibil de a-și încerca forța împotriva ei, și cum nu găsește binevoitor-expert pe măsură, sensei-Alas nu ezită să poarte întreaga greutate și să-și servească - precum un adevărat virtuoz - propria minciună. Cu care se îneacă apoi. Tușește. Sângerează, se enervează. Dar e mândru oricum ar da-o: ori e el cel mai tare-n confruntare, ori e cu-adevărat de nedepășit în arta minciunii. Atâta doar că să te minți pe tine însuți e cea mai proastă idee dintotdeauna. Că n-ai nici scuză dacă totuși crezi minciuna și nici refugiu când ți se sparge realitatea în cap.

Desigur, interacțiunea lui sensei-Alas cu minciuna proprie e luptă doar când îl roade mândria, invidia, desfrânarea ori lăcomia (ori toate deodată). Că dacă e lenea la comenzi, nu-i luptă, ci doar dulce delăsare, sub umbrela iluzorie a unei minciuni vechi de când omenirea: că n-ar fi de ales. Că e nevoie de un tratat de ratificare a adevărului, pentru ca tu să nu mai minți. Nu-i nevoie. E nevoie doar... să nu mai minți. Între a spune o minciună și a spune adevărul e întotdeauna o alegere. Pentru că acolo e întotdeauna alegerea, la ce faci ori nu, la ce spui ori nu. Niciodată nu se aleg consecințele.

August 28, 2011

Răspuns autorului ultragiat

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 3:22 p.m.

Cum autorul textului discutat anterior atacă mârșav acuzându-mă pe mine de ceea ce face dânsul (nu voi nici măcar a repeta injuriile injuste de mi le aduce), aruncându-mi vorbe grele ce cu amar și adâncă durere mă găsesc nevoită a îndura și a scutura de pe nevinovata-mi și blânda-mi făptură, nu-mi mai rămâne alta a face decât să-i răspund cu grația și bunătatea care-mi sunt caracteristice dintotdeauna și singure paveze împotriva răutății și orgoliului ce singur mărturisește că îl stăpânesc pe dânsul. Așa că, fără a mai insista pe motivațiile acestor acte reprobabile care-s doar expresia sufletului său chinuit de catranul în care s-a înfășurat (bietul!), mă voi milostivi doar a da răspunsuri directe și clare în speranța că îi vor potoli zvârcolirile dureroase și-i vor oferi balsamul divin și lumina vindecătoare a adevărului. Să vedem dar, pe rând, ce-a scos dânsul nou la iveală față de articolul său anterior și să i ne adresăm direct, ca unui om în suferință ce se găsește:

Dragă autorule ultragiat,

1. Spui că citezi ziare pentru că n-ai ce altceva mai bun. Faptul că nu există decât rahat în jur nu prea îmi pare că face un argument bazat pe rahat cumva acceptabil ca și argument. Cum e asta: mă scuzați, n-avem decât rahat aici, asa că vă rugăm consumați-l ca și când ar fi delicatesă? O fi că dacă nu-i decât rahat n-ai ce alta manca decât rahat, dar nu vad de ce-ai pretinde că nu faci fix ceea ce faci si nici de ce-ai pretinde că ce-ai facut din rahat e bici (cu argumente chiar!) și nu doar un rahat bătut în ce privește argumentele. Și nu, nu se strâmbă nimeni (nici nu-ți impută) că te-ai murdărit de rahat pe motiv c-ai coborât în vidanjă, dar se strâmbă (și-ți impută) dacă pretinzi că în fapt nu, ești strălucitor și neatins. Dacă suntem de acord că în fapt ai ieșit plin de rahat de acolo în încercarea vajnică de desfundare e foarte bine, suntem perfect de acord într-adevăr și putem chiar a-ți mulțumi pentru efort și pentru sacrificiu.

2. De la teoria anterioară cu "n-aveți bani pentru că sunteți proști", observ că s-a ajuns, prin explicitare, la o postulare a unui lucru cel puțin interesant și anume că în România ar exista ceva bogăție misterioasă totuși, în pofida prostiei oamenilor care s-au trezit cu ea în mâini s-o cheltuie. Ceea ce n-ar fi tocmai imposibil ce-i drept, dar întâi că ar fi totuși interesant de aflat de unde vine această bogăție (că belciuge de aur nu cred să se fi descoperit), dacă nu cumva e și ea tot o informație din ziare și în sfârșit, dacă totuși se mai poate spune în aceste condiții ceea ce era spus în textul original și anume:

Pentru ca piata pe care activeaza ei nu valoreaza citeva sute de euro pe zi. De ce nu ? Pentru ca nu aveti bani.

Că-s belciuge de aur ori bani câștigați, totuși daca sunt atunci sunt, iar dacă nu sunt, atunci într-adevăr nu sunt. Desigur că se pot invoca diferențele subtile între sunt și-i aveți, dar nu-i valorați, dar zic că invocarea acestor diferențe acum nu schimbă faptul că ele n-au fost tratate cu atenția cuvenită în text și că textul se găsește astfel "îmbogățit" (dacă putem să ne exprimăm astfel) cu această lipsă majoră. Cu siguranță că un autor mai puțin orgolios decât cel în discuție va da vina pe cititorii care nu vor să suplinească diferențele subtile pe care le-a sărit autorul, dar nu-mi voi permite nici măcar să acuz distinsul interlocutor de asemenea tactici nedemne de inventivitatea dânsului.

3. Remarc cu interes o incitare a publicului în direcția omorârii autorului textului original în discuție. Pot înțelege interesul public ori privat pentru asemenea acțiune, dar refuz să fiu parte din asemenea incitare. Deci doresc să o spun clar: dragi cititori, nu-i nevoie să-l omorâți pe Mircea Popescu! Acestea fiind zise, să repetăm, spre beneficiul celor care n-au citit cu atenție articolul meu anterior, că n-am contestat nici o clipă ideea în sine (pentru verificarea căreia autorul își propune moartea). Dimpotrivă, am spus că ideea este reală, dar articolul care-o prezintă o supune mai degrabă neîncrederii publicului, riscă să o decredibilizeze prin asociere.

4. În sfârșit, ca să închei într-o notă pozitivă, primesc cu adâncă recunoștință sfaturile experimentatului biciuitor privind necesitatea vorbelor în timp ce-i dai dânsului cu biciul pe spinare. Menționez doar că exprimarea mi-a fost greșit înțeleasă: argumentele prezentate de dânsul deodată cu biciul pe care l-a dorit făcut anterior sunt irelevante ca argumente, nu că n-ar fi utile argumentele pe lângă un bici. Altfel spus i-o fi ieșit ceva bici fie și din (să-i recunoaștem meritele) rahatul de care zice că s-a mânjit, dar ce-a strigat pe lângă nu-s argumente, ci doar strigăte.

Nu că n-ar striga măcar interesant de obicei.

August 25, 2011

Avem nevoie de insigne pe bloguri?

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 6:16 p.m.

Întrebarea din titlu mă frământă de câteva zile, adică de când m-am lovit frontal de chestiune, trezindu-mă cu insignele în piept la comentarii pe blogul lui Mircea Popescu. E nevoie de aceste insigne? Sau, mai exact: fac ele mai mult bine sau mai mult rău?

Chestiunea mi-e atât de neclară încât în fapt am renunțat deocamdată la a mai comenta pe blogul cu pricina, până mă lămuresc daca totuși pot susține insignele ca o idee bună*. Cum ceva mai multă gândire pe temă tot nu m-a scos la lumină, iar o discuție întreagă cu autorul insignelor n-a rezolvat nici ea mare lucru, am zis că ar fi cazul de scos problema pe tapet pentru o discuție publică. Să vedem despre ce ar fi vorba și care sunt problemele.

1. Ideea de bază e până la urmă simplă: non idem est si duo dicunt idem. Greu de tradus cu toate nuanțele, dar pentru problema de față putem reține ideea că dacă doi oameni spun fix aceleași cuvinte, ele nu înseamnă totuși fix același lucru. Reducând asta la comentariile de pe bloguri, (că ele sunt problema în discuție), dacă doi oameni lasă două comentarii identice, nu înseamnă totuși că au comunicat (ori încercat să comunice) fix aceeași idee, fix același lucru. În plus, probabilitatea ca un anumit om să emită un anumit tip de idei e în strânsă legătură cu anumite caracteristici personale, iar conținutul (de idei) al comentariilor nu e complet aleator. Altfel spus, receptarea corectă a comentariilor necesită o oarecare înțelegere și cunoaștere a omului din spatele comentariului.

Conform ideii de mai sus, insignele propuse ar fi așadar o modalitate de a obține rapid ceva informație relevantă asupra modului de interpretare a unui anumit comentariu. Chestiune care ar aduce în principiu un câștig destul de clar și important, dacă ar și funcționa real. În practică însă, din chiar exemplele oferite în descrierea insignelor, câștigul îmi pare mult mai mic spre chiar neglijabil. Să luam de-un exemplu descrierea de la insigna de "cetățean educat" (care-mi pare de altfel cea mai susceptibilă de utilitate dintre toate insignele propuse):

"In termeni practici, aceasta insigna semnalizeaza pustimii ca daca respectivul spune o prostie, e o idee buna sa ia o pauza, sa reciteasca ce-a spus el, si sa se asigure bine-bine ca unde-i de fapt prostia. "

Așadar, în cel mai bun caz, insigna asta funcționează ca un fel de avertisment pentru cei avântați că lucrurile s-ar putea să nu fie tocmai ce cred ei (de genul "apa asta-i ditamai oceanul, nu cădița ta de baie"). Întrebarea e: cam cât ia lumea în seamă avertismentele înainte să se frigă/ardă/s-o pățească?

Evident, avertismentul în sine nu-i rău că e acolo, dar întrebarea e dacă cei cărora le-ar folosi îl iau în seamă (și ce sens are altminteri dacă cei care l-ar lua în seamă nu au nevoie de el). Altfel spus, putem considera că e util doar dacă ori comentariul în sine prin formulare, ori răspunsul la o eventuală intervenție avântată de minte încă fragedă nu-i până la urmă avertisment suficient. Și dacă mintea cea fragedă e totuși suficient de coaptă încât să ia în seamă eventualele avertismente. Chestiune care duce direct la următoarea problemă, una mai degrabă de implementare practică decât de principiu:

2. Încrederea în insigne. Ca insignele să funcționeze în modul dorit, e logic că lumea trebuie să fie totuși convinsă într-o doză rezonabilă că insignele acelea reflectă corect realitatea. Cum ar fi lumea convinsă de așa ceva? Unii sunt convinși din start, ori se lasă convinși de lene. Altminteri mai sunt variantele că ori e verificabil procesul de acordare a insignelor, ori are lumea încredere în cel care le acordă (practic indiferent de modul în care o face). Iar implementarea curentă cam necesită ambele variante.

De exemplu, insigna de Criptograf e ușor de verificat: a rezolvat omul 5 criptograme sau nu? La fel, cea de Printre Primii - o simpla scanare a comentariilor din primele trei luni ale blogului oferă răspunsul clar. Pe de altă parte, insigna de cetățean educat e verificabilă doar prin discuție concretă cu deținătorul insignei, iar verificarea mulțumitoare pentru unul nu-i musai mulțumitoare pentru altul și cu atât mai puțin pentru toți. Insigna reprezintă în fapt o evaluare personală făcută de Mircea Popescu, nu musai o realitate obiectivă. Altfel spus, doza de încredere în insignă ține strict de doza de încredere în Mircea Popescu ca evaluator al chestiunii. Întrebarea e: cei care au nevoie de avertismente-insignă ca oceanul nu-i cădiță oare realizează că insigna cu pricina e până la urmă doar opinia unui om anume? Și dacă realizează, au ce face cu realizarea?

3. Problema asta de încredere e chiar mai spinoasă decât pare, pentru că spre deosebire de alte insigne (diplome etc.) din lumea reală, aceste insigne nu se poartă la alegere de către cei care le au și doresc să le poarte. Altfel spus, nu-s insigne acordate, cât tatuaje aplicate la intrare (eventual marcaje cu fierul roșu, ca să fie mai rapid), fără întrebări de vrei ori nu să le porți. Aveți încredere să tot intrați unde-i unul dispus să aplice pe lumea care intră orice-i vine? Aveți încredere (ori sunteți hotărâți) că veți fi de acord cu orice-i vine să aplice pe voi?

4. În sfârșit, pe de o parte utilitatea unei insigne e în principiu cu atât mai mare cu cât capturează un aspect mai greu de evaluat (și deci atribuirea insignei e mai greu de verificat), iar pe de altă parte, indiferent de discuția teoretică, în practică, într-o situație cu puțină informație, lumea va folosi întotdeauna orice informație apare, chit că nu e verificată.

Mai mult decât atât, informația vizibilă va avea automat o pondere mai mare în interacțiune (decât cea care necesită căutare), indiferent dacă e reală, indiferent dacă e într-adevăr cea mai relevantă - e suficient că e la îndemână. Ceea ce înseamnă că o consecință a insignelor e faptul că direcționează evaluările comentatorilor, direcționează într-o oarecare măsură interacțiunile în sine. Ai insigna de tehnolog? Vei fi oricum perceput drept tehnolog, iar ce înseamnă asta în realitatea interacțiunii cu ceilalți depinde de fiecare din aceștia, nicidecum de definiția în sine a insignei. E posibil de exemplu să fie mai greu să intri într-o discuție pe teme de artă pentru că ai marcajul de tehnolog pus pe frunte. Până la urmă nu te duci la balet cu stetoscopul de gât, chiar dacă ești și doctor, dar insignele astea îți cam lipesc stetoscopul de piele de-l porți oricum.

Desigur, problemele de mai sus (exceptând obligativitatea insignelor și setul concret ales) sunt până la urmă probleme de interpretare a insignelor și țin de lipsurile celor care le vor folosi. În mod evident, faptul că se va găsi întotdeauna o utilizare tâmpită pentru un instrument altminteri util nu-i în sine un motiv de a nu produce ori interzice instrumentul cu pricina. Totuși, care-i până la urmă utilitatea reală a acestor insigne, date fiind toate problemele de mai sus? Și mai concret, care-i utilitatea în a ști că un comentator a lăsat deja 1000 de comentarii? Sau 10K?

Notă:

* Pentru că îmi pare logic că a continua să comentez înseamnă în fapt o acceptare și deci implicit o susținere a principiilor din spatele ideii în general și a implementării ei concrete actuale în particular.

 

Update: se pare că cel puțin la partea de obligativitate a insignelor m-am grăbit: cum insignele se alocă pe baza adresei de email, ajunge să comentezi de fiecare dată cu altă adresă de email. Ceea ce voi și face deocamdată cel puțin.

Update 2: în urma câtorva observații ale lui Dr. A (în comentarii mai jos), pot spune că mi s-a lămurit un lucru esențial care-mi rezolvă problema. Anume, că aceste insigne sunt în fond simple decorațiuni pe blogul Trilema și ca atare expresia unică a proprietarului Trilemei și nimic mai mult. E drept că linia între decor și sens e fină, dar măcar putem spune că în aceste condiții singurul argument împotriva insignelor ar mai fi faptul că-s urâte ca design. Dar cu asta pot supraviețui, deci voi continua să comentez indiferent ce se atașează de vorbele mele pe Trilema.

July 3, 2011

Disecând o zisă serie de povestiri

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 3:16 p.m.

După cum nu orice grup de instrumente e orchestră, tot așa nu orice șir de povestiri cu aceleași personaje e numaidecât roman. Sau chiar serie, daca e până acolo. Povestea Știmei (despre care am mai vorbit aici) are în principiu și urmare în patru episoade. Problema cu urmarea e că nu-mi pare să... urmeze. Există, desigur, elemente comune: personajul principal e același Dumitru, fiecare nou episod amintește ocazional de cele întâmplate anterior, iar secvența celor cinci episoade e plauzibilă. Totuși, nu-mi pare că episoadele cu pricina sunt în fapt o serie. De ce?

Diferența esențială între o serie și un set de foi scrise legate împreună e mai ales una de structură, de corespondențe, de sincronizare. O povestire singură are nevoie doar de o structură proprie validă și de o bucățică de realitate pe care s-o transmită. Nefiind parte anume dintr-un întreg mai mare, n-are nevoie de justificare pentru existență, n-are nevoie de sincronizare cu nimic anume. Dar toate astea nu mai sunt de-ajuns dacă o povestire e să fie parte dintr-o serie.

Precum instrumentele din cadrul unei orchestre care concertează, episoadele unei serii trebuie să-și sincronizeze intervenția (ca moment dar și ca ton) și să-și adauge contribuția la mesajul mai complex al întregii serii. Iar contribuția aceasta nu se măsoară privind un episod în izolație, ci în contextul structurii întregii serii. Un episod de altfel nu există decât dacă susține structura seriei (doar nu faceți un concert mai bun adăugând acolo ceva viori și eventual trei piane, nu?). Dar să vedem mai practic, pe exemplul Știmei și-alor ei urmări.

Prima parte, Știma, e o povestire bine formată în sine, cu substrat mai ales mistic (știma lacului, dar și argintul viu, vrăjitoarea etc.). Personajul principal se dezvoltă în povestire, de la un țăran doar un pic mai răsărit (ca învățător) la ceea ce ar putea fi înțeles fie ca om adult trecut prin toate ale vieții (acceptând deci drept vindecare completă leacul babei Chiva), fie chiar ca om trecut nu doar prin viață ci și ieșit, fie și parțial, în afara ei (luând literal sensul anilor care l-au schimbat foarte puțin). Ambiguitatea finalului nu-i neapărat o problemă în sine și oricum e până la urmă subiectivă, lăsând cititorul să-și aleagă ce variantă se potrivește mai bine propriei interpretări. Dar finalul în sine nu lasă în fapt firele deschise pentru o urmare, ci mai degrabă le închide rotund pe toate și trage cortina. Și totuși, urmează episodul doi, adică Fără leac.

Al doilea episod e mai degrabă explicativ, de parcă autorul și-a propus să ne lămurească ce anume s-a întâmplat exact în prima parte și chiar de ce anume. Misticismul e redus la explicația foarte amănunțită a vrăjitoarei către Dumitru, iar episodul n-are forță, pentru că n-are mare conflict. Conflictul real ar fi de fapt cel între Dumitru-cel-ieșit-din-lumea-obișnuită și satul=lumea obișnuită, dar în loc să aibă acest conflict real un loc central, tot ce căpătăm e o reflexie a sa foarte palidă prin Ioana-care-vrea-copil-orice-ar-fi-să-fie. Personajul Dumitru în sine e destul de absent și vegetează în fapt, nu face nimic, nu zice mai nimic, nu gândește mai nimic. În plus, atât ca și conținut cât și ca tonalitate și forță, episodul ar merge mai degraba pus înaintea Știmei, ca prevenire, ca deschidere. Venind însă după, e complet inutil și pică plat. De ce-am vrea explicații? La ce folosesc ele în fapt? La nimic, dar măcar povestea nevestei e un suport pentru episodul trei, Prima moarte.

Ei, cu Prima moarte - oricât ar suna de bizar - barem se mai mișcă un pic lucrurile. Există o legătura între episodul doi și trei, chiar dacă episodul doi putea în fapt să fie conținut într-un paragraf puternic la începutul Primei morți și basta. Umbra aceea de conflict, palidă cum este ea, izbucnește totuși prin moartea Ioanei (și acolo se vede în fapt clar și conflictul real - mai bine mai târziu decât niciodată!) și personajul principal începe iar să se miște cât de cât. Misticul însă își face iar apariția foarte timid și aproape schematic, cu notabila excepție a Cățelului Pământului care mai pompează substanță în poveste. Totuși, episodul în sine n-are o structură prea clară, iar pe alocuri mai apar nepotriviri: de exemplu nu-i prea clar, dacă durerea morților căuta cu jind la pustiul din Dumitru, atunci cum vine că el strigă îmi ajunge durerea mea? Plus că nu prea îmi pare în caracterul lui deloc ultima frază și mai ales acel "odihnițivă-n pace". Ca singură posibilă legătură cu primul episod e că Prima moarte verifică într-un fel nemurirea obținută de la Știmă. Dar putea la fel de bine să fie nemurirea de oriunde, că nu e pierdere deloc. Dar oricum ar fi, de bine de rău, s-a ajuns la un liman, firele s-au înnodat iar și... păi urmează episodul patru.

A patra parte, Scâncetul ar putea iar mult mai bine să fie povestire în sine. Nu rezultă Scâncetul din Prima moarte ci eventual, Prima moarte poate servi drept explicație Scâncetului. Problema cu explicațiile care pot fi e că întotdeauna se potrivesc mai multe explicații și deci o anume înșiruire nu oferă în sine suficientă structură și suficient motiv pentru o serie. Referința la Știma e făcută prin Maria, dar e foarte slabă (putea fi orice Marie, mai ales că Maria ca personaj nu-i prea conturată vreodată). Aflăm acum că Dumitru și Maria avuseseră un copil, lepădat. Ei și? Ce aduce asta mesajului seriei? Ce rost are până la urmă? Unde vine în ceea ce i se întâmplă lui Dumitru? Cam nicăieri, sau oriunde doriți să-l puneți. Tonul e ceva mai puternic decât în episodul doi, mai pe la nivelul episodului trei și cu mult sub Știma. Misticul e mai degrabă absent, sau prezent drept mod de-a insufla textului ceva valențe horror. Secvența de mistic real și de o forță considerabilă e dialogul inițial cu făptura-copil, dar e singură și stingheră în text. În sfârșit, legătura e musai făcută cu episodul anterior prin precizarea aranjării mormântului (din care ieșise în Prima moarte, să nu amestecăm lucrurile) și lucrurile sunt încheiate iar. Întrebarea e: la ce folosește lupta asta cu năluca din lumea de dincolo? Ar putea fi cel mult ca o confirmare a noului statut al eroului, dar confirmarea e și cam slabă venind după trezirea din morți la propriu și nepusă în valoare în text. În fapt, confirmarea asta e slab reprezentată într-o asemenea măsură încât mai degrabă pare să fie ieșită la suprafață așa palid în pofida autorului decât cu intenția lui. Dar să vedem și ultimul episod din serie.

Ultimul episod e numit, potrivit, Ultima femeie. Personajul principal e din nou destul de pasiv (abia la final reacționează în fapt cât de cât și are așa o acțiune - plecarea adică - de încheie și episod și poveste și serie și tot). Conflictul e iar înăbușit de text până când devine invizibil (ar fi cel între natura lui încă umană și condiția inumană în care se află) și în consecință neconvingător și fără să livreze măcar impactul fugii ca modalitate de rezolvare (temporară, evident, că n-are cum fi alta decât temporară). Legătura cu episoadele anterioare e iar forțată prin mici aluzii cum ar fi "cu gândul la sfatul vrăjitoarei" și "femeia cu bufnițe". În sfârșit, dacă nu există nici pe de parte forța Știmei ori sincronizare cu celelalte episoade, măcar există o oarecare simetrie, chit că nu mi-e clar la ce servește: dacă în Știma misticul era element central cu erotismul în rol secundar adăugându-i forță, în Ultima femeie erotismul e pe primele 5 locuri, iar misticul trece în fundal, dar așa de în fundal de mai are nițel și ajunge în cutia sufleurului de-a dreptul sau chiar decor. Și iar nu-i clar: ce-aduce nou episodul la povestea întreaga? De ce se tot agață cu mici remarci de ceea ce e spus complet și tot și fix la locul lui în Știma? De ce nu crește povestea episodului în sine, atât cât poate din propria substanță?

În sfârșit, dacă mai aveți răbdare, să vedem un pic imaginea întreagă. Avem deci personajul Dumitru, care inițial părea doar un țăran mai răsărit, dar care în fapt are conexiuni mult mai adânci cu o lume mistică, a spiritelor și a morții. Către aceasta i se deschid ochii în forță, prin întâlnirea cu Știma care-l marchează în fapt nu doar prin suspiciunea pe care o trezește inevitabil în comunitatea închisă a satului ci și printr-o transformare reală, ieșirea în afara timpului obișnuit, transformare care vine însă cu prețul acumulării de argint viu în sine. Asta aflăm din Știma în fapt. După care, preț de patru episoade, acest Dumitru astfel transformat, o cam lălăie cu nonșalanță și nici măcar spiritele alea de-l voiau inițial nu găsesc că mai e nimic de făcut cu el. Așa că ni se dau explicații cum că întâlnirea cu Știma n-a fost întâmplătoare (de parcă mai crede vreun cititor în întâmplare - nici nu ne așteptam - ba chiar am fi protestat amarnic - să fi fost!), ni se arată probă concretă că nici moartea nu-l ține mai mult decât preț de-o înmormântare, se mai face un salt înapoi să ni se spună că pe undeva a fost și un copil din flori lepădat și în sfârșit, ni se demonstrează și ultima chestiune, cum că da dom'le, nu doar că e nemuritor bolândul ăsta, dar apropierea lui face rău și altora. Așa că se depărtează. Foarte bine. Zic că dacă n-are de gând să mai facă și el ceva și/sau să evolueze cumva, apăi nici să nu mai vină înapoi! Să lase scena altor personaje, că autorul poate scrie bine în fapt și nu-l pune nimeni să-și atârne Dumitrul de gât!

June 4, 2011

O poveste și doi povestitori

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 11:05 p.m.

Nu mai departe de ieri seară, iscat-a Mitza Biciclista pocinog c-a pus la ea pe blog în frunte povestea Știmei, a lui Radu. Și s-a dus veste de poveste mai repede ca vântul, dar nu mai repede ca gândul cititorilor care-au venit să vadă ce și cum și unde și de ce. Dac-ar fi fost atât, poate că n-ar fi fost nimic, dar ajungând povestea până la Mircea lu' Popescu, lui îi păru că-i prea golașă biata și-i croi strai nou, pe care-l trâmbiță apoi în cele patru zări drept capodoperă a stilului care ar scoate cu adevărat în lumea fină și plină de lumină...spiritul locului. Iar eu, de dragul poveștii, mă vâr acum între cei doi povestitori (1) ca să vă spun și vouă ce îmi pare c-a ieșit din toată hărmălaia.

Povestea Radului are substanța densă care curge neostoit, chiar peste obstacole pe care scriitorul pare să le-arunce cu rea-intenție în text, de peste umărul personajului-povestitor. Chiar dacă nu e clar de ce mărturisește personajul c-ar fi, la nevoie doar, învățător, chiar dacă nu e clar de ce contează că văduva îngrijește de-o babă oloagă, povestea, chiar lipsită de astfel de articulații, se încheagă repede în jurul legăturii adânci, intense, chiar dacă neconștentizate ca atare, a țăranului-învățător cu o vădană singură pe lume. Și-și țese mai departe atmosfera de legendă-care-ar-putea-să-fie, chiar dacă mai apar cuvinte dintr-o altă lume decât cea a poveștii, chiar dacă autorul tot nu-și lasă personajul să povestească-n legea lui, ci-l chibițează de pe margine. Care țăran, cât de învățător ocazional ar fi, ar zice că n-avea "chef de prostii" și s-ar explica prin contrast cu "regulile civilizaţiei contemporane"? Iar dacă personajul și-a încheiat povestea, de ce ne mai explică autorul că-ntradevăr în lac rămas-au numai pești?

Întrebări ca cele de mai sus ar mai fi. Dar în varianta repovestită, noul autor se pune metodic pe repararea straiului poveștii, frază cu frază. Aduce mai toate cuvintele în timpul poveștii, pompează forța metaforelor ("regulile civilizației contemporane" devine, mult mai adecvat, "poduri si pomezi frantuzesti", desi rămâne cheful de prostii - mă rog, lipsa lui), retează sfârșitul precis și rotund, șlefuiește fiecare frază până când strălucește. Atâta doar că strălucește fiecare nu fix cât trebuie și unde trebuie și la modul în care trebuie, ci fiecare cum și cât poate de tare, indiferent la restul, cacofonic, înnebunitor. Și de aceea, per total, cu toată strălucirea bucățelelor, imaginea pictată e greu de urmărit, iar atmosfera nu există: tot ce există e un timp corect și precis refăcut, pe alocuri chiar pedant, ca o vitrină de muzeu în care exponatele dintr-altă eră nu-și mai spun povestea ci vorbesc mai ales despre talentul arheologului de-a le găsi, a le culege și a le curăța de-a dreptul impecabil.

Ce-i drept, problema nouă e mai subtilă decât cele din varianta originală și oarecum mai subiectivă. În consecință, e cam greu de demonstrat direct și fără echivoc. Și-n plus, pentru că e problemă de îmbinare armonioasă, exemplele n-au cum să fie punctuale, cât să zici "uite asta aici nu e cum ar trebui să fie". Totuși, să încercăm atâta cât se poate, măcar de câteva exemple. Primul așadar, luat la bani mărunți, deși metoda analitică are clar limitările ei:

"Eu eram holtei, ea era o femeie lasata de barbat. Si-asa a durat povestea asta ca un an, de dupa cislegi pina-nainte de cislegi. Dupa care tot cerul si toata piatra lumii cita este mi s-a pravalit mie in cap. Femeia mea a disparut pur si simplu, ca un nor de pe cer, s-a facut fum, s-a facut nimic si n-a mai fost. Nimeni nu stia incotro o luase, ce se facuse, unde intrase. Omul fara capatii e ca glontul din pusca, nimeni nu-l mai gaseste o data ce-o porneste la drum."

Există ce-i drept o oarecare gradație în ton. Întâi un început sec și precis (deși cam fără legătura cu restul), o oarecare ambiguizare în a doua frază, o metaforă puternică în a treia. Urmează apoi un șir de metafore în fapt, o revenire la concret și o comparație puternică la final. Din păcate, gradația e mai ales de ton și mai puțin de sens, iar comparația finală cu glonțul cam nimerește-n...gol. Întâi ca textul e atât de încordat încât orice scăpare deranjează înzecit: câșlegile-s cuvânt repetat pentru cum sună, inedit, iar piatra lumii se poticnește în "câtă este" de nici nu mai contează apoi că se prăvale. (Nu doar în cap, ci mai ales, subliniat de repetiție, "mi" și "mie" - dar asta nici nu contează față de restul). Următoarea frază e frumoasă, e puternică, e clară. Doar ca după atâta claritate, ne trântește autorul o explicație așa ca la manual: directă, concretă, dar fără vlagă și fără nimic nou (ce bine-ar fi fost să fi fost ordinea schimbată...). Urmează apoi, în sfârșit, o comparație bine construită, bine strunită, bine țintită, dar... pierdută-n zare și nicidecum ajunsă-n țintă. Metafora glonțului se-nfundă-n drumul pe care pornește omul iar cititorul e cam confuz: parcă dispăruse ca norul de pe cer, parcă mă pregăteai s-o fi plecat ca glonțul din pușcă, dar dintr-o dată-mi zici banal si anticlimactic că ...a pornit la drum. Probabil și-a împachetat și zdrențele cu grijă, dar bine că nu urmează să aflăm și asta. Sigur, se poate spune oricând că dom'le, asta e fix ideea, că-i personajul confuz și aiurează între posibilități. Mda, dar vreau să îmi comunice că aiurează, nu să mă aiurească, bine? Că tot paragraful pare doar un fel de demonstrație a cât de frumoase metafore și comparații poate scoate autorul pe o temă dată. Și cât de puțin se sinchisește dacă e chiar nevoie de ele. Toate. Amestecate.

Dar să trec mai departe, că oricum m-am întins. Al doilea exemplu, mai pe scurt:

"De sf. Dumitru cel izvoritorul de mir am visat-o prima data pe Irina. Ne iubeam in fin la tata mare, greierii cintau de nebuni, era vara prin august sa fi fost dupa iarba, si se scurgea catre noi ceva, ca un abur. M-am trezit lac de apa, si-am stiut ca la mijloc nu-i lucru curat. Irina n-a fugit in lume nici de raul meu, nici de raul altui om. Spre asfintit m-am intilnit cu paznicul satului la drum, si l-am tras deoparte sa sfatuim. I-am zis ce-am avut, dar s-a uitat la mine dintr-o parte, zimbindu-mi pe sub mustata si mi-a zis sa-mi iau gindul. Treaba ei ce face si ce-a facut, mai bine sa-mi caut eu o codana decit sa umblu dupa vaduvoaie. Prieten de-al tatii, paznicul."

După ce îl agită cu sf. (nu Sf.?) Dumitru cel izvorâtorul de una-alta, nu se lasă și precizează bine și luna (bine că nu și ziua sau ora, deși cu ora măcar l-am mai fi crezut că l-ar fi interesat/ar fi explicitat) și adaugă scursura aburului așa la urmă ca pe o chestiune neesențială. Nu de alta, dar în febra corecturii, noul scriitor s-a focalizat pe problema ancorării corecte și adecvate în timp și-n spațiu, nu pe spaima și groaza coșmarului unui abur apăsător și inexplicabil. E drept că apoi tot lac de apă se trezește, dar cum să zic, nu-l crezi, nu-l vezi, nu-ți pasă. Pentru că lui îi pasă în fapt de Sf. Dumitru și de august după iarbă, nicidecum de abur, mai dă-l în frăs de abur. Ah, și apoi iarăși, problema noului autor nu e indiferența cu care se protejează personajul, nicidecum, problema lui e că nu-i credibilă ca atare, că mai bine o pasăm paznicului-sfetnic și-i dăm motivul clar și pe măsura: "prieten de-al tatii, paznicul".

În sfârșit, să zicem și de sfârșit. Ce-i drept, varianta originală enervează prin explicația inutilă și de-un banal desăvârșit al ultimei fraze. Dar varianta nouă oferă un final atâta de rotund în descrierea întregului șir de banalități ulterioare din viața personajului încât îl suspectezi că vrea să fie el, finalul, povestea în sine. Ba chiar e posibil ca autorului să-i pese mai tare de banalitatea si nimicnicia vieții personajului în rest, decât de acest episod pe care l-a dezinfectat de simțire atât de eficace. Fraza esențială, ultima, e atâta de stingheră și vine atâta de târziu încât pare din nou de formă: e formulă, nu-i mesaj. Sigur că n-a mai auzit nimeni de Irina de atunci, dar... cui îi pasă, doar e normal, nu? Sfârșitul.

 
1. Mi-e destul de clar că dacă m-am vârât între doi autori o să țipe amândoi la mine, dar asta este, îmi asum urmările nevoii de a scrie analiza de mai sus așa cum e ea.

April 24, 2011

Articol pentru nepopescu

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 9:23 p.m.

Datorită repetatelor insistențe venite pe diverse canale, cum că n-am ales ziua bună ca să răspund prostiei, cum că mă bântuie o stafie popesciană care lasă comentarii, cum că ar fi cazul să desenez și eu popești sau să-i înjur (și nu, nimeni nu vrea să priceapă că eu l-am înjurat artistic prima între daci și traci), am decis că e cazul să respectăm spiritul zilei și să îndeplinim multele dorințe și doleanțe (cu un singur articol, că eficiența nu și nu). Așadar, se dă una bucată Trilema, una bucată (credem) Mircea Popescu, una bucată Fain și ceva Polimedia și cică mai dați-i de cap și coadă la ce vă place și ce nu.

Bucata Polimedia o îndepărtăm cu grijă, că habar n-avem ce-i acolo, în afară de niște cifre contabilicești care însă, după cum am demonstrat cu altă ocazie, nu ne spun nimic în sine și de la sine și nu e cazul să le stoarcem de conținut taman acum de Paște. Deci luați un cuțit ascuțit și dați la o parte Polimedia - dacă aveți câine, da-ți-i-o lui, dar pe riscul vostru. Dacă are vecinul câine, da-ți-i-o lui, dar pe riscul vecinului.

Bucata Fain e oricum prea încâlcită ca să credeți că o descurcați și scăpați de ea așa frumos și curat ca de biata polimedie. Nici n-are nume potrivit de altfel, e ca-n poveștile orientale, doar nebunul își dă afară Belșugul din casă, chiar de-i câinele cu așa nume.

Fainul e laboratorul savantului care dacă nu-i nebun se cheamă că știe ce face, iar dacă nu știe ce face, e din cauză că urmează să descopere. Dar și într-un caz și-n celălalt, el e la comenzi, așa că se cheamă că are controlul - atâta control cât poți avea la comenzile unei hardughii pornite prin hârtoapele explorării a ceva bazat pe acțiunile și interacțiunile unui număr serios de oameni care mai șugubeți, care mai preocupați de karmă, care mai retrași la York cu blog cu tot, sau doar mereu pe fugă, care mai înarmați cu velociped, șosetă, cafea și tot ce vreți și ce nu vreți (vă zic eu că vreți dacă ajungeți să-i cunoașteți).

Trilema nu-i nevoie să o separați, că vine separată deja. În trei. Că-i cifră magică și mai ales că enervează pe alții. Cam așa cum chiorul enervează orbii ceva cumplit - adică de ce n-are și el doi ochi proști ca tot restul lumii ci doar unul? Să mori de nervi și alta nu. Păi nu? Eu zic că nu, dar ziceți și voi, că veți fi având fiecare altă părere (doar nu v-ați înțeles cu toții pe o singură părere, nu?)

Ei, și chiorul despre care-i vorba în propoziția de mai sus, are și un nume. Mircea Popescu. Care cică ar fi și înalt (Popescu, nu numele). Și ar purta și pălărie (foarte bine, oamenii când au cap, mai poartă și pălării, logic vorbind). Ce-i drept dacă are cap, își cam face de el, dar e inevitabil. Când ai cap, zic. În afară de cap, mai are, se spune, și un obicei urât (are mai multe, dar ăsta e de departe cel mai hâd, mai cu bărbia încălecată, mai jegos și mai plin de negi): metoda lui favorită de-a stinge focul e să toarne întâi gaz pe el, pe motiv că așa se vede clar dacă chiar se merita stins sau nu. Și dacă era casă chestia aia de ardea, sau doar combustibil. Urât obicei, dar eficient. Din păcate pentru cultul frumosului...

Iar dacă nu vă e de ajuns bărbia cu ciorchinul de negi al obiceiului celui urât al lui Popescu (obiceiul adică, nu ciorchinii de negi direct), mai cereți, că am tolba plină.

 

P.S. Orice Popescu care comentează la articolul ăsta își va vedea numele schimbat (deși cu posibile întârzieri) în nepopescu. Să nu ziceți că nu v-am nepopit!

January 3, 2011

Replica la fluturarea prostiei

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 12:09 p.m.

Tactica "nu răspund la provocări" e bună doar atunci când nu ai de ales la capitolul replică. Când conversația e doar mimată, când e doar o simplă reproducere a unui schimb predefinit de replici. Când conversația e doar un joc de roluri și nu-ți convine replica ce îți revine, tăcerea e singura alternativă viabilă. Dar nu și când îți asumi libertatea de exprimare. În cazul acesta, a nu răspunde la provocări deși le iei în seamă e fie o lașitate, fie o lipsă de înțelegere sau de resurse. Mai ales când e vorba de provocări de doi lei, de genul celor de care se plânge o anume femeie singură - tot soiul de viteji virtuali care dau cu sexul în scris la fiecare trei pixeli și tot nimeresc pe lângă. Iar ea zice că nu le răspunde pentru că n-o interesează. Că n-o interesează e logic, dar de ce să nu le răspundă dacă le-a dat deja atâta atenție? Și mai ales, de ce se necăjește?

Poate se necăjește de atâta prostie manifestată liber? E drept că manifestarea cu pricina e agasantă și plicticoasă, dar nu se poate libertate reală fără manifestarea neostoită a prostiei (și a inteligenței, dar nu toată lumea consideră că se echilibrează situația). Întrebarea e însă de ce se necăjește ea pentru prostia lor? E fascinant cât de mulți oameni aleg să se necăjească de prostia altora - de parcă n-ar avea fiecare suficientă prostie proprie de care să se enerveze. Necazul nu vine din ce spune tot prostul care își țipă și el mâncărimea neostoită, ci din replica pe care ea crede că ar trebui să i-o dea. Din faptul că-și atribuie singură parte din prostia lor. Când spune că nu le răspunde, spune de fapt că nu le "cedează" și pierde din vedere faptul că un răspuns nu trebuie deloc să fie cel standard sau cel așteptat. Libertatea aceea de care abuzează idiotul să-și țipe prostia în cele patru zări îți permite de asemenea să-i trântești un răspuns de aude câinii din Giurgiu. Și care-l face să se gândească ceva mai mult înainte de a deschide gura a doua oară.

Prostia altora, chiar dacă manifestată direcționat către cineva anume, rămâne tot a lor proprie și personală cu responsabilitate ce le revine 100%. Ca atare, față cu manifestările prostiei altora ai în fapt doar două alegeri: ori le ignori așa cum ignori până la urmă pasărea care ți se găinățează în cap, ori dai cu reteveiul după ei până chelălăie precum javra care nu pricepe de vorbă bună și ține morțiș și insistent să se pișe taman la copacul lângă care stai tu.

Până la urmă nimeni nu-i mai ușor de pocnit unde-l doare cel mai tare decât un prost care și-o flutură la lume.

December 2, 2010

Conversație trilematică

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 10:10 p.m.

Ce urmează e o transcriere de conversație pe messenger ( prima parte pe blogul celuilalt participant la discuție).

.......................

Diana Coman: Ce vreau sa zic e ca in esenta daca e spaima sau fericire gen orgasm e doar o chestie de directie pe aceeasi axa, ca e pozitiv sau negativ, ca unul dilata si unul contracta timpul. Perceptia timpului.
Mircea Popescu: Posibil. Doar ca intr-o lume "perfecta" ceva complet contractat carevasazica nu exista.

Diana Coman: Pai nu exista pentru durata aceea cat e perfect contractat, dar faptul ca e perfect contractabil nu inseamna ca nu exista.
Mircea Popescu: Pai nu inseamna ca nu exista, dar inseamna ca nu vine din partea ceea, ci din cealalta.

Diana Coman: Stai ca nu pricep? Cum asa "vine"?
Mircea Popescu: Daca fericirea-l contracta-n inexistenta, inseamna ca timpul nu survine de-acolo, ci dimpotriva.

Diana Coman: Mmm, n-as zice musai.
Mircea Popescu: Apai noa. Daca curvele aduc boli si nevestele le vindeca, ai zice ca bolile vin de la femei ?

Diana Coman: Iar sari peste cal cum ar fi.
Mircea Popescu: Zici ? De ce ma rog ?

Diana Coman: Pentru ca in fapt ce zici nu-i ca bolile vin de la femei ci ca femeile fac bolile. Ca sunt sursa de boli. In sensul cel mai complet. Dar sustin ca exact ca in exemplul tau cu bolile, e vorba doar de niste elemente care interactioneaza cu bolile/timpul, nu de sursa.
Mircea Popescu: Poate ca.

Diana Coman: Adica daca guma sterge scrisul/carbonul zici ca e de cautat esenta carbonului in opusul gumei??
Mircea Popescu:Filosofia a gindit astfel vreo doua mii de ani.

Diana Coman: La capitolul asta eu sunt ca ala care nu stia ca nu se poate si de aia i-a reusit.
Mircea Popescu:Hehe, posibil.

Diana Coman: Hm, uite alt exemplu care imi pare mai potrivit. Caldura dilata ce-o fi, sa zicem fierul. Atunci se cheama ca fierul e iscat din caldura?
Mircea Popescu: Precum preabine stii, chiar este, fiind caldura energie si materia vibratie.

Diana Coman: Da, la asta ma gandeam acum.
Mircea Popescu:Hehehe. Vezi tu, nu exista idei vechi si proaste, doar prost aplicate, eventual.

Diana Coman: Mai e o chestie a propos de acele spaima vs. fericire. Cum ramane cand una da in cealalta?
Mircea Popescu:Pai si timpul o da-n diverse alaturi cu ele.

Diana Coman: Mmm, ce vroiam sa zic e ca daca spaima dilata deci creeaza cum zici tu timp si fericirea neantizeaza timpul nu-i cam dubios ca la un moment dat fericirea poate sa devina spaima si invers?
Mircea Popescu:De ce sa fie ?

Diana Coman: Pai cum transformi sursa timpului fix in inexistenta timpului?
Mircea Popescu:Io daca ma pis si string din abductor ce se intimpla cu jetu' ?

Diana Coman: Pai in primul rand ca abductorul nu e sursa.
Mircea Popescu:Dar vorba e, ce se intimpla cu jetu'! Unde se duce jetu'! Timpul nu-i material, e procesual. Ca atare, n-ai ce sa cistigi cautindu-i filiatia pe matricea asta a materialitatii.

Diana Coman: Corect.
Mircea Popescu: El nu "exista" in sensul in care exista o bucata de cas cu care-ti poti trage una in cap.

Diana Coman: Cel putin pana la proba contrarie...
Mircea Popescu: Aici zace Diana Coman, care si-a gasit sfirsitul pe fundul unui borcan cu dulceata de timp.

Diana Coman: Sfarsitul unei dulceti de timp.
Mircea Popescu: Merge, este ?

Diana Coman: Fraza stilistic sau ce anume? Ca daca e sfarsit, nimic nu mai merge.
Mircea Popescu:Substratul de s-a intrupat in fraza. Stii cum se zice ca uritii nu-s buni de regi ? nici ideile incapabile de literatura nu-s apte de adevar.

Diana Coman: Literatura vine din adevar. Cat despre aia cu uratii pe post de regi nu o stiam, dar daca e sa judec dupa niste picturi as zice ca nu pare prea empiric adevarata.
Mircea Popescu:Nici nu e empiric adevarata in sensul pozitiv. Da exemple de regi buni, daca-i pina acolo.

Diana Coman: Bunul asta ca si literatura buna poti merge totusi pe un oarecare consens.
Mircea Popescu:Da. Numa' sa nu fie intre proaste si uriti.

Diana Coman: Poti merge la infinit care ar fi adica proastele si care uratii.
Mircea Popescu:Pai nu-i nevoie de infinit, ajunge numa' sa nu fie de acord cu mine si se rezolva.

Diana Coman: Credeam ca incerci mereu ceva cat mai divergent de ceea ce cunosti deja.
Mircea Popescu:Hehehe. Aia-i o preocupare culturala, nu estetica. Cit ce priveste frumosul, cine nu-i de acord cu mine e neaparat tont. Estetic vorbind.

Diana Coman: Ce vroiam sa spun de fapt a propos de "nu se merita sa vorbesti cu x, y, z" e ca una e sa vorbesti cu cineva si alta e sa vorbesti pentru oameni. Nu e diferenta doar de nr (eficienta) ci si de scop si mod al actiunii.
Mircea Popescu: Oare ? Stii teoria aia cu "nu fa ce n-ai face in public" ?

Diana Coman: O stiu, sunt de acord perfect cu ea, dar nu se aplica la ce zic.
Mircea Popescu:Pentru ca ?

Diana Coman: Cand vorbesti pentru oameni asa in general inseamna ca nu particularizezi pentru nici unul; cand vorbesti cu un om anume particularizezi forma discursului pentru ca incerci o comunicare.
Mircea Popescu:Ce inseamna sa "particularizezi" ? Sa vorbesti calitatilor lui sau viciilor lui ?

Diana Coman: Nu, sau nu direct. Cand vorbesti cu cineva anume, inseamna ca incerci o comunicare bidirectionala, incerci activ sa iasa asa ceva. Cand vorbesti pentru oameni in general sau particular, ce urmaresti e in primul rand unidirectional. Nu ca retezi bidirectionalul, dar nu actionezi musai in directia aia.
Mircea Popescu: Imi pare complet nefundamentata teoria. Doara si pe blog ai comentarii.

Diana Coman: Da, dar le poti avea sau nu si in plus comentariile sunt de fapt separate de post. Postul e comunicare unidirectionala. Comentariile ulterior sunt comunicare bidirectionala si cele doua nu sunt in fapt prea mult legate.
Mircea Popescu: Nu ma convinge chestia, da' zi inainte.

Diana Coman: Sa-ti dau exemplu din ce-ai scris ca atunci o fi mai clar. Ziceai de oameni ca niste roti dintate, da?
Mircea Popescu:Da.

Diana Coman: Limbajul in fapt e fix un set de dinti. Ca sa reusim o comunicare incercam o potrivire in dintii astia ai limbajului cat mai buna. Ori potrivirea asta cat mai buna depinde de amandoi participantii - deci ca sa comunic cu X fac un efort de adaptare a propriilor cuvinte-dinti cu ce are respectivul. Configuratie care probabil e inutila pentru a vorbi cu Y. Ei, ori daca e post si e pt toata lumea si pentru nimeni in particular, nu fac nici o adaptare ca nu stiu la ce.
Mircea Popescu: Da' merita sa te obosesti, daca nu-l cunosti pe x ? Si biblic sa-l cunosti, nu altminteri.

Diana Coman: Pai vezi, cam de aia ziceam ca n-am vorbit prea mult. Pe principiul ca nu merita.
Mircea Popescu:Da' stai ca gonflezi doua chestii diferite.

Diana Coman: Anume?
Mircea Popescu:Faptu' ca nu merita sa faci un blowjob mic la toata orchestra nu inseamna ca nu merita sa mergi la opera.

Diana Coman: Aa, normal, ca de aia a si tinut pana pe la 16 ani - pana am gasit opera.
Mircea Popescu:Hahaha. Deci astea-s cele doua : faptul ca limba pasarilor e a pasarii. Decit sa inveti limba fiecarei pasari in parte.

Diana Coman: Stai ca nu pricep care-s cele doua totusi.
Mircea Popescu:Pai aia cu potriveala dintilor e o chestie personala, inter-personala, daca vrei. Oamenii definesc si redefinesc coduri private ca principala functie si masura a intimitatii. Si toate relatiile personale pornesc de la, se dezvolta odata cu si depind de aceasta functie. A vorbi limba pasarilor e clar alta chestie, dat fiind de exemplu ca limba-i una, pasarile-s mai multe.

Diana Coman: De acord, dar nu vad unde le-am amestecat eu. Si tot am senzatia ca nu ...ne potrivim dintii prea bine pe tema asta.
Mircea Popescu:Apai nu-i nici o urgenta fata me.

Diana Coman: Ca timpul e o inventie si deci urgentele sunt si ele inventii.
Mircea Popescu:Bagi continuare la tine pe blog apropo ?

Diana Coman: E o idee, da. Dar ce facem, trebuie sa taiem discutia ca sa nu dea blogul pe afara?

Continuarea, dacă o mai fi să fie de vreo culoare, va fi pe Trilema mă gândesc.

September 15, 2010

Statistica precum un meci de fotbal

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 3:16 p.m.

Am mai povestit și exemplificat deja cum poți face multe lucruri fără noimă cu un set de date. Iar dacă le faci, poți folosi cu succes statistica drept somnifer. Dar statistica nu are vină în asta mai mult decât are pianul vină că îl zdrăngăne Ghiță și nu Beethoven. Și chiar dacă nu credeți, vă garantez că indiferent de pian, chiar și Sonata Lunii (alegeți partitura preferată) poate fi interpretată strict corect și totuși jalnic și plicticos până la moarte. După cum până și melc-melc-codobelc poate stârni măcar câteva râsete dacă e cine trebuie la clape. Cam așa e și cu statistica. Iar Hans Rosling e un bun exemplu de "cine trebuie". Chiar dacă e înghițitor de săbii. Pentru că e mult mai mult decât atât.

Hans Rosling a studiat statistica și medicina întâi la universitate în Uppsala și apoi în India. După care a trecut la partea practică a studiilor și pentru asta s-a dus până în Mozambic unde a găsit bântuind un tip rar de paralizie numit konzo. Descoperirea cauzei acestei konzo (alimentația și mai ales lipsa ei) i-a adus lui Hans Rosling titlul de doctor în științe, dar a însemnat înainte de asta mulți ani petrecuți bătând Africa rurală în sus și-n jos pe urma konzo. Ca să vedeți ce poate presupune un doctorat în caz că vă tenta unul.

Poate că dacă făcea doar atât (voluntari pentru un doar similar?) existau șanse să nu audă nimeni de el. Dar toate acestea sunt doar o parte din aisbergul al cărui vârf a devenit extrem de vizibil când Rosling a dezvoltat un software remarcabil pentru vizualizarea datelor și a evoluției acestora. Software cumpărat de Google în 2007 și (încă) disponibil gratuit sub numele de Gapminder. De ce-i Gapminder așa de extraordinar? Pentru că pune datele într-o formă grafică și evoluția lor vizibilă nu doar pentru matematicieni și statisticieni ci ca un film oarecare de animație. Combinat cu date statistice adunate din întreaga lume pentru tot felul de indicatori, Gapminder practic taie de la rădăcină multe scuze de genul că la noi nu se adună date, n-avem informație, nu știm, nu cunoaștem, habar n-avem etc. La ce folosesc însă toate aceste date?

Datele sunt într-un anume sens partea cantitativă a istoriei, iar statistica e o unealtă excelentă de interpretare a istoriei pentru a oferi o înțelegere solidă a ceea ce se întâmplă și predicții despre ceea ce urmează. Nu orice fel de predicții, ci unele cu mari șanse de a deveni realitate. Desigur, datele în sine reprezintă mai mult urmele unor evenimente și înțelegerea lor e imposibilă fără a cunoaște evenimentele. Dar datele și mai ales variațiile lor te pot chiar ghida către unde anume să te uiți după evenimente. Sunt echivalentul urmelor și amprentelor de la locul crimei: îți arată că ceva s-a întâmplat și te ghidează în investigație, dar nu rezolvă în sine misterul. Pentru a rezolva misterul trebuie să afli, să înțelegi și să relaționezi evenimente conexe, într-un cuvânt contextul. Odată misterul rezolvat, modul în care prezinți soluția la sfârșit poate fi oricât de plicticos sau de interesant, depinzând în esență dacă ești Christian Ciocan sau...Hercule Poirot. Sau Hans Rosling vorbind despre ascensiunea Asiei, mai exact a Indiei, Chinei și Japoniei comparate cu SUA și Marea Britanie.

Ce poate fi mai plicticos decât o astfel de comparație, nu? Ei bine, extrem de multe sunt infinit mai plicticoase cu condiția ca prezentarea comparației cu pricina să fie făcută de cineva ca Rosling vorbind despre primul tweet transatlantic (1858 - ghicește cineva despre ce e vorba?), arătând cum crește sau scade cât se poate de literal speranța de viață în țările cu pricina și comentând ca la un meci de fotbal urmărirea între țările asiatice și cele două țări vestice. Ah, și înghițind o sabie, desigur. Dar am așa o senzație că înghițirea sabiei nu e chiar indispensabilă pentru o prezentare cât se poate de captivantă. Dar priviți-o mai jos și spuneți sincer dacă sunt datele și statistica plicticoase. Sau plicticoși sunt doar unii prezentatori?

Hans Rosling despre ascensiunea Asiei

« Newer PostsOlder Posts »

Theme and content by Diana Coman