Ossa Sepia

Because the forum was searching for this snippet that lived in fact happily in my personal logs until now, here it is shared for all who want to know – why beating, how beating, what sort of beating? To all those questions, there is of course a simple answer: enjoy!

mircea_popescu buna-mea o fost directoare in anii lichidarii analfabetismului. cetateni veneau ca bre, nu ma pune la buche, hai mai bine sa va repar gardu’, da-mi ceva sa ma chinui fizic ca cu aia-s invatat macar.

diana_coman mda, cred

mircea_popescu asta nu inseamna ca vietuirea nu-i chin, doar de-aia, ca esti tu invatata cu un chin anumit. tate is.

diana_coman da’ in cuvintele nemuritoare ale maica-mii catre o anume profa de fizica de voia sa ma ia cu sila la pregatire din ceva motiv: doamna, eu n-am nevoie sa platesc pe altcineva sa ia fata la bataie daca-i cazul

mircea_popescu ahahaha

mircea_popescu “ce, iti pare ca n-o poci bate io ?!”

diana_coman pai fix aia, da

mircea_popescu seaca faza.

Really, who the fuck reads guides to being cool rich? I mean really reads it, in the sense of actually getting to be ever so slightly someone else as the last word sinks in. Oh, I can already picture the whole army of millionaires who got there because they *read* a guide and they did all the exercises, discovered their inner millionaire, stretched their long-forgotten money-making muscle (or got savvy at planning lunches and pinching pennies), got in tune with the universe and otherwise finally understood the world they lived in. No? Can’t quite picture it like that? Why, isn’t this how it happens *really*?

Despite such tremendous usefulness of this kind of guides, I ended up reading no less than two of them in a single day! Simply by virtue of following two blogs who occasionally talk to one another as it were: one says he’s cheep (and Pete), the other outrageous (and Mircea), both of them basically solve all your problems on the matter and send you home to do your homework (be that better money planning a la housewife’s school of 1930’s ¹, budget well and stick to it or stoic acceptance a la ..1930(?) know your place and stick to it or otherwise commit suicide, but plox don’t miss).

Quite a lot of stick in both guides, if you haven’t noticed. But at least the second one comments on the first, so I’ll take it from there and comment in turn: I don’t quite buy this thing with “People who are better are better, there’s nothing specific they need to do or commonly bother doing for the future to flow their way.” At the very least, they need to do what they can do, as it were. And that’s where all the difference is in the end: some got to do more, some got to do less, some got to do increasingly more and some died before they even got a chance to try to do anything. Some of them surely read guides too – what difference did that make?

This “they are better” thing is just a label with all the meaning and importance of a piece of paper glued on with shit: by the time you get to put it on, it’s already obvious and by the time it starts flaking out, what it used to stand for is already long gone. So all that this “they are better” thing says and perhaps rightly so is: gotta spin the future so that it works for you – and if you don’t spin it, then it will spin you quite mercilessly. Not that people can’t find joy in being spun either, but if that’s not the kind of joy you’re after, than best fight tooth and nail to do the spinning, as there is no place in between.

So not as much as a guide really, but more of a warning, for all the good that warnings ever did.

And on a side and lighter note, I think Stanislav Datskovskiy is quite like Grigore Moisil in at least one respect: he’ll have a wife and a mistress so that he can tell each of them he’s with the other, while he finally gets to enjoy Cramer and Shoup (with a generous serving of Roquefort in times of need, if I got that right). He might thus rest assured that he is certainly not “a monstrous thing from beneath the ocean,” but quite in agreement with the very pioneers of computer science as a field. While I really don’t know whether Moisil considered himself poor, rich or anything in between, all his students that I ever had the pleasure to talk to consistently painted an image of him as not only brilliant, but also a joyous and otherwise humorous person at quite all times. Don’t know how many guides he read intent on “improving himself” though, do you?

1. Hey, they were even taught to have separate envelopes for different types of expenses, with money allocated to each of them at the beginning of each month – those were just basic housekeeping lessons, nothing fancy. And no, I wasn’t there in the 1930’s but I spent my childhood reading old books and talking to older people who were FAR more interesting to me than the younger idiots, yes. I still think that was just about what saved me from a lot of stupidity.[↩]

Claudia Gican scrie tare frumos – frumosul realitatii traite si simtite as zice – despre munte si despre Brasov. Citindu-i randurile azi si privindu-i pozele, mi-am adus aminte de ziua in care am batut Brasovul la pas marunt, cu gandul ca m-as putea aseza acolo. Inca tin minte centrul ordonat si frumos, bucatile din zidul de cetate, ceata, umezeala si frigul, pustiul strazilor in ziua aceea care nu imbia la plimbare. Tin minte si muntele mai ales, atat de aproape, atat de la indemana incat am urcat un pic chiar atunci, cat sa vedem orasul de mai sus. Din orasul propriu-zis, incepuse sa-mi placa un pic mai mult doar Scheii si inca n-as sti sa spun exact de ce – poate pentru ca urca totusi, pe vale in sus? Ori poate pentru ca sunt mai mult case cu gradina spre munte? Nici acum nu stiu sa spun exact de ce.

Privind in urma insa si privind pozele Claudiei, realizez abia acum ce m-a tinut in loc atunci: mi-a placut si-mi place in fapt la Brasov mai ales muntele de langa, mai ales unde se urca, mai ales posibilitatea aceasta de a atinge creasta. Si simultan aceasta posibilitate ma face sa n-am rabdare cu orasul propriu-zis: avand muntele la indemana, de ce-ai sta anume in vale. De ce-ai sta asadar sub nori, in frig si umezeala cand soarele si lumina sunt in fapt la indemana, doar un pic de mers, chiar daca e mers in sus pe munte, catarat. Totusi, cum e sa stai sub ceata stiind ca un simplu urcat cu telecabina te-ar scoate deasupra norilor, in lumina?

Evident, realizez necesitatea practica pentru care orasele au fost si sunt dintotdeauna mai degraba in vai, adapostite efectiv si ocrotite intre munti. Oricat de multa lumina ar fi in varf de munte deasupra cetei, e simultan si mai multa expunere – in consecinta, pericol. In plus, mai greu – si nejustificat pana la urma – de construit un oras intreg pe varf de munte unde spatiul e mai mic, iar dificultatile de toate felurile inzecite. Si totusi, posibil din prea multa naivitate, logica nu m-ajuta prea mult in chestiunea asta. Sigur, pot gasi argumente valide pentru orasul din umbra muntelui, dar nu-mi pot (ori n-am putut atunci) gasi mie insami justificare pentru a alege astfel – din perspectiva mea pur personala, nicidecum generala ori obiectiva – posibilitatea posibilitatii. E drept, mai ar fi de spus poate ca atunci veneam din alti munti cu preaplin de soare si-n vai si pe creste, incat impactul cetii si umezelii trebuie ca a fost dublu fata de ce ar fi acum.

Dincolo de cele de mai sus, realizez insa si ca nu-mi place musai ori anume muntele. Imi place inaltimea mai degraba. Insa altminteri mi-s dragi in fapt mai mult unduirile blande si inverzite ale dealurilor si deschiderea spatiilor largi inspre mare. Posibil sa fie doar o perceptie a mea, o suprapunere a ceea ce-mi imaginez ca este peste ceea ce este cu adevarat, insa intern percep muntele ca pe o lupta aspra care nu-i a mea.

Uneori trebuie fix asa sa citesc scrierile altuia despre ceva ce-i place peste masura, ca sa-mi evaluez mai cu precizie propriile masuri si preferinte. Macar de-ar scrie toata lumea doar asa, despre sine ori despre ceea ce-i place peste masura.

Sangeroasa e cam tantar, adica de fapt mai degraba tantara, dar nu ca specie, ci ca stil de intepatura. Isi spune Bloodie, are un blog si a venit si pe aici special ca sa ma informeze, intai ca m-am “inhaitat” cu cei de pe Fain (ah, voi, fainoti, influentele mele nefaste), iar mai apoi ca sunt in fel si chip, chiar daca dansei, e clar, nici ca-i pasa in fapt. Nu-i pasa si n-o intereseaza, doar facea conversatie. Si ma informa, sa stiu si eu. Chiar daca nu-i pasa.

Dar hai sa ne lamurim cu fapte si dovezi de ce anume nu-i pasa domnisoarei intepatoare, ca nu-i nici greu, da’ nici mare lucru, cum s-ar spune. Asadar, dansa a scris un articol intitulat foarte clar si raspicat “cat de mult te dezbraci”. Articolul a ajuns pe Fain, de unde eu am ajuns la articol. Si am comentat, anume in doua locuri: pe Fain raspunzand unei nedumeriri exprimate acolo de altcineva si pe blogul ei incercand sa ma dumiresc daca-si da macar seama cat de tare imbarliga logica si ratiunea de dragul de a-si justifica in fapt nejustificabilul.

Dupa asta, dansa mi-a raspuns dovedind ca nu doar imbarliga logica ci o si ocoleste cu gratie, asa ca eu am mai comentat o tura: pe Fain remarcand hazul involuntar al titlului ¹, pe blog mai incercand odata totusi sa vad poate-poate exista o sansa de ratiune dezlegata la ochi. Nu exista. Asta-i tot.

Tot, tot, da’ starni nervii domnisoarei tantar, care aplica principiul cu “daca ea nu mai vine pe aici, ma duc eu la ea”. Si veni, foarte bine c-a venit, la mine e blog deschis, se primesc si publica toate comentariile fara nici un fel de cenzura – automate doar sa nu fie, ca in rest incape tot. Veni, dar zise… ce? Pai nimic, dar un nimic asa hotarat, ca anume “cu siguranta” si ca ma “inhaitez” si ca de acolo mi se trage. Dupa care, daca i-au mai cerut si altii argumente asa mai concrete, nu doar impresii si nervisori de primavara, m-a mai intepat o tura, dar asa de tare ca nici nu se poate descrie. Adevarul e ca ma doare rau: m-a facut domnisoara!!!!!

Astept cu groaza cand ma va intepa din nou sangeroasa domnisoara pentru diverse pacate si minusuri imaginare pe care, foarte darnica, mi le atribuie instant.

1. Nu stiu voi cum faceti, dar eu tind sa ma imbrac cand ma duc la intalniri, nicidecum sa ma dezbrac dupa cum spune titlul cu pricina.[↩]

Data fiind prezenta acelui “SF” in titlu, mentionez din start ca e acolo din cauza conventiei ca daca-i cu extraterestri atunci e SF. Altminteri insa am ignorat complet aspectul, dat fiind ca stiinta nu prea-i prezenta prin povestirile din concurs. Am notat in schimb, dupa criteriile explicate anterior.

In speranta ca autorii sunt interesati de motivele din spatele notelor ¹, pun mai jos cate o scurta (uneori foarte scurta) evaluare a fiecarui text, cu plusuri si minusuri. Nu-s propriu-zis recenzii, pentru ca n-am mers foarte in detaliu pe elemente tehnice, deoarece imi pare ca la stadiul asta sunt probabil mai de folos ideile concrete. In orice caz, daca aveti intrebari, suparari, nelamuriri ori alte comentarii, eu chiar m-as bucura sa le aud la comentarii asa ca nu va sfiiti. ²

Filiera are drept atu principal dialogul alert si perfect credibil. Am rezonat cu hotararea personajului principal de a-si sapa chiar in carne la propriu pentru 30 de minute de a “muri liber” chiar. Sunt interesante si explorarile in ce priveste “Gri-ii” cu razvratirea lor oarba. Nu-i clar insa deloc ce-i cu ei si de ce e razvratirea lor “o gluma”. La fel de neclara e si “filiera” si ratiunea ei de a fi dincolo de cazul cand chiar este asa cum reiese din textul actual, o simpla organizatie de puscariasi evadati. Daca chip-urile sunt puse doar pentru cei care intai fac “o greseala” cum zice dar nu defineste textul, de ce n-ar fi cei fara chip inca o societate chiar foarte buna? Nu pricep de ce contactul cu extraterestrii a insemnat “teroarea, foamea, disperarea” si de ce ar fi vanzatorii de copii intr-adevar singurul mod de a “muri liber”. E interesanta si cu potential bun ideea de schimb propusa, dar nu-i explorata mai deloc. Ca de exemplu: cine si cu ce mijloace manipuleaza genetic sperma, care-s implicatiile, care-s problemele, care-s interesele ori perspectivele contrare? Si in sfarsit, desi textul descrie clar si complet un eveniment important pentru personajul principal, nu-i deloc clar de ce este in fapt personajul principal important pentru cititor pana la urma ori pentru idee. Asa cum e acum, forta textului sta cam exclusiv in dialog si in niste situatii clare definite la nivel de baza (adica uite asta s-a intamplat, am taiat, am scos chip-ul, am facut schimbul). Ar mai fi nevoie pe langa astea si de o selectie mai atenta a acestor situatii si dialoguri astfel incat sa se imbine impreuna si sa spuna ori arate esenta ideii, lumii, schimbului, povestirii pana la urma.

Comert echitabil e scris cu multa sensibilitate si pretuire pentru bucuriile simple dintr-un trecut al amintirii. Poate fi interesanta incercarea de a povesti din perspectiva extraterestrilor si de a le atribui o tanjire (atat de umana pana la urma) pentru lumina totala dar si pentru micile franturi de “lumina” care-s bucuriile. Totusi, textul descrie mult si transmite cam putin. Pana si simtirile personajului care vorbeste sunt descrise de la distanta, nu-s comunicate. Senzatia creata e ca personajul recita rolul scris de altul in loc sa-si foloseasca vocea proprie si cuvintele proprii. De exemplu, in loc sa ofere motivatii gen “beneficiind astfel..”, ar fi fost poate mult mai firesc sa spuna direct ceva de genul “Nu crezusem ca-mi va folosi lista vreodata. Totusi, in plictisul nesfarsit al intunericului, ma amuzasem sa insir pe formularul atat de ordonat dezordinea dorintelor mele”. Cateva stangacii in exprimare (de ex. “acum ceva luni” ori “cu mai putina usurinta”) sunt si ele deranjante la lectura.

Ideea din Gazdele imi pare excelenta, capabila sa se agate de sufletul oricarui cititor si mai ales puternica sa duca in spate si un roman intreg ori chiar mai multe. In plus, textul e bine stapanit, bine orientat mereu pe esenta mesajului, pe lucrurile care chiar conteaza. E foarte percutanta si de efect indirecta punere in garda a curiozitatii reci, lipsite altminteri de caldura ori ghidajul iubirii. Demonii care pandesc din alte dimensiuni momentul proprice sa-si ia oamenii drept gazde e o tema desigur veche si cu rezonante adanci cat lumea, dar explorarea locului de unde vin demonii, a motivatiilor lor si chiar a modalitatilor in care le cadem poate prada e unul din meritele textului Gazdele. Din pacate, finalul nu-i deloc pe masura explorarii si nici nu se infiripa si el cumva din curgerea logica a textului ci pare lipit brusc ca un plasture unde autorul a retezat povestirea. Ca sa apara in final drept explicatie completa, zic ca iubirea trebuia cumva sa se fi infiltrat ca element important inca dinainte de final, ca rolul ei sa fie intai ghicit ori vazut de catre cititor inainte de a ii fi pur si simplu aruncat in fata la final, drept “singura vibratie sacra din univers”.

Cu titlu… evocator daca nu musai artistic, povestirea Pisatii e ca o miniatura atent construita prin imbinarea referintelor serioase cu umorul uneori cat mai neserios cu putinta cum s-ar spune. Referintele istorice, impunsaturile oh atat de umane precum si doza considerabila de umor mai degraba sec dau un text placut de citit si urmarit. Ba chiar descrierea punctelor cheie e suficient de vie incat sa nu simti musai nevoia de mai multe detalii, sa o iei ca atare si sa te declari in final multumit de ce-ai primit in schimbul a catorva minute de lectura. Un schimb foarte echitabil cum s-ar spune, chiar daca nu-i musai clar ca ar fi intr-adevar cu extraterestrii ori ca ar trebui sa-ti pese de text. Pana la urma extraterestrii suntem noi.

Cand e vorba de extraterestri, finalurile apocaliptice constituie din ceva motiv o atractie deosebita, iar Darlocii e victima sigura a zisei atractii. Textul mai este de asemenea foarte clar si bun de dat exemplu pentru cum se ancoreaza o idee (speculativa desi foarte intalnita) in suficiente detalii concrete si reale incat sa capete veridicitate. Din pacate nu capata mai nimic pe langa veridicitate, nici forta, nici emotie, nici revelatie ori macar un firfiric de noutate, nici un carlig anume de agatat cititorul.

Pe locul doi dupa finalurile apocaliptice in preferintele autorilor chititi pe extraterestri sta cu siguranta sclavia completa si totala a pamantenilor. In cazul textului Draga Mos Craciun, extraterestrii au si ei preferinte sexuale pentru chinuirea femeilor, chiar daca aparent din alte motive decat cele ale concurentilor lor infranti, adica barbatii. Fiind construit ca o scrisoare naiva a unei fete catre un Mos Craciun chiar mai putin cunoscut ori inteles decat de obicei, textul reuseste sa transmita ceva emotie, in special prin contrast cu asteptarile obisnuite date de un context aparent-familiar. Nu-i insa prea clar nici care-i schimbul, ca extraterestrii nu par sa dea nimic (ori dau cu marinimie permisiunea de viata?), nici care-i pana la urma modul de functionare real al cazului descris. Dincolo de o eventuala placere ori suparare (dupa abordarea proprie cititorului) pentru chinurile de-o asteapta in mod evident pe fetita cea naiva dar plina de intentii bune (ma rog, din cele din categoria vleau, vleau, vleau), nu-i prea clar cu ce ramai din text. Poate totusi cu exemplul instantierii unei situatii foarte comune si anume fericirea (ori seninatatea) omului inainte de a-si vedea ori realiza propriul pericol.

Cum variatiile prind bine cand citesti 25 de texte la rand, am apreciat amuzamentul Tranzactiilor intergalactice. Potrivit cu subiectul, dialogul curge usurel si saltaret, ca o glumita de duminica intre prieteni vechi care se amuza intai de toate de modul in care-si spun din nou glumele vechi, de infloriturile (de decor si pe alocuri de scenariu) pe care le adauga peste aceeasi veche-veche povestire despre curvia ei si pestismul ³ lui.

La polul opus al amuzamentului, Macel 7.0 captiveaza mai degraba prin aducerea in concret a unor concepte altminteri abstracte, prin afisarea lor in plina lumina si fara concesii in imagini extrem de evocatoare. Daca ar fi doar pe impresie artistica, as putea spune usor ca e bun textul acesta, cu al sau “Ceas agatat de timp” si trecere neclintita de la stanga la dreapta, “fara scurtaturi posibile”. Simplitatea frazelor merge de minune cu importanta reala a celor spuse, iar spectacolul de fiinte “carpacite” intr-un continuu schimb de “bucati” ramane clar in minte mult dupa final. Poate tocmai de aceea ar fi meritat textul ori sa puna mai multa forta si substanta in imaginea asta statica, ori sa “mearga” undeva, sa exploreze ideea mai departe, sa fie mai mult o povestire despre un schimb si mai putin o simpla poza a unei neputinte inghetate pana la urma intr-o bucla eterna de timp, acelasi timp al simtirii fara decizie si fara directie.

Intr-o alta schimbare de registru si ton, Biblioteca de la Alexandria, tezaurul de teama si amintirile din viitor are asa o aroma de ceas de seara intr-o biblioteca veche la ora prieteniei impartasite incat te poti usor pierde in atmosfera citind textul mai degraba pentru aroma decat pentru idee ori sens. Ar fi desigur o greseala asemenea abordare, caci textul exploreaza chiar interesant ideea altminteri veche a faptului ca teama e pana la urma un semnal al confruntarii cu necunoscutul. Totusi, autoarea insasi pare usor prinsa in aceasta capcana a placerii explorarii prin monolog ori imaginar dialog, cu toate inevitabilele detururi si ocolisuri pe care le presupune. Si cu toata placerea care exista intr-adevar acolo in explorare, detaliile explorarii sunt pentru autor de cules la urma, de distilat si de aranjat abia apoi in adevarata povestire de prezentat cititorului.

Cum spune si titlul, Evadatii realmente evadeaza, in fata ochilor cititorului, in sunetele de se sparg in urechile ascultatorului. Dinamic si plin de detalii fanteziste, textul cu siguranta apuca cititorul de ochi si nu-l lasa pana nu afla si de Buru-Hay si de Krotalia si de minunatele cristale de se gasesc acolo. Din pacate insa, dupa ce l-a alergat asa pe bietul cititor cu krotalienii pe urme, il lasa fleosc taman la sfarsit, cat se poate de balta intr-o salvare de-un banal desavarsit si de o lipsa de interes pe masura. Astfel abandonat pe solul Krotaliei in lumina navei Bharilor, cititorul se trezeste o tara si isi da seama ca si din goana anterioara in fapt mai lipseau detaliile care sa-l faca sa vada si sa simta importanta goanei, lupta, personajele. Si realizeaza astfel brusc ca mai probabil a citit un script cu ce-ar trebui sa fie, decat sa fi citit ceea ce-a fost cu adevarat. Iar daca asta nu-i destul, mai creste brusc si dorinta de o motivatie mai serioasa, mai adanca, mai importanta chiar pana la urma din spatele acestei lupte pentru cristale sub cele patru luni ale Krotaliei. Dar autorul, ca un krotalian rautacios, a aruncat doua cristale la suprafata cat sa momeasca naivii cititori si acum rade in barba din mina unde asteapta sa vina un scriitor pus pe treaba si sa scoata la lumina vana toata de bogatie, caci el, krotalianul, nici gand n-are sa se puna pe treaba.

Autorul anterior nu-i de altfel singurul krotalian la suflet, chit ca denumirea o fi alta pentru autorul Cutiei. Textul e bine inchegat si usor de citit ca o dare de seama ori ca o prezentare de idee care-si asteapta un scriitor dispus si capabil sa o transforme intr-o bucata literara. Spre deosebire de adevaratul krotalian, autorul Cutiei insa nu insira doar momeli alese din bucatile cele mai stralucitoare, ci scoate cat poate chiar si dintr-o idee cu mult mai putin stralucitoare, explorand metodic si foarte corect ramificatiile ideii, implicatiile ba chiar si -drept bonus probabil- potentialul de tortura a femeilor in context. Aceasta explorare e de altfel si principala originalitate a textului, caci altminteri ideea lumilor “ortogonale” nu-i noua, dupa cum nu-i nici cea de transfer de obiecte pentru un scop anume, chiar in absenta unei intelegeri de orice tip a modului in care e atins scopul cu pricina ⁴. Asadar un text foarte informativ si de incredere, caruia i se pot chiar scuza ocazionalele derapaje ocazionate de preferintele autorului chiar in dauna necesitatilor continutului. I se scuza adica numai daca-i pus in categoria sa reala de brosura informativa ori documentar pentru o viitoare povestire.

Fiind plasmuita de acelasi autor ca povestirea anterioara, nu-i poate de mirare ca Alteriotii are in esenta cam aceleasi calitati (si defecte) ca si Cutia. La capitolul calitati, e cu siguranta usor si chiar reconfortant de citit in masura in care claritatea prezentarii informatiei va pare reconfortanta (mie imi pare, recunosc, mai ales ca e destul de greu de intalnit altminteri). Extraterestrii sunt cu siguranta folositi, in esenta ca un fel de manechine numai bune pentru simularea unui trecut alternativ, al unui viitor posibil, al consecintelor probabile ale punerii in practia a unor idei precum eugenia. E placuta de asemenea constructia experta a structurii, cu gradatie cu tot, cu deschidere la final pentru un posibil conflict ulterior, cu considerare atenta si clara a tuturor implicatiilor si aspectelor majore, fiecare inventariat si pus la locul lui, fara detururi inutile, fara ocolisuri. Imi pare asadar un foarte bun rezumat ⁵ al capitolului “Alteriotii” din “Observatorul General al Relatiilor cu Extraterestrii si Rasele Exterioare”. Din nou, e un bun documentar pentru o viitoare povestire.

In cu totul alt registru, Contactul arata intr-adevar mai mult decat sa descrie, perfect acordat sa se infiga in emotiile cititorului pana la plasele, perfect centrat ca alegere de eveniment ca sa transmita ideea de baza. Cu toata banalitatea intalnirii apocaliptice ori a momentului retributiei fata de un Dumnezeu mai real si mai putin iertator decat chiar in Biblie, textul reuseste sa fie original in ceea ce conteaza pana la urma si anume prezentarea acestui posibil sfarsit. Constructia e excelenta, ca si prezentarea initiala a inutilitatii ori rutinei in fapt atat de puternic impregnate in personajul principal incat nici sfarsitul lumii nu pare sa aiba credibilitate ori sa-si gaseasca loc. In consecinta, schimbarea personajului e cu atat mai totala si de impact pana la urma. Din pacate totusi, decizia ei este altminteri prea putin justificata ori sustinuta de text in sine, caci e mai degraba considerata cumva implicita ori drept inevitabila si unica solutie posibila in situatia data.Sigur ca daca esti fix ca personajul atunci ajungi fix la aceeasi concluzie, dar pana la urma ce-ti aduce atunci textul?

Dupa astfel de sfarsit apocaliptic, revenim la aroma unui dialog cu sine insusi in Proprietar, fac troc cu stari de agregare si schimb locuinta modesta, neincapatoare, pe locuinta sub cerul liber. Textul e cu siguranta artistic, cu siguranta plin de forta in descriere si in esenta celor spuse. Imaginile sunt extrem de reusite, pielea “ca o coaja de ou translucida” fiind ea “asezata peste doua trupuri”, omul “captiv in plasa propriilor neputinte de carne”, “memoria viermelui de carne”, “molusca tacuta care este creierul” si multe, multe altele. Fiecare paragraf in sine e in fapt o mica bijuterie, un deliciu de savurat ca atare ori de urmarit cum se desfasoara si infasoara iar si iar in jurul unei idei cand aproape clare cand abia-ghicite. E fascinatia mare din atata frumos, dar din ce trec paragrafele si vin altele si altele, oboseste ochiul, oboseste chiar admiratia nesustinuta de o imagine ori gand anume care sa reiasa din ce in ce mai clar din alaturarea acestor pietricele stralucitoare. Si in final – daca ajungi la final – obosit si saturat de atatea imagini, te uiti in urma la atata intindere de text si iti doresti sa fi fost poate altfel aranjate ori poate mai nemilos triate paragrafele cele frumoase astfel incat sa-si aiba fiecare locul si mai ales rostul in transmiterea clara si puternica a unei bucatele de Adevar.

Un cantec ar putea fi o interesanta explorare a ideii de timp. Atuul scrierii e abilitatea de a pune in concret o notiune altminteri abstracta. Totusi, dincolo de aceasta calitate, textul pare el insusi cam prins intr-o bucla de timp, caci nu exploreaza ideea, nu o duce nicaieri, n-o dezvolta mai deloc: paragrafele vin unul dupa altul intr-o ordine care nu conteaza chiar foarte tare, caci prea putine paragrafe aduc totusi ceva cat de mic nou, dincolo de variatia nesustinuta altminteri de nimic a emotiilor personajului-povestitor. Faptul ca personajul simte nu-i totusi suficient nici ca sa ma intereseze simtirea lui, nici ca sa simt si eu acelasi lucru. Simtirea cea mai adanca e totusi ancorata in realul faptelor, intamplarilor, concretului si in consecinta nu inseamna nimic daca-i considerata doar asa de capul ei.

Noi, extraterestrii si iarasi noi e o simpatica incercare de punere la colt a societatii actuale. Chiar daca-i o incercare, introducerea-scuza tot inutila e, ca ceea ce conteaza e intotdeauna textul si atat. Ideea schimbului imi pare destul de originala si chiar cu ceva potential important, caci experimentarea in sine e un subiect cat se poate de interesant si controversat. Din pacate, potentialul ramane doar potential, pentru ca ideea nu-i explorata, ci-i doar fluturata pe la nasul cititorului. Care-s motivatiile reale ale extraterestrilor ori chiar tehnologia lor, cum ar fi mai in amanunt posibil acel sistem de-a dreptul perfect, care ar fi potrivirile (ori nepotrivirile) lui la o adica pe structura omului? Finalul aterizeaza si el brusc, abrupt, neterminat, retezat. O convingere (fie ea si aceea ca societatea curenta e injusta) nu-i suficienta pentru un text. Ar devenit un text chiar interesant daca s-ar mai adauga ideii si o constructie solida de motive concrete, consecinte, argumente si -mai ales- posibile cai de rezolvare a problemelor gasite.

O tranzactie reusita inhata interesul cititorului, iar “constructia” extraterestilor si povestea in sine aduce originalitate ideii vechi de tranzactionare a timpului. Textul e alert si plin de caldura cu care militeaza pana la urma pentru viata. Pe partea mai putin pozitiva, deturneaza atentia de la continut detaliile care prea des ies in evidenta drept lipite pe structura mai degraba decat parte din ea. Pe la mijloc-final extraterestrii par sa fie din start porniti pe “comercializat” (adica furat) timpul pamantenilor, desi pe la inceput e folosita in deplina desconsiderare a cititorului o scuza foarte transparenta pentru “aventura”. Nu-i clar de ce-i nevoie de ea in fond, de ce nu se duc extraterestrii din start chititi sa fure timp din perioada interbelica. Dialogul pare si el fortat, in principal pentru ca e purtat pentru informarea cititorului si mult prea putin din necesitatea vorbitorilor. Nu-i clar nici de ce ar fi avut lumea “mai mult timp” in perioada interbelica, desi, la nevoie, ii pot scuza pe bietii extraterestri daca fac si ei in fond aceleasi confuzii de le facem uneori si noi. Sunt si ei pana la urma nimic altceva decat biete fiinte ganditoare…

Intr-o lume ideala ideile unui text ar fi mereu pe masura titlului, iar frumusetea simetriei ar dezvalui in fapt profunzimea continutului. Cum nu suntem intr-o lume ideala, ci doar Intr-o lume ideala ne bucuram totusi si de o idee altminteri simpatica, tratata cu meticulozitatea si atentia la detaliu pe care le-am observat si in alte texte ale autorului cu pricina. Chiar mai mult, exploatarea ideii de “invers” chiar si in text ori in scriere aduce cu siguranta un binevenit (desi foarte mic) plus de artistic si interes. Din pacate, extraterestrii descrisi par mai degraba dislexici decat “inversi” si e destul de greu de crezut ca inversitatea asta s-ar rezuma la dreptaci-vs-stangaci si n-ar cauza la o adica probleme mai importante ori mai adanci de atat. Asa ca e mai degraba un amuzament decat un documentar de data asta.

Ce le-ar putea lipsi unora e placut de citit din meritul pur al scriitorului in ce priveste nararea. Fluenta cu care curge povestirea reuseste chiar sa mascheze cat de cat faptul ca opozitia imaginatie-nevoie e fortata. Imaginatia e o calitate cu adevarat irezistibila, iar textul e o simpatica pledoarie pentru importanta ei. Ar fi fost poate si mai simpatica daca autorul s-ar fi lasat mai mult prins in joaca subiectului ignorand tentatiile de mici impunsaturi pentru rusi, americani si austrieci aflati cumva misterios pe drumul care duce oricum la Sibiu unde oamenii sunt, cu siguranta, perfecti de vreme ce se termina brusc impunsaturile. Macar incepe in sfarsit povestirea la Sibiu.

Am citit Batoane de carne drept povestirea spusa cu glasul unui extraterestru, caci cheia asta aduce un plus de amuzament stangaciilor de limba (pe care nu le tin drept grave minusuri, dat fiind ca autoarea inteleg ca abia invata limba romana). Pana la urma amuzamentul principal al textului vine din insasi folosirea “neasteptata” sa spunem (mai degraba neconventionala) a unor elemente comune (da, da, politicienii sunt elemente comune si la fel e si petrolul, de ce n-ar fi si limba, ca-i romana ori alta?). Rezultatul e usor umoristic, simpatic cat de un zambet de duminica. Ar fi fost poate ceva mai mult de atat daca detaliile erau un pic mai putin conventionale in sine, perspectiva extraterestra mai clara, iar implicatiile ori motivatiile schimbului urmarite mai departe ori prezentate mai concret.

La final merita mentionat faptul ca povestirea care mi s-a parut altminteri cea mai buna dintre toate e Satul Nou, dar cum n-a participat la concurs, asta este.

1. Am sa adaug si notele detaliate pe fiecare criteriu dupa ce se desecretizeaza cum ar veni.[↩]
2. Daca-i musai si va ajuta cumva, se accepta si injuraturi, ca asta e, fiecare da cat poate.[↩]
3. Nu exista termenul? De ce nu?[↩]
4. Spre enervarea mea cumplita imi scapa acum numele si autorul unei povestiri care era fix despre ceva extraterestri care trimiteau pe Pamant ditai bila putitoare de o inveleau pamantenii ca sa scape de miasma, construind astfel fara sa stie minunate bijuterii pentru extraterestri – ca un fel de echivalent al perlelor.[↩]
5. “Executive summary”.[↩]

Cel mai prost produs va avea intotdeauna cele mai multe si mai tampite reclame. Ca Activia e un produs prost se poate verifica usor in lista de ingrediente ¹: preponderent zahar (ori eventual aspartam si alte minunatii), guma guar, amidon de toate felurile cat sa te apretezi bine pe interior si in general orice altceva in afara de iaurt. Ca reclamele la asa produs sunt si ele tampite e inevitabil: pana la urma n-au incotro si vor contine si ele la fel de multe rahaturi ca si iaurtul-minune. Totusi, e mai dificil – si deci o performanta notabila- ca o reclama la Activia sa fie nu doar tampita, ci si indigesta prin cat se screme sa faca din rahat iaurt si sa-l imprastie pe toti peretii, doar-doar s-o prinde de careva. Ei bine, Raluca Popa zisa si Raluxa are meritul ca nu se straduie degeaba: ii reuseste excelent performanta cu pricina.

Ca o adevarata profesionista in spus minciuni cu aplomb -adica in publicitate- Raluxa incepe tare decretand ea ca toate cele de-i dau prin cap sunt #obiceiurisanatoase. In fond de aia-s cuvintele ale tuturor ca sa fie ale nimanui si deci sa ne servim de ele dupa plac, nu dupa sens ori realitate (ori daca-s taguri nu-s cuvinte?). Si de ce n-ar fi mancatul de Activia cu polonicul (pardon, lingurita) un mare obicei sanatos, ce daca a pierdut Danone un ditai procesul pe motiv ca n-au nici urma de dovada pentru astfel de pretentie, ce daca au retras idiotenia cu pricina in UK si in SUA? Mai exista macar Romania si mai exista Raluxa!

Ah, dar pardon, scuzati, veti spune ca nu, nici vorba de reclama la Activia, caci e doar un articol nevinovat ca o floricica si plin de sentiment vioi si pur al inimii prea pline a Raluxai. Desigur, asa si este, daca n-ar fi inima Raluxai un pic prea plina s-ar spune de culorile si de campania Activiei. Dar daca iubeste si ea cu adevarat, de ce ne-am supara? Mai bine sa ne bucuram si noi de umorul involuntar al acestui amor:

“Prima oara cand am daruit un calendar personalizat era pe la sfarsitul lui 2002 si eu eram foarte indragostita de destinatarul lui, iar obiectul respectiv a fost rezultatul unui complicat proces de stoarcere a creierilor in cautare de idei de cadouri in prag de An Nou. Fiecare fila dezvaluia o poza cu mine alb negru, decorand lunile lui 2003 cu 12 zambete alese.”

Iubirea trece prin stomac spun unii, asa ca putina Activia poate sa ajute la… trecere. Dar ca sa ajungi acolo, trebuie intai sa afli despre avantajele calendarelor personalizate. Daca unii se chinuie sa stoarca apa din piatra seaca, Raluxa s-a chinuit sa stoarca calendare personalizate din creierul propriu, dupa cum ne marturiseste. Totul este posibil, bineinteles, doar din dragoste. Ea zice ca dragoste pentru un el, dar de pozat se pozeaza tot pe ea: mai mare dragoste decat sa-i dai omului ocazia sa te vada pe toti peretii nici ca se gaseste.

“Mai tarziu, procedeul de personalizare si cadorisire in prag de An Nou s-a mai rafinat un pic, eu neaparand in prim plan ci mai degraba in culisele calendarelor daruite cu varii ocazii celor dragi. “

Cum dragostea e prin natura ei generoasa, un singur recipient al propriilor calendare e cu siguranta prea putin. Asa ca obiceiul Raluxai “s-a mai rafinat un pic”. Nu, n-a pozat nud, ci a pozat in esenta orice si a dat tuturor, pe principiul ca “asta e partea frumoasa la un calendar, nu poti da gres cu el” pentru ca “la anul pe aceeasi vreme va fi pus la pastrare”. Adica va fi aruncat oricum la cos.

“Evident, mi-am primit si eu portia de calendare personalizate la viata mea, cel care m-a impresionat cel mai mult fiind un calendar cu nepotelul meu (cred ca pe 2010 era) pe care il pregatise cu educatoarele, la gradinita.”

Pentru ca totusi exista, iata, dreptate pe lume, calendare faci, calendare primesti. Iar gradinitele trebuie sa faca si ele un ban pe spinarea copiilor, asa ca produc calendare cu ei, drept arme excelente cu care rudele de toate gradele sa insulte simtul estetic al vizitatorilor. Evident, chinul e sub acoperire sentimentala, cu avantajul suplimentar ca poate face abstractie de gramatica si poate dura chiar mai mult de un an, deoarece, “mesajul care apeleaza la partea sentimentala nu isi intalnesc niciodata termenele de garantie”. Cine apeleaza, cine nu intalneste?

Si in sfarsit, dupa ce-am trecut dragostea prin stomac, ajungem si la motivul real al platitudinilor anterioare:

“Pentru 2012 s-a nimerit sa primesc in dar calendarul personalizat care a facut senzatie in ultima vreme prin blogosfera: calendarul #superfete cu #obiceiurisanatoase, produsul de succes al unui proiect organizat de Activia pe blogul lui Cristi.”

Trecand peste “s-a nimerit” (mai sa fie, ce de nimereala-i si cu reclama aia la Activia lafaindu-se pe blogul Raluxai) precum si peste “senzatia” care-i macar pretinsa daca nu demonstrata, iaca ajunge Raluxa in sfarsit la Activia. Si au trait fericiti pana la adanci batraneti. Si a primit Raluxa de la Activia (tineti minte ca-i semn de dragoste, da?) un calendar de sa-l mananci pe perete, nu alta, caci ce poate fi mai frumos si mai de dorit decat sa ai o luna intreaga in fata ochilor logoul Activia alaturi de marturisiri extraordinare precum cea a Cristinei Chipurici despre “o relatie foarte apropiata cu ata dentara”. Probabil urmeaza un calendar personalizat cu ata dentara. Dar fiind calendarul in fond un “produs de succes” al Activia, de ce ne-am mira ca e in fond ceea ce este?

1. Mi se atrage atentia din public ca la produsele Activia din Romania cica n-ar fi totusi aspartam, doar sirop de glucoza si nici guma guar ci guma acacia, nu ca ar fi mai iaurt una decat cealalta.[↩]

Această frază este un pamflet, dar restul textului îl interpretează fiecare după cum poate.

Într-o poveste (care mai să nu fi fost, dar uite, este), când e frig rău, bicicletele își pun șosetă. Nu șosete adică două, ci șosetă, numai una, că așa e șic, câte-o șosetă la fiecare bicicletă. Și nici nu e orice șosetă, ci cea mai potrivită și mai bine nimerită și din fire împletită (chiar și dacă-i găurită ori pe-alocuri peticită ori de-a dreptul împungălită). Căci fiecare bicicletă își are anume câte-o șosetă, să o poarte când îi e frig, ori când îi e teamă, ori când doar s-a supărat și-i stă ghidonul bosumflat. Dar chiar dacă fiecare bicicletă-și are șoseta pe potrivă, nu-nseamnă că e lucru facil ori fără de primejdie, când ești bicicletă, șoseta să-ți găsești. De accea vom spune acum povestea Bicicletei Mitza și a prințului său Șosetă de Șirată. Iar din poveste înainte mult mai este.

Autoare desen: Luka D

Bicicleta Mitza era o bicicletă ca oricare, poate doar puțin mai visătoare (nu se știe dacă din născare ori era mai degrabă un fel de apărare). Ceea ce visa ea mai des (oare să fi fost de ea ales ori cu un anume înțeles?) era un exotism anume, făcut mai ales din nume. ¹ Visând astfel sălbatic, își cabra Bicicleta Mitza roțile-rime din spate imitând sălbăticiuni neînfricate, dar prea ades se trezea cu roțile cam… dezumflate. Și-atunci, ca să facă realitatea mai roză, trecea pur și simplu la proză pe care-o numea rafinată fiindcă-i erau papuceii de fată cu dantelă roșie foarte ornată. De altfel, Bicicleta Mitza își pusese și ea la ghidon pampoanele roșii în semn de bonton. Dar vai – cumplit ghinion! – tot fără șosetă se regăsea zilnic biata Bicicletă. Făcu și o pizza pătrată și-ornată, de-o trimise plocon către triom. Dar triomul viclean îi dădu motiv de alean când puse pe blog o pizza pătrată făcută de-o fată. Simțind cum îi cade pomponul în șanț și-i curge lichidul cel verde din lanț, Bicicleta tună că-s ciupercile hâde și marginea-i mare, bulionul puțin – s-o mănânci e posibil, dar s-o vezi – e un chin!

În tot acest timp, în altă margine de poveste, prințul Șosetă de Șirată trăia ferice în palatul său imaginar construit din cuvinte, puse unele peste altele atât de întortocheat încât sensul însuși se pierdea de fiecare dată încă de la intrare. Astfel, ferit de relele lumii și învelit într-un mod foarte creativ (deși nu foarte călduros), prințul era fericit, chiar dacă se simțea din când în când trăit de o cutie ori poate chiar amenințat de un bocanc. Dar iată că într-o zi, frigul Rațiunii pătrunse în palat, șuierând peste construcțiile împleticite de cuvinte ale prințului de parcă nici n-ar fi fost, de parcă nici n-ar fi contat.

Tremurând de frig din toate firele sale, rămas gol în bătaia sensurilor și a realității crude, prințul Șosetă își strigă cu puterea gândului nefericirea către cele patru zări ale poveștii, până ajunse strigătul și la Bicicleta Mitza care pedală degrabă și-i sări în ajutor. Și-au refăcut amândoi palatul, mai bine și mai frumos, dar cum încă se mai ițea ceva verzui din lanțul Bicicletei, prințul Șosetă crezu că e o urzică, și-o lăsă unde se mai zărește și acum, printre dragile-i cuvinte învârtite și-amețite.

Cât despre cei doi, reuniți drept Bicicletă și Șosetă, de au trăit fericiți până la adânci bătrâneți ori doar până la următorul frig al Rațiunii, nu se știe, că-i poveste. Dar cine va căuta cu gândul va afla cu siguranță, iar cine va prefera altfel își va imagina tot cu siguranță.

1. Și adjective, ca să nu uităm valențele explicative.[↩]

Întâlnind eu prin spațiile deschise ale internetului nu doar un articol cu imagine fără de sursă explicită ci și pe autorul comițător al chestiunii, precum și fiind dânsul doritor a oferi un interviu pe temă, am notat rezultatul amănunțit spre veșnică sursă și referință, precum puteți vedea mai jos. Dar să oferim intai un fond sonor si natural, adecvat discutiei interviului, aici.

Diana Coman: Domnule Popescu, intr-un articol publicat recent pe foaia Trilema, ati folosit o imagine fara a-i indica in fapt autorul original. In acelasi articol, faceti referire la o discutie pe tema drepturilor de autor si a problemei “intertextualitatii in raport cu drepturile de proprietate intelectuala”. Sa intelegem ca faceti in articol un exercitiu practic de intertextualitate? Ori aveti alta explicatie pentru lipsa indicarii sursei?
Mircea Popescu: Pai eu consider ca m-am gasit in neputinta de-a indica sursa.

Diana Coman: O consideratiune demna de analiza mai amanuntita. De ce sunteti in asemenea neputinta?
Mircea Popescu: Sau ca sa ma exprim mai pe sleau : sigur ca lindicatia sursei este indicata in toate cazurile in care este si posibila, doar ca in cazul de fata ne confruntam mai degraba cu situatia inversa : lipseste sursa lindicatiei.

Diana Coman: O indicatie se gaseste asadar indicata, dar nu si posibila. De ce n-ar fi posibila? Sugerati anume ca imaginea cu pricina n-are in fapt autor?
Mircea Popescu: Pai depinde bineinteles ce se intelege prin imagine. Dar in masura in care imaginea respectiva este corect imaginata atunci fara indoiala veti intelege ca sursa e deja indicata.

Diana Coman: Deci o imaginatie corecta a unei imagini ar trebui sa ii contina sursa?
Mircea Popescu: A, nici intr-un caz.

Diana Coman: Doar in cazul acesta atunci?
Mircea Popescu: Da, ne aflam in fata unui caz exceptional, sau cum se refera Platon si Aristotel (necajindu-se nitel), avem de-a face cu un prim motor.

Diana Coman: Care ar fi asadar in imaginea data acel motor primordial? Sexul femeii?
Mircea Popescu: Pai care femeie ? Nu este nici o femeie! Nu induceti in eroare auditoriul!

Diana Coman: Dar ce este?
Mircea Popescu: Este o pizda, acoperita de-o luxurianta pilozitate.

Diana Coman: Este reprezentata o pizda, precum spuneti. Dar unde este sursa?
Mircea Popescu: Pai sursa… nu este.

Diana Coman: Este indicata ati spus anterior. Asadar, unde este dansa indicata?
Mircea Popescu: Pai autorul reprezentarii zisei a indicat completa lipsa a sursei, care iesind din precursor etc. A facut ceva cu un context, nu mai retin exact.Sa recunoastem cinstit: e si un domeniu destul de confuz, aboriginitatea.

Diana Coman: Dar indicarea sursei in cazul de fata se referea in fond la indicarea autorului reprezentarii, in masura in care reprezentarea e cea folosita in articol.
Mircea Popescu: Paidece ?

Diana Coman: Pentru ca nu este singura reprezentare altminteri.
Mircea Popescu: Nu am inteles intrebarea.

Diana Coman: Alegand o anume reprezentare, folosind o anume reprezentare, se cere a indica autorul reprezentarii cu pricina, drept autor, nu?
Mircea Popescu: Numai si numai daca presupunem ca reprezentarea are alt autor decit ceea ce se reprezinta. O presupunere ce-i drept valida in vasta majoritate a cazurilor, cu o singura exceptie.

Diana Coman: Deci presupuneti ca reprezentarea, strict in acest caz in sine exceptional, nu are autor in afara a ceea ce se gaseste reprezentat?
Mircea Popescu: Pai nu eu presupun asa.

Diana Coman: Dar considerati asa?
Mircea Popescu: Pai nici nu presupun nici nu consider, eu doar citez.

Diana Coman: Ah, citati. Fara sursa insa?
Mircea Popescu: Ba, dimpotriva, cu!

Diana Coman: Care este asadar sursa citata?
Mircea Popescu: Pai sursa nu este citata. Eu citez autorul.

Diana Coman: Cine este autorul citat?
Mircea Popescu: Autorul citat e un cetatean pe numele lui Cur. Ma rog, era mai lung, dar numele astea frantuzesti nu reusesc sa le retin. Era ceva cu cur in tot cazul. Curbez ?

Diana Coman: Curbati, va rog, nu va sfiiti, e un interviu cu libertate deplina, iar tema o permite, ma gandesc.
Mircea Popescu: Nu curbam prea mult ca pe urma turbeaza unii si altii. Dar ziceam de autor, era Cur-ceva. Curbez, Curbus, ceva. Curbeat ?! Da, asa ceva, cred ca era Cur Beat.

Diana Coman: Si de ce nu ati gasit necesar sa-l indicati drept autor in articol?
Mircea Popescu: Pai pentru ca el este autorul reprezentarii, nu autorul articolului.

Diana Coman: Dar nici nu era necesar a-l cita drept autorul articolului, ci drept autorul reprezentarii pe care o folositi in articol.
Mircea Popescu: Domnisoara, intram in probleme pe care nu le intelegeti inca datorita virstei, dar vi se vor lamuri cu timpul. Suficient sa observam ca onorabilul Cur Beat impreuna cu fiindul reprezentat asa cum se poate constata si in articolul meu, lucrind impreuna au creat totul, inclusiv ceilalti oameni precum si reprezentarea in discutie. Si atunci problema pe care-o ridicati este mai degraba circulara.

Diana Coman: Problema nu este in sine circulara, dar abordarea pe care o impuneti se invarte intr-adevar in cerc. Se curbeaza, altfel spus.
Mircea Popescu: O explicatie poate fi si aceea ca momentan locuiesc pe strada Circumvalatiunii. Precum spunea nemuritorul Gambetta : nimic nu este circular degeaba.

Diana Coman: Si nici gratuit, cu siguranta.
Mircea Popescu: Aia e o alta tema.

Diana Coman: Autorul unei anumite reprezentari nu este, prin prisma scopului indicarii sale, originea in sine.
Mircea Popescu: Dar in cine ?!

Diana Coman: Deci de ce anume propuneti invartirea aceasta originala pana la origini?
Mircea Popescu: Sa luam un exemplu intimplator foarte judicios ales, pentru a ne lamuri. Cineva filmeaza un accident de circulatie, si publica respectivul film (care este o reprezentare a accidentului) pe blogul propriu (care este o reprezentare a sinelui, in sine). ProTv, o organizatie specializata in principal pe furt, ca si celelalte chestii cu TV in ele (pentru ca nu stiu cum e in tara la dumneavoastra, dar in tara la mine TV e particula de noblete a organizatiilor profesionale a hotilor, nu intram in detalii de antropologie acum) copiaza filmul, si il republica pe un blog oarecare. Dupa care citeaza blogul respectiv. Aceasta practica a furtului prin interpusi va explica de ce e necesar sa citam intotdeauna autorul original si nu pur si simplu ce pseudo surogat de ersatz de autor de imprumut ne vine la indemina.

Diana Coman: Desigur, autorul original al reprezentarii cu pricina. Imaginea in discutie e in fond rezultatul unei reprezentari a unei reprezentari pana la urma, ca imagine a unei picturi. De ce nu este unul dintre acestia doi autorul original in sensul de cel care trebuie mentionat ca sursa?
Mircea Popescu: Pai ambii sunt doar autori de imprumut, creatori de mina a doua ai unei icoane, presupusa lor auctorialitate nu se poate suprapune auctorialitatii plenrare si definitive a Fiintei reprezentate-n icoana. Ca atare, prin insasi actul reprezentarii contextualizate asa cum o contextualizeaza ei, afirma ca singura sursa este… chiar Sursa, asa cum se gaseste ea reprezentata. Scrie si-n Gnoxa.

Diana Coman: Arta afirma totusi, nu demonstreaza. Ori drepturile de autor sunt mai degraba considerate mult mai strict. Dar poate explicati publicului contextualizarea aceasta care afirma, cum spuneti, ca Sursa e reprezentata.
Mircea Popescu: Daca cineva spune “acest text este in domeniu public”, atunci acel text este in domeniu public. Daca altcineva spune, “aceasta imagine isi este siesi sursa”, atunci… acea imagine isi este siesi sursa. Mai ales in cazurile fericite in care cineva si altcineva sunt chiar autorii reprezentarilor in discutie.

Diana Coman: Ah, deci spuneti ca pictorul in fapt (despre el este vorba) isi cedeaza drepturile de autor prin insasi contextualizarea pe care o da imaginii sale?
Mircea Popescu: Este exact ce am chiar si spus! Daca te apuci sa pictezi originea lumii nu poti avea pe urma pretentia sa fii originea originii. Am inteles ca artistii au niste autoreprezentari de sine umflate, da’ nici chiar asa. Pina la urma, unele chestii se reprezinta singure, motiv pentru care femeia-n pizda goala e si mai credibila si mai interesanta decit orice imbracata.

Diana Coman: Veti folosi de acum inainte imaginea cu pricina drept sursa pentru orice? Fiind ea insasi originea lumii…
Mircea Popescu: Nu. Dar in principiu s-ar putea, cultural privind chestiunea. Sigur, privirea culturala-i improprie din perspectiva civilizationala, dar aceasta observatie e la rindul ei improprie dintr-o perspectiva culturala. Regresia nu are sfirsit, precum nici din aceasta trilema nu puteti iesi.

Diana Coman: Daca s-a putut intra, se poate si iesi. Dar imi pare ca va invartiti mai degraba singur printre trileme, deoarece rationamentul se bazeaza doar pe afirmatia unui pictor: aceasta este originea lumii. Ceilalti pot sa-l creada sau nu si deci sa actioneze in consecinta. Iar Sursa primordiala in sensul de originea lumii este irelevanta din perspectiva dreptului de autor, care este diferita, nu credeti?
Mircea Popescu: Totusi, fiecare are dreptul sa dispuna asupra creatiei proprii. Daca el asa considera, atunci are si datoria sa considere astfel uniform. Coerenta nu este un drept, coerenta este o obligatie!

Diana Coman: Ramane totusi faptul ca dreptul sau de a considera e anulat de insasi consideratie in fond. Ceea ce este doar o dilema, nu o trilema.
Mircea Popescu: Pai diferenta e minora.

Diana Coman: Diferenta este de o treime, deci nu tocmai minora.
Mircea Popescu: Eu stiam ca pina la 15 sunt minore. Pe la noi asa e.

Diana Coman: Ramane poate sa discutam diferentele cu alta ocazie?
Mircea Popescu: Tot ce este posibil. Pina atunci, va ofer spre meditatie un film,  cu indicatia simpla: si vocea, lafel.

Diana Coman: Speram ca audienta va aprecia meditatia. Multumesc.

Vom începe de mai departe (ba chiar de foarte departe), pentru a oferi cititorului o poveste frumoasă ¹ și pentru a savura pe îndelete așteptarea.

Așadar, pe vremea când toate animalele, insectele, plantele și chiar mineralele își vedeau de treaba lor și nu mâzgăleau nici papirusul, nici internetul, fiecare făcea după cum și cât îl ducea mintea și îndemânarea. Și suferea apoi direct proporțional cu cât nu îl dusese mintea, ori îndemânarea. În vremurile acelea ferice, de schimb direct și contondent cu natura-învățător, măsura competenței era foarte clară și nediscutabilă: care se întorcea de la vânătoare cu suficientă hrană și încă suficienți dinți, e competent la vânătoare. Care nu, nu. Si care da, mănâncă, iar care nu, nu. În consecință, se putea spune cu certitudine că oamenii acelor vremuri erau competenți dacă erau vii și incompetenți dacă erau morți. Dar vai, acele vremuri idilice sunt demult apuse și legătura atât de pură și directă dintre gândire și stomac e pentru vecie ruptă ², iar competența e acum o fata morgana pe care toți o văd în oglindă, dar puțini sunt nebuni să meargă să o caute în realitate.

Cei care nu-s nebuni să alerge după competență, sunt însă în general incompetenți, în particular proști și în cazuri specifice de-a dreptul idioți. Cum aceste adjective însă put de mută nasul din loc și țin lumea la distanță (ba sunt chiar și incomfortabile văzute în oglindă), purtătorii le vor acoperi, desigur, mai cu paie mai cu zdrențe, mai cu vorbe înflorite și referințe din Wikipedia ³.

Chestiunea de mai sus duce la situația hilară în care oricine se crede competent la orice și face în consecință totul. Prost, execrabil de prost, insuportabil de prost. Dar plin de convingere și vorbe mari, pe care le va arunca în lume, așa cum aruncă de exemplu cu analiza SWOT un anume Costi Andriescu. O aruncă în sus și îi cam pică în cap, dar el nu pare să fi realizat încă acest efect al gravitației și ne oferă în schimb, generos, chiar și lecții despre ce este ea. Bun, să-i facem deci pe plac și să exemplificăm însușirea lecției printr-o analiză SWOT-Andriescu ⁴ având următorul scop: stabilirea incompetenței lui Costi Andriescu în ce privește discuția obligativității uniformelor școlare.

Înainte de a intra în uniforma problemei, să mai menționez totuși că eu, spre deosebire de Costi Andriescu, nu voi sublinia ce e cel mai important. Asta pentru că (probabil din lipsă de spațiu și răbdare, ori de lene și altele asemenea), voi ignora ceea ce chiar nu contează. Dacă aveți nevoie de sublinieri totuși ca să vedeți ce e mai important, considerați totul subliniat. Așadar, să începem:

Scop: stabilirea incompetenței lui Costi Andriescu în ce privește discuția obligativității uniformelor școlare.

Factori în favoarea incompetenței:

1. Analiza SWOT presupune întâi de toate, stabilirea unui scop. Costi Andriescu face o analiză SWOT fără să prezinte întâi scopul ⁵.

2. Argumentele aduse (pardon, punctele tari și slabe scoase de prin sertare ⁶ ) sunt atât de superficiale încât sunt ideale pentru o discuție la colțul liceului, în scara blocului, la bătutul covoarelor, la împinsul prin autobuze cu toate geamurile închise. Să demontăm puțin unele din ele, din cele subliniate, că cică alea ar conta:

– Uniforma este ieftină  în comparație cu efortul financiar depus de părinți pentru a-i asigura unui copil o garderobă zilnică școlară;

– Întâi că o garderobă zilnică școlară poate conține fix două tricouri și o pereche de blugi. E uniforma de carton ca să fie mai ieftină? Ori e doar un tricou, eventual și fără perechea de blugi? Al doilea, pe sistemul ce-are boul cu tangoul (Andriescu cu SWOT etc.): dacă problema e financiară (dar cum nu ne-am stabilit un scop, nici nu știm, deh), rezolvarea e probabil (a stabili sigur e altă analiză în sine) mai eficientă prin alte mijloace, gen haine oferite copiilor (de ex. din cele colectate în Europa de Vest fix pentru asta), ori alocații suplimentare pentru garderoba școlară etc.

– Are un efect psihologic pozitiv și reduce discriminarea. Dispar diferențele sociale generate de modul de îmbrăcare (unii copii nu au bani să fie  în ton cu moda).

Din citatul de mai sus, pot doar concluziona că argumentele lui Andriescu au un efect psihologic negativ și instigă la discriminarea proștilor, că altfel te discriminează ei pe tine. Că altminteri nu e ca și când ar trebui ceva dovadă pentru astfel de afirmații. Nu e ca și când o analiză SWOT serioasă se bazează pe fapte, pe studii, pe analize, nu pe emiterea de sunete teoretic articulate. Nu, nu, analizăm o SWOT-Andriescu, să nu uităm, nu doar o SWOT.

Cât despre dispariția diferențelor sociale, în caz că domnul Andriescu nu știe, aceeași uniformă se poate face din plastic sau din bumbac, sau din lână merinos. Ca să nu intrăm în diferențe de croi, de purtare, de atitudine, de rechizite școlare, de ce vreți voi. Nu dispare nicio diferență – cel mult au profii impresia plăcută că ar fi dispărut. Dormi în pace.

3. Răspunsurile lui Andriescu la întrebările din public sunt o limbă de lemn, dar una găurită. În loc să răspundă la o întrebare clară (Cum ai identificat tu ca astea-s punctele cele mai importante ori macar relevante, ori macar reale?) cu argumente concrete, adică uite de aia e x important și real, uite dovada, uite motivul, am căutat și am citit 100 studii pe temă), Andriescu trântește fragmente din file de poveste. Citez: Rațiunea este ceea ce face ca motorul schimburilor de idei și alte opinii să fie turat la maxim.

Să amintim doar că unele motoare turează în gol și să ne oprim aici cu lista, că ajunge totuși, de terminat știm că nu se termină.

Factori care arată competența lui Andriescu:

Nu există.

În încheiere, așteptăm cu sufletul la gură să auzim factori irelevanți în sine, de genul că are capacitatea de a gândi liber, că a fost elev, că e părinte, că e și el om ca toți ceilalți. Vom încerca, eventual, să mimăm că am fi impresionați. Convinși n-avem cum să fim, decât dacă va veni eventual cu o analiză SWOT făcută serios, cu un subiect clar definit și analizat în profunzimea implicațiilor sale, cu argumente solide și gândite, nu emise. Și cu susținere pentru afirmații. Chestiuni de altfel valabile pentru orice discuție serioasă, aviz amatorilor.

1. înainte de măcel[↩]
2. De la măr se trage, acest fruct mâncat fără gândire prealabilă…[↩]
3. Interesant cum nuditatea corpului e mai puțin ofensatoare în fapt în societatea modernă decât nuditatea minții -ori lipsei ei, mai bine spus.[↩]
4. denumită așa în cinstea modului deloc original prin superficialitate, dar impresionant prin aceeași, în care Andriescu aplică SWOT[↩]
5. În caz că nu e clar, scopul NU este introducerea uniformelor, pentru că o uniformă nu e un scop în sine, iar introducerea uniformelor este cel mult o acțiune pentru un scop anume și nu chiar scopul, cel puțin în lumea oamenilor normali[↩]
6. Avea oare și un punct foarte foarte tare, în caz că știți la ce mă refer?[↩]

Când sunt cititoare, sunt foarte rea cu autorii, ori așa mi s-a spus ¹. Cum Crista Bilciu se enervează că nu reacționează nimeni la cartea dânsei, m-am găsit să reacționez eu ² și zic s-o fac odată pentru mai mulți autori. Așadar, să scriem o scrisoare, ca de la cititor (potențial) la autor:

Dragă autorule,

Te întrebi de ce nu te citesc. E simplu: pentru că nu-mi răspunzi în fapt corect la întrebări:

1. De ce cartea ta?

Trebuie să-mi răspunzi la asta, dar convingător. Ca să te cred măcar, răspunsul tău trebuie să fie construit atent și nu ajunge doar o frază (ori zece, o mie), nu ajunge doar un premiu (ori zece, o mie), nu ajunge uneori nici doar o recenzie (ori zece, o mie). Cu siguranță nu ajunge o publicare, o lansare, un articol.

Nu ajung toate astea, pentru că sunt mai multe cărți în fapt decât cititori, cred că ai observat. Textul (și literatura și poezia și cum vrei tu să-i spui) nu mai e demult doar pe hârtie, ori doar în librărie (și încă și acolo sunt autorii cârd întreg și mare). Am biblioteca plină, Kindle-ul la fel, un RSS reader care geme de articole necitite. Toată lumea e autor (și eu, da, de ce n-aș fi?), aruncăm cu text unii în alții, unii după alții. E un pic de joc acesta, e un pic de luptă, iar la final eu-cititorul aleg pe cine voi citi. Anume, pe cei care m-au făcut să vreau să îi cunosc, fie și doar în text. Și mai vreau să pot downloada cartea ta la o adică. S-o pot vizita pe net în casa ei (un sit al ei, o lume întreagă dacă se poate).

Așadar vreau să cunosc suficient din ideea cărții ca să îmi dea ghes să o citesc, vreau să cunosc suficient din scrisul tău (și din tine ca persoană, da) ca să am dorința să te citesc. Vreau să te cunosc, fie și ciuntit așa, cât încape pe net, ca să te iubesc (fix iubesc, da) suficient cât să-ți citesc cartea.

2. Cine ești tu?

Pe Crista Bilciu eu încă n-o cunosc ³. Când se va prezenta suficient prin ceea ce scrie accesibil pe net (unde e la ora actuală cam toată lumea care poate pretinde să aibă cititori), voi ști dacă îmi place, voi ști dacă mă încred în ea să o urmez pe drumul unei cărți (ba chiar al unei trilogii întregi!)

3. Ce așteptare îmi creezi pentru cartea ta?

Dacă nu știi să-mi creezi o anume dorință pentru cartea ta, n-am s-o citesc. E-atât de simplu. Spune-mi tu, de ce-aș citi-o? Dacă-mi oferă anumite răspunsuri, convinge-mă întâi că merită să-mi pun întrebarea. Dacă-mi oferă o anumită experiență, fă-mă să cred măcar că mi-o doresc din cartea ta. Dacă îmi comunică ceva ce ai văzut doar tu, ai auzit doar tu, ai descoperit doar tu, spune-mi întâi de ce contează. Fă-mă să văd drumul care duce către cartea ta, ori chiar cel pe care-ți merge textul.

3. Care e drumul pe care merge cartea ta?

Cititul e o formă de explorare – ca cititor merg pe drumul deschis de autor și mă încred că merită efortul. Dar de ce-aș alege drumul Poemei desnude și nu altul? Pentru un titlu? Sunt cu miile (toată publicitatea e un exercițiu în titluri). Pentru un premiu? Sunt cu tonele, am luat și eu, am dat, ajunge să deschid televizorul ca să mai văd o premiere. Pentru ochi frumoși? Prefer bărbații (și-apoi nu-mi pot imagina ochii care să mă convingă dintr-o singură privire să citesc o trilogie întreagă, cât o fi posesorul de Frank Sinatra ori ceva). Pentru scandal? Doar dacă se potrivește cu trilogia.

Ca să mă încred în tine, autorule, trebuie să-mi arăți întâi fie și cât o iluzie încotro mergi cu cartea asta. Dar o iluzie interesantă, neapărat. Și mai trebuie, de asemenea, să mai răspunzi la o întrebare:

4. De ce m-aș încrede în tine?

Chiar dacă ai reușit să mă faci să întrezăresc drumul pe care m-ar duce cartea ta, chiar dacă îmi pare că e interesant, chiar dacă m-ai făcut să vreau să-l explorez, mai trebuie să mă convingi că știi în fapt să mergi pe el. Că nu mă dai cu capul de toți pereții în trilogia ta, că nu mă afunzi prin cine știe ce mărăcinișuri fără să mai știi cum să mă scoți de acolo, că nu mă lași cu ochii în soare. Că va fi cartea ta într-adevăr ceea ce m-ai făcut să sper că este (dacă încă nu sper nimic de la ea, vezi întrebarea 3 mai sus).

Și să știi autorule, că un blog făcut neprofesionist, colorat și cu eternul widget cu pisica, oricât de amuzant ar arăta pentru amici, oricât de tare m-ar înduioșa, nu mă convinge că știi de fapt unde te duci, că-mi poți fi, altminteri spus, ghid de încredere. Mă convinge doar că încă îți cauți și tu drumul. E bine, ne căutăm un drum cu toții. Dar eu nu urmez decât pe cei care par măcar să știe exact pe unde merg și încotro se-ndreaptă. Cu restul, cel mult merg din când în când la pas. Preț de câte-o pagină ori două, dar nu o trilogie întreagă.

1. În rest, sunt rea cu toată lumea, dar răspund întotdeauna la întrebări.[↩]
2. Ca să se enerveze probabil și mai tare.[↩]
3. Sigur că poate fi din cauza ignoranței mele crase, dar cred că au mai murit (literar zic) încă mulți alți autori din cauza ignoranței crase a cititorilor lor potențiali.[↩]

Savurez o carte excelentă. O savurez am zis, deci o citesc pe îndelete, cu pauze, cu zâmbete, cu priviri pierdute și apoi regăsite, deci exact după cum se cuvine pentru a-mi roti în minte – spre prelungirea deliciului și-a încântării – jocurile de cuvinte, caracterizările neașteptate (și atât de… eficiente) și perspectivele pline de umor (dar și de o anumită cruzime ori doar tristețe, ca să nu-i zic chiar tragism). Chiar acest mic efort de a scrie despre carte e parte din modul meu de a mă bucura de ea: îmi mai oferă un răgaz înainte de a o termina și un motiv să o mai răsucesc un pic, în gând, pe toate părțile.

E o carte…finklerească, scrisă de un finkler, finklerește, despre finkleri. Iar dacă v-am pierdut deja, e cazul să ne regăsim: “The Finkler Question” în original ¹, de Howard Jacobson, carte câștigătoare a premiului Man Booker în 2010. Iar dacă nu-i credeți nici pe ei că-i carte bună, nici pe mine când vă spun c-o savurez, poate măcar faptul c-o veți găsi interpretată-n toate modurile prin recenzii de tot felul v-ar putea convinge că e cu siguranță măcar interesantă dacă atât de mulți pricep atât de diferite lucruri dintr-un unic scris.

Titlul însuși este, evident, un pic de joc. Și-un pic de indicație, ori poate atenționare. Pentru că înlocuirea evreu – finkler servește ori drept simplu artificiu comic (mă îndoiesc) ori drept subtilă indicație că cele mai banale cuvinte ascund sensuri mai adânci, de multe ori suprinzătoare, de multe ori întunecate. Finkler e în fapt un personaj principal, întâi de toate în ochii celui care povestește și care identifică acest nume propriu drept o descriere mai adecvată (atât fonetic cât și prin lipsa încărcăturii percepute în primul rând drept negative) decât cuvântul evreu.

Înainte de a cântări propunerea acestei înlocuiri (ori poate nevoia resimțită pentru această reinventare prin simpla schimbare de nume, ori poate însăși schimbarea de nume în sine), se cuvine poate a cunoaște un pic povestitorul însuși: un om care caută atât de temeinic (și s-a pregătit atât de bine pentru) marea durere a pierderii fericirii (ori perfecțiunii) încât ratează orice șansă de a atinge întâi fericirea fie și doar pentru a o putea pierde ulterior. Într-un fel s-ar putea spune că Treslove, povestitorul, pleacă atât de repede într-un anume viitor al fiecărui moment încât nu apucă să țină și drumul care l-ar duce în fapt acolo și se trezește astfel, la infinit, rătăcit într-un prezent necunoscut și care nu i se potrivește. Desigur, explicația mai banală e că Treslove e pur și simplu cu capul în nori, fricos ca un iepure, ratat ca un fost producător BBC de programe culturale nocturne care își câștigă traiul drept dublură pentru vedete pe la diverse petreceri private. Pentru că Treslove, pe lângă lipsa cronică de sincronizare cu timpul real, are ciudata trăsătură de a semăna cu toți oamenii în general și cu niciunul în mod real. Zic ciudată trăsătură, ca să nu îl suspectez pe autorul cărții de ceva sens ascuns.

Despre poveste în sine și interpretări pe tema prieteniei, iubirii, pierderii ori finklerismului privit din toate unghiurile sunt destule recenzii să povestească (din câte le-am citit eu sunt mai degrabă bune doar drept amuzament în diverse stadii de lectură a cărții propriu-zise). Dar aș vrea totuși să citez câteva din pasajele pentru care mai că m-aș suspecta de finklerism ², dacă n-aș ști mai bine:

‘There’s nothing indirect about exhiliration.’
‘There is the way you say it.’
‘Could we try for a compromise with exuberance?’ he asked, without any.

 

One day Libor told them a secret. He was married. And had been for more than twenty years. To a woman who looked like Ava Gardner. A woman so beautiful that he did not dare bring home his friends to meet her in case they were blinded by what they saw. Treslove wondered why, since he hadn’t told them about her before, he was telling them about her now. ‘ Because I think you’re ready,’ was his answer.

‘Ready to go blind?’

‘Ready to risk it.’

‘Ech, you English! You see a flower and you think you’ve been proposed to. Trust me, she won’t. I enclosed a handwritten note.’
‘You weren’t rude to her.’
‘Of course not. I just wanted her to see how shaky my handwriting was.’
‘She may have taken that as proof she excited you.’
‘She won’t have. I told her I was impotent.’
‘Did you have to be so personal?’
‘That was to stop it being personal. I  didn’t say she had made me impotent.’

Joia whose voice had the quality of organza tearing and whose nervous sytem was visible through her skin, a tracery of fine blue lines like rivers on an atlas […] For three days they walked the length and breadth of the greatest eating city on earth, squabbling, ashamed and famished, and then when they returned to Treslove’s flat in sullen silence they found upwards of ten thousand flies in their death throes – mouchoirs, no, mouches: how come he remembered that word alone of all the French he knew; what a pity mouches had not been on a single menu – a mass suicide of flies in its final stages, flies dying on the bed, on the windows and the windowsills, in the dressing-table drawers, in Joia’s shoes even. She had screamed in horror. It was possible he had screamed in horror too. But if he did, he stopped. And Joia, whose organza screems would have horrowed hell, did not.

“The Finkler Question”, Howard Jacobson

Dacă e cineva dispus să traducă, va fi și traducere. Deocamdată, rămâne doar originalul de mai sus.

1. Eu n-am idee să fi fost tradusă la noi, deci pot cel mult ca să propun un titlu, ceea ce-mi pare un pic prematur înainte de a fi terminat lectura și totuși, iată, voi propune, să fie așadar Chestiunea finklerească[↩]
2. Și da, știu că unora li se vor părea că încearcă prea tare umorul ori că dimpotrivă nu-s destul de hăhăite. Asta e.[↩]

La orice carte, oricât de bună, persoana autorului îmi pare îndeobște complet irelevantă și ocazional enervantă, în special atunci când se manifestă prea tare pe toate coperțile, prin biografii inițiale, dedicații și alte astfel de libertăți care-i sunt teoretic permise ori chiar impuse autorului, dar pe care eu tot nu i le scuz. Din punctul meu de vedere (de cititoare egoistă și înamorată de carte), autorul ca persoană e doar un adaos inutil al cărții, o excrescență, benignă ori malignă, frumoasă ori urâtă, dar întotdeauna superfluă. Altfel spus, pe mine mă interesează și m-a interesat dintotdeauna textul și autorul care răzbate de acolo, nu autorul prezentat artistic și pictat în culori convențional-publicitare prin fotografii ori jurnalistico-publicitare prin minibiografii ori canonico-înălțătoare prin tabele cronologice și biografii amănunțite.

Autorul care nu există în text pur și simplu nu m-a interesat niciodată. Mai ales că majoritatea autorilor interesanți (din text) sunt în fapt morți la ora actuală. Iar cei care nu, n-aș putea spune că mi-au părut să aibă a spune mai multe în direct decât pot spune în scris. În fapt de aceea sunt autori atât de buni, pentru că expresia lor maximă e în carte. Restul, interacțiunea directă cu ei, prin comparație, e de așteptat să dezamăgească într-un fel, ori măcar să fie întrucâtva mai banală, întrucâtva mai puțin.

Totuși, ocazional, s-a întâmplat neașteptatul. Cel relativ minor, în care m-am îndrăgostit de chiar persoana autorului, chiar dacă nu direct, chiar dacă tot răzbătând din text, dar din texte banale, din scrisori, de prin jurnale, de prin notițe ¹ Și cel major, neașteptat, care m-a pocnit chiar astă seară: găsit-am autoarea chiar mai interesantă decât proza-i proprie, Man Booker prize au ba. De Hilary Mantel vorbesc (foto), cu al ei roman istoric(o-sufocanto-greoi), Wolf Hall.

Romanul e bine documentat, dar îmi pare scris într-un mod insuportabil. Cel puțin insuportabil pentru mine. M-am târât cu greu prin jumătate din el și apoi l-am pus deoparte ca instrument de pedeapsă, iar acum e pe undeva prin cutiile de la ultima mutare. Nu mă grăbesc să dau de el, recunosc. Totuși, Mantel ca persoană m-a ținut astă seară la televizor (o performanță în sine) și mai că mi-a redat încrederea în BBC, dat fiind că ei au făcut documentarul (ori interviul?) care încă mă mai bântuie.

Desigur, meritul principal al BBC în chestiunea asta e faptul că au lăsat-o în pace pe Hilary Mantel să-și spună propria poveste și s-au mărginit la a o ilustra inspirat (cu imagini și sunet) și a mai arunca ocazional (rămânând totuși în fundal și nevăzuți) câte o întrebare-nadă. Încetineala cu care se târâie cartea devine în vorbirea autoarei doar calm, cântărire atentă și introspecție (toate trei sus de tot pe lista mea de preferințe). Hilary Mantel parcă își caută nu atât cuvintele, cât expresia cea mai potrivită cu peisajul interior foarte bogat pe care se vede nevoită a-l sintetiza în cuvinte. Iar greutatea unora dintre cuvinte (ori chiar izul lor potențial rău, potențial macabru chiar uneori) e contrazis constant și cât se poate de total de licărul din ochii albaștri, mari, cumva prea mari chiar pe o față rotundă și fără bărbie aproape. Contradicția nu e pentru realitatea răului (chiar dimpotrivă), ci pentru… negativitatea lui, dacă pot să zic așa ceva.

Hilary Mantel recunoaște senină nevoia de banal și chiar plictis în rutina zilnică, dar și o experiență din copilărie reținută drept percepția întâmplătoare a răului absolut, precum și credința (separată de gândirea logică) într-o lume dincolo de ceea ce vedem ori cunoaștem. Sau mai bine zis, convingerea că lumea de o vedem și credem că o cunoaștem e în fapt cu mult mai mult decât bănuim, cu mult mai mult decât ne imaginăm. Ceea ce cred că mi-a plăcut atât de mult la Hilary Mantel nu-s aceste recunoașteri ori credințe în sine (chiar deloc), ci faptul că le găsește loc și motiv de existență. Și-mi place mai ales faptul că indiferent ce alege să facă, știe (ori măcar află ulterior) de ce face acel lucru și nu altul, de ce în acel mod și nu în altul.

Îmi mai place, poate chiar încă și mai mult, simplitatea cu care descrie lucruri în fapt complexe. E simplitatea aceea înșelătoare a celui care stăpânește la perfecție o unealtă – în cazul acesta cuvântul. De la decizia de a deveni scriitoare și boala ei, apoi viața în Botswana și în Arabia Saudită, și la urmă ideea de a trăi la malul mării și experiența în sine a câștigării premiului pentru carte, Hilary Mantel reușește să spună în câteva fraze calme și rostite cu pauze între cuvinte, esențialul. Ori ceea ce se simte cu adevărat drept esențial. Nici n-aș putea spune că cer cuiva mai mult de-atât…

1. Poate o să revin odată și cu exemple, dar e deja alt subiect.[↩]

Dând cu ochii de un text proaspăt întors din vacanță, mi-am ascuțit penița să o înfig cu poftă fix în el, că e acolo vorba despre o mare și umflată…gogoașă, cu ceva șir de gugoșele, zise minciuni și minciunele. Doresc totuși a preveni onorata audiență că mi-s într-o fază gurmandă și deci ospățul textual de mai jos se poate lesne lăsa cu indigestii, spume la gură, ochi bulbucați și fiere stârnită. Nu promit triferment în comentarii, dar e posibil să mai ofer câte unul. Ori măcar comprese. Așadar:

Jucându-se destul de prudent cu fire din ghemul propriei persoane, mărturisește Alas că are o relație complicată, dar destul de pasională cu… minciuna. Mândrie, invidie, desfrânare, lene, lăcomie și mânie sunt tunurile grele de le scoate Alas la înaintare când se trezește în fața minciunii. Ori în spatele ei, la comenzi. Pentru că Alas n-o place, dar îl apucă pandaliile de-o vede atârnând la vorbele altora, mai ales vorbele celor dragi, mai ales vorbele iubitelor. Lui. Că-s ale lui, nu ale minciunii. El nu suferă minciuna, că-i brută și îngălată, că-i insultă inteligența, că-l calcă pe mândrie, că-l stârnește spre mânie – dar de-i frumoasă și-aranjată, atent dozată și pricepută la învăluire, parcă nu i-ar zice musai nu. Cădere o fi s-ajungi în brațele minciunii, dar dacă brațele-s frumoase tare?

Și pentru că îl irită minciuna și-l insultă și-i e nesuferită rău de o urăște până la sânge, o cunoaște Alas la perfecție, a exersat-o până la cel mai înalt nivel, până  la virtuozitate. Cunoaște-ți inamicul ori atracție pură? Oricum ar fi, acest sensei într-ale minciunii (în propriile-i cuvinte), o… evită. Cu toate că o evită însă, cu toate că o cunoaște ca pe o armă îndelung exersată, încă i se mai întâmplă – inexplicabil! – să pice singur în lama pe care o ascute. Presupunând, desigur, că nu e alta explicația. Că poate-i e în fapt…ura aceasta pentru minciună atât de mare încât simte imboldul irezistibil de a-și încerca forța împotriva ei, și cum nu găsește binevoitor-expert pe măsură, sensei-Alas nu ezită să poarte întreaga greutate și să-și servească – precum un adevărat virtuoz – propria minciună. Cu care se îneacă apoi. Tușește. Sângerează, se enervează. Dar e mândru oricum ar da-o: ori e el cel mai tare-n confruntare, ori e cu-adevărat de nedepășit în arta minciunii. Atâta doar că să te minți pe tine însuți e cea mai proastă idee dintotdeauna. Că n-ai nici scuză dacă totuși crezi minciuna și nici refugiu când ți se sparge realitatea în cap.

Desigur, interacțiunea lui sensei-Alas cu minciuna proprie e luptă doar când îl roade mândria, invidia, desfrânarea ori lăcomia (ori toate deodată). Că dacă e lenea la comenzi, nu-i luptă, ci doar dulce delăsare, sub umbrela iluzorie a unei minciuni vechi de când omenirea: că n-ar fi de ales. Că e nevoie de un tratat de ratificare a adevărului, pentru ca tu să nu mai minți. Nu-i nevoie. E nevoie doar… să nu mai minți. Între a spune o minciună și a spune adevărul e întotdeauna o alegere. Pentru că acolo e întotdeauna alegerea, la ce faci ori nu, la ce spui ori nu. Niciodată nu se aleg consecințele.

Cum autorul textului discutat anterior atacă mârșav acuzându-mă pe mine de ceea ce face dânsul (nu voi nici măcar a repeta injuriile injuste de mi le aduce), aruncându-mi vorbe grele ce cu amar și adâncă durere mă găsesc nevoită a îndura și a scutura de pe nevinovata-mi și blânda-mi făptură, nu-mi mai rămâne alta a face decât să-i răspund cu grația și bunătatea care-mi sunt caracteristice dintotdeauna și singure paveze împotriva răutății și orgoliului ce singur mărturisește că îl stăpânesc pe dânsul. Așa că, fără a mai insista pe motivațiile acestor acte reprobabile care-s doar expresia sufletului său chinuit de catranul în care s-a înfășurat (bietul!), mă voi milostivi doar a da răspunsuri directe și clare în speranța că îi vor potoli zvârcolirile dureroase și-i vor oferi balsamul divin și lumina vindecătoare a adevărului. Să vedem dar, pe rând, ce-a scos dânsul nou la iveală față de articolul său anterior și să i ne adresăm direct, ca unui om în suferință ce se găsește:

Dragă autorule ultragiat,

1. Spui că citezi ziare pentru că n-ai ce altceva mai bun. Faptul că nu există decât rahat în jur nu prea îmi pare că face un argument bazat pe rahat cumva acceptabil ca și argument. Cum e asta: mă scuzați, n-avem decât rahat aici, asa că vă rugăm consumați-l ca și când ar fi delicatesă? O fi că dacă nu-i decât rahat n-ai ce alta manca decât rahat, dar nu vad de ce-ai pretinde că nu faci fix ceea ce faci si nici de ce-ai pretinde că ce-ai facut din rahat e bici (cu argumente chiar!) și nu doar un rahat bătut în ce privește argumentele. Și nu, nu se strâmbă nimeni (nici nu-ți impută) că te-ai murdărit de rahat pe motiv c-ai coborât în vidanjă, dar se strâmbă (și-ți impută) dacă pretinzi că în fapt nu, ești strălucitor și neatins. Dacă suntem de acord că în fapt ai ieșit plin de rahat de acolo în încercarea vajnică de desfundare e foarte bine, suntem perfect de acord într-adevăr și putem chiar a-ți mulțumi pentru efort și pentru sacrificiu.

2. De la teoria anterioară cu “n-aveți bani pentru că sunteți proști”, observ că s-a ajuns, prin explicitare, la o postulare a unui lucru cel puțin interesant și anume că în România ar exista ceva bogăție misterioasă totuși, în pofida prostiei oamenilor care s-au trezit cu ea în mâini s-o cheltuie. Ceea ce n-ar fi tocmai imposibil ce-i drept, dar întâi că ar fi totuși interesant de aflat de unde vine această bogăție (că belciuge de aur nu cred să se fi descoperit), dacă nu cumva e și ea tot o informație din ziare și în sfârșit, dacă totuși se mai poate spune în aceste condiții ceea ce era spus în textul original și anume:

Pentru ca piata pe care activeaza ei nu valoreaza citeva sute de euro pe zi. De ce nu ? Pentru ca nu aveti bani.

Că-s belciuge de aur ori bani câștigați, totuși daca sunt atunci sunt, iar dacă nu sunt, atunci într-adevăr nu sunt. Desigur că se pot invoca diferențele subtile între sunt și-i aveți, dar nu-i valorați, dar zic că invocarea acestor diferențe acum nu schimbă faptul că ele n-au fost tratate cu atenția cuvenită în text și că textul se găsește astfel “îmbogățit” (dacă putem să ne exprimăm astfel) cu această lipsă majoră. Cu siguranță că un autor mai puțin orgolios decât cel în discuție va da vina pe cititorii care nu vor să suplinească diferențele subtile pe care le-a sărit autorul, dar nu-mi voi permite nici măcar să acuz distinsul interlocutor de asemenea tactici nedemne de inventivitatea dânsului.

3. Remarc cu interes o incitare a publicului în direcția omorârii autorului textului original în discuție. Pot înțelege interesul public ori privat pentru asemenea acțiune, dar refuz să fiu parte din asemenea incitare. Deci doresc să o spun clar: dragi cititori, nu-i nevoie să-l omorâți pe Mircea Popescu! Acestea fiind zise, să repetăm, spre beneficiul celor care n-au citit cu atenție articolul meu anterior, că n-am contestat nici o clipă ideea în sine (pentru verificarea căreia autorul își propune moartea). Dimpotrivă, am spus că ideea este reală, dar articolul care-o prezintă o supune mai degrabă neîncrederii publicului, riscă să o decredibilizeze prin asociere.

4. În sfârșit, ca să închei într-o notă pozitivă, primesc cu adâncă recunoștință sfaturile experimentatului biciuitor privind necesitatea vorbelor în timp ce-i dai dânsului cu biciul pe spinare. Menționez doar că exprimarea mi-a fost greșit înțeleasă: argumentele prezentate de dânsul deodată cu biciul pe care l-a dorit făcut anterior sunt irelevante ca argumente, nu că n-ar fi utile argumentele pe lângă un bici. Altfel spus i-o fi ieșit ceva bici fie și din (să-i recunoaștem meritele) rahatul de care zice că s-a mânjit, dar ce-a strigat pe lângă nu-s argumente, ci doar strigăte.

Nu că n-ar striga măcar interesant de obicei.

Întrebarea din titlu mă frământă de câteva zile, adică de când m-am lovit frontal de chestiune, trezindu-mă cu insignele în piept la comentarii pe blogul lui Mircea Popescu. E nevoie de aceste insigne? Sau, mai exact: fac ele mai mult bine sau mai mult rău?

Chestiunea mi-e atât de neclară încât în fapt am renunțat deocamdată la a mai comenta pe blogul cu pricina, până mă lămuresc daca totuși pot susține insignele ca o idee bună*. Cum ceva mai multă gândire pe temă tot nu m-a scos la lumină, iar o discuție întreagă cu autorul insignelor n-a rezolvat nici ea mare lucru, am zis că ar fi cazul de scos problema pe tapet pentru o discuție publică. Să vedem despre ce ar fi vorba și care sunt problemele.

1. Ideea de bază e până la urmă simplă: non idem est si duo dicunt idem. Greu de tradus cu toate nuanțele, dar pentru problema de față putem reține ideea că dacă doi oameni spun fix aceleași cuvinte, ele nu înseamnă totuși fix același lucru. Reducând asta la comentariile de pe bloguri, (că ele sunt problema în discuție), dacă doi oameni lasă două comentarii identice, nu înseamnă totuși că au comunicat (ori încercat să comunice) fix aceeași idee, fix același lucru. În plus, probabilitatea ca un anumit om să emită un anumit tip de idei e în strânsă legătură cu anumite caracteristici personale, iar conținutul (de idei) al comentariilor nu e complet aleator. Altfel spus, receptarea corectă a comentariilor necesită o oarecare înțelegere și cunoaștere a omului din spatele comentariului.

Conform ideii de mai sus, insignele propuse ar fi așadar o modalitate de a obține rapid ceva informație relevantă asupra modului de interpretare a unui anumit comentariu. Chestiune care ar aduce în principiu un câștig destul de clar și important, dacă ar și funcționa real. În practică însă, din chiar exemplele oferite în descrierea insignelor, câștigul îmi pare mult mai mic spre chiar neglijabil. Să luam de-un exemplu descrierea de la insigna de “cetățean educat” (care-mi pare de altfel cea mai susceptibilă de utilitate dintre toate insignele propuse):

“In termeni practici, aceasta insigna semnalizeaza pustimii ca daca respectivul spune o prostie, e o idee buna sa ia o pauza, sa reciteasca ce-a spus el, si sa se asigure bine-bine ca unde-i de fapt prostia. “

Așadar, în cel mai bun caz, insigna asta funcționează ca un fel de avertisment pentru cei avântați că lucrurile s-ar putea să nu fie tocmai ce cred ei (de genul “apa asta-i ditamai oceanul, nu cădița ta de baie”). Întrebarea e: cam cât ia lumea în seamă avertismentele înainte să se frigă/ardă/s-o pățească?

Evident, avertismentul în sine nu-i rău că e acolo, dar întrebarea e dacă cei cărora le-ar folosi îl iau în seamă (și ce sens are altminteri dacă cei care l-ar lua în seamă nu au nevoie de el). Altfel spus, putem considera că e util doar dacă ori comentariul în sine prin formulare, ori răspunsul la o eventuală intervenție avântată de minte încă fragedă nu-i până la urmă avertisment suficient. Și dacă mintea cea fragedă e totuși suficient de coaptă încât să ia în seamă eventualele avertismente. Chestiune care duce direct la următoarea problemă, una mai degrabă de implementare practică decât de principiu:

2. Încrederea în insigne. Ca insignele să funcționeze în modul dorit, e logic că lumea trebuie să fie totuși convinsă într-o doză rezonabilă că insignele acelea reflectă corect realitatea. Cum ar fi lumea convinsă de așa ceva? Unii sunt convinși din start, ori se lasă convinși de lene. Altminteri mai sunt variantele că ori e verificabil procesul de acordare a insignelor, ori are lumea încredere în cel care le acordă (practic indiferent de modul în care o face). Iar implementarea curentă cam necesită ambele variante.

De exemplu, insigna de Criptograf e ușor de verificat: a rezolvat omul 5 criptograme sau nu? La fel, cea de Printre Primii – o simpla scanare a comentariilor din primele trei luni ale blogului oferă răspunsul clar. Pe de altă parte, insigna de cetățean educat e verificabilă doar prin discuție concretă cu deținătorul insignei, iar verificarea mulțumitoare pentru unul nu-i musai mulțumitoare pentru altul și cu atât mai puțin pentru toți. Insigna reprezintă în fapt o evaluare personală făcută de Mircea Popescu, nu musai o realitate obiectivă. Altfel spus, doza de încredere în insignă ține strict de doza de încredere în Mircea Popescu ca evaluator al chestiunii. Întrebarea e: cei care au nevoie de avertismente-insignă ca oceanul nu-i cădiță oare realizează că insigna cu pricina e până la urmă doar opinia unui om anume? Și dacă realizează, au ce face cu realizarea?

3. Problema asta de încredere e chiar mai spinoasă decât pare, pentru că spre deosebire de alte insigne (diplome etc.) din lumea reală, aceste insigne nu se poartă la alegere de către cei care le au și doresc să le poarte. Altfel spus, nu-s insigne acordate, cât tatuaje aplicate la intrare (eventual marcaje cu fierul roșu, ca să fie mai rapid), fără întrebări de vrei ori nu să le porți. Aveți încredere să tot intrați unde-i unul dispus să aplice pe lumea care intră orice-i vine? Aveți încredere (ori sunteți hotărâți) că veți fi de acord cu orice-i vine să aplice pe voi?

4. În sfârșit, pe de o parte utilitatea unei insigne e în principiu cu atât mai mare cu cât capturează un aspect mai greu de evaluat (și deci atribuirea insignei e mai greu de verificat), iar pe de altă parte, indiferent de discuția teoretică, în practică, într-o situație cu puțină informație, lumea va folosi întotdeauna orice informație apare, chit că nu e verificată.

Mai mult decât atât, informația vizibilă va avea automat o pondere mai mare în interacțiune (decât cea care necesită căutare), indiferent dacă e reală, indiferent dacă e într-adevăr cea mai relevantă – e suficient că e la îndemână. Ceea ce înseamnă că o consecință a insignelor e faptul că direcționează evaluările comentatorilor, direcționează într-o oarecare măsură interacțiunile în sine. Ai insigna de tehnolog? Vei fi oricum perceput drept tehnolog, iar ce înseamnă asta în realitatea interacțiunii cu ceilalți depinde de fiecare din aceștia, nicidecum de definiția în sine a insignei. E posibil de exemplu să fie mai greu să intri într-o discuție pe teme de artă pentru că ai marcajul de tehnolog pus pe frunte. Până la urmă nu te duci la balet cu stetoscopul de gât, chiar dacă ești și doctor, dar insignele astea îți cam lipesc stetoscopul de piele de-l porți oricum.

Desigur, problemele de mai sus (exceptând obligativitatea insignelor și setul concret ales) sunt până la urmă probleme de interpretare a insignelor și țin de lipsurile celor care le vor folosi. În mod evident, faptul că se va găsi întotdeauna o utilizare tâmpită pentru un instrument altminteri util nu-i în sine un motiv de a nu produce ori interzice instrumentul cu pricina. Totuși, care-i până la urmă utilitatea reală a acestor insigne, date fiind toate problemele de mai sus? Și mai concret, care-i utilitatea în a ști că un comentator a lăsat deja 1000 de comentarii? Sau 10K?

Notă:

* Pentru că îmi pare logic că a continua să comentez înseamnă în fapt o acceptare și deci implicit o susținere a principiilor din spatele ideii în general și a implementării ei concrete actuale în particular.

Update: se pare că cel puțin la partea de obligativitate a insignelor m-am grăbit: cum insignele se alocă pe baza adresei de email, ajunge să comentezi de fiecare dată cu altă adresă de email. Ceea ce voi și face deocamdată cel puțin.

Update 2: în urma câtorva observații ale lui Dr. A (în comentarii mai jos), pot spune că mi s-a lămurit un lucru esențial care-mi rezolvă problema. Anume, că aceste insigne sunt în fond simple decorațiuni pe blogul Trilema și ca atare expresia unică a proprietarului Trilemei și nimic mai mult. E drept că linia între decor și sens e fină, dar măcar putem spune că în aceste condiții singurul argument împotriva insignelor ar mai fi faptul că-s urâte ca design. Dar cu asta pot supraviețui, deci voi continua să comentez indiferent ce se atașează de vorbele mele pe Trilema.

După cum nu orice grup de instrumente e orchestră, tot așa nu orice șir de povestiri cu aceleași personaje e numaidecât roman. Sau chiar serie, daca e până acolo. Povestea Știmei (despre care am mai vorbit aici) are în principiu și urmare în patru episoade. Problema cu urmarea e că nu-mi pare să… urmeze. Există, desigur, elemente comune: personajul principal e același Dumitru, fiecare nou episod amintește ocazional de cele întâmplate anterior, iar secvența celor cinci episoade e plauzibilă. Totuși, nu-mi pare că episoadele cu pricina sunt în fapt o serie. De ce?

Diferența esențială între o serie și un set de foi scrise legate împreună e mai ales una de structură, de corespondențe, de sincronizare. O povestire singură are nevoie doar de o structură proprie validă și de o bucățică de realitate pe care s-o transmită. Nefiind parte anume dintr-un întreg mai mare, n-are nevoie de justificare pentru existență, n-are nevoie de sincronizare cu nimic anume. Dar toate astea nu mai sunt de-ajuns dacă o povestire e să fie parte dintr-o serie.

Precum instrumentele din cadrul unei orchestre care concertează, episoadele unei serii trebuie să-și sincronizeze intervenția (ca moment dar și ca ton) și să-și adauge contribuția la mesajul mai complex al întregii serii. Iar contribuția aceasta nu se măsoară privind un episod în izolație, ci în contextul structurii întregii serii. Un episod de altfel nu există decât dacă susține structura seriei (doar nu faceți un concert mai bun adăugând acolo ceva viori și eventual trei piane, nu?). Dar să vedem mai practic, pe exemplul Știmei și-alor ei urmări.

Prima parte, Știma, e o povestire bine formată în sine, cu substrat mai ales mistic (știma lacului, dar și argintul viu, vrăjitoarea etc.). Personajul principal se dezvoltă în povestire, de la un țăran doar un pic mai răsărit (ca învățător) la ceea ce ar putea fi înțeles fie ca om adult trecut prin toate ale vieții (acceptând deci drept vindecare completă leacul babei Chiva), fie chiar ca om trecut nu doar prin viață ci și ieșit, fie și parțial, în afara ei (luând literal sensul anilor care l-au schimbat foarte puțin). Ambiguitatea finalului nu-i neapărat o problemă în sine și oricum e până la urmă subiectivă, lăsând cititorul să-și aleagă ce variantă se potrivește mai bine propriei interpretări. Dar finalul în sine nu lasă în fapt firele deschise pentru o urmare, ci mai degrabă le închide rotund pe toate și trage cortina. Și totuși, urmează episodul doi, adică Fără leac.

Al doilea episod e mai degrabă explicativ, de parcă autorul și-a propus să ne lămurească ce anume s-a întâmplat exact în prima parte și chiar de ce anume. Misticismul e redus la explicația foarte amănunțită a vrăjitoarei către Dumitru, iar episodul n-are forță, pentru că n-are mare conflict. Conflictul real ar fi de fapt cel între Dumitru-cel-ieșit-din-lumea-obișnuită și satul=lumea obișnuită, dar în loc să aibă acest conflict real un loc central, tot ce căpătăm e o reflexie a sa foarte palidă prin Ioana-care-vrea-copil-orice-ar-fi-să-fie. Personajul Dumitru în sine e destul de absent și vegetează în fapt, nu face nimic, nu zice mai nimic, nu gândește mai nimic. În plus, atât ca și conținut cât și ca tonalitate și forță, episodul ar merge mai degraba pus înaintea Știmei, ca prevenire, ca deschidere. Venind însă după, e complet inutil și pică plat. De ce-am vrea explicații? La ce folosesc ele în fapt? La nimic, dar măcar povestea nevestei e un suport pentru episodul trei, Prima moarte.

Ei, cu Prima moarte – oricât ar suna de bizar – barem se mai mișcă un pic lucrurile. Există o legătura între episodul doi și trei, chiar dacă episodul doi putea în fapt să fie conținut într-un paragraf puternic la începutul Primei morți și basta. Umbra aceea de conflict, palidă cum este ea, izbucnește totuși prin moartea Ioanei (și acolo se vede în fapt clar și conflictul real – mai bine mai târziu decât niciodată!) și personajul principal începe iar să se miște cât de cât. Misticul însă își face iar apariția foarte timid și aproape schematic, cu notabila excepție a Cățelului Pământului care mai pompează substanță în poveste. Totuși, episodul în sine n-are o structură prea clară, iar pe alocuri mai apar nepotriviri: de exemplu nu-i prea clar, dacă durerea morților căuta cu jind la pustiul din Dumitru, atunci cum vine că el strigă îmi ajunge durerea mea? Plus că nu prea îmi pare în caracterul lui deloc ultima frază și mai ales acel “odihnițivă-n pace”. Ca singură posibilă legătură cu primul episod e că Prima moarte verifică într-un fel nemurirea obținută de la Știmă. Dar putea la fel de bine să fie nemurirea de oriunde, că nu e pierdere deloc. Dar oricum ar fi, de bine de rău, s-a ajuns la un liman, firele s-au înnodat iar și… păi urmează episodul patru.

A patra parte, Scâncetul ar putea iar mult mai bine să fie povestire în sine. Nu rezultă Scâncetul din Prima moarte ci eventual, Prima moarte poate servi drept explicație Scâncetului. Problema cu explicațiile care pot fi e că întotdeauna se potrivesc mai multe explicații și deci o anume înșiruire nu oferă în sine suficientă structură și suficient motiv pentru o serie. Referința la Știma e făcută prin Maria, dar e foarte slabă (putea fi orice Marie, mai ales că Maria ca personaj nu-i prea conturată vreodată). Aflăm acum că Dumitru și Maria avuseseră un copil, lepădat. Ei și? Ce aduce asta mesajului seriei? Ce rost are până la urmă? Unde vine în ceea ce i se întâmplă lui Dumitru? Cam nicăieri, sau oriunde doriți să-l puneți. Tonul e ceva mai puternic decât în episodul doi, mai pe la nivelul episodului trei și cu mult sub Știma. Misticul e mai degrabă absent, sau prezent drept mod de-a insufla textului ceva valențe horror. Secvența de mistic real și de o forță considerabilă e dialogul inițial cu făptura-copil, dar e singură și stingheră în text. În sfârșit, legătura e musai făcută cu episodul anterior prin precizarea aranjării mormântului (din care ieșise în Prima moarte, să nu amestecăm lucrurile) și lucrurile sunt încheiate iar. Întrebarea e: la ce folosește lupta asta cu năluca din lumea de dincolo? Ar putea fi cel mult ca o confirmare a noului statut al eroului, dar confirmarea e și cam slabă venind după trezirea din morți la propriu și nepusă în valoare în text. În fapt, confirmarea asta e slab reprezentată într-o asemenea măsură încât mai degrabă pare să fie ieșită la suprafață așa palid în pofida autorului decât cu intenția lui. Dar să vedem și ultimul episod din serie.

Ultimul episod e numit, potrivit, Ultima femeie. Personajul principal e din nou destul de pasiv (abia la final reacționează în fapt cât de cât și are așa o acțiune – plecarea adică – de încheie și episod și poveste și serie și tot). Conflictul e iar înăbușit de text până când devine invizibil (ar fi cel între natura lui încă umană și condiția inumană în care se află) și în consecință neconvingător și fără să livreze măcar impactul fugii ca modalitate de rezolvare (temporară, evident, că n-are cum fi alta decât temporară). Legătura cu episoadele anterioare e iar forțată prin mici aluzii cum ar fi “cu gândul la sfatul vrăjitoarei” și “femeia cu bufnițe”. În sfârșit, dacă nu există nici pe de parte forța Știmei ori sincronizare cu celelalte episoade, măcar există o oarecare simetrie, chit că nu mi-e clar la ce servește: dacă în Știma misticul era element central cu erotismul în rol secundar adăugându-i forță, în Ultima femeie erotismul e pe primele 5 locuri, iar misticul trece în fundal, dar așa de în fundal de mai are nițel și ajunge în cutia sufleurului de-a dreptul sau chiar decor. Și iar nu-i clar: ce-aduce nou episodul la povestea întreaga? De ce se tot agață cu mici remarci de ceea ce e spus complet și tot și fix la locul lui în Știma? De ce nu crește povestea episodului în sine, atât cât poate din propria substanță?

În sfârșit, dacă mai aveți răbdare, să vedem un pic imaginea întreagă. Avem deci personajul Dumitru, care inițial părea doar un țăran mai răsărit, dar care în fapt are conexiuni mult mai adânci cu o lume mistică, a spiritelor și a morții. Către aceasta i se deschid ochii în forță, prin întâlnirea cu Știma care-l marchează în fapt nu doar prin suspiciunea pe care o trezește inevitabil în comunitatea închisă a satului ci și printr-o transformare reală, ieșirea în afara timpului obișnuit, transformare care vine însă cu prețul acumulării de argint viu în sine. Asta aflăm din Știma în fapt. După care, preț de patru episoade, acest Dumitru astfel transformat, o cam lălăie cu nonșalanță și nici măcar spiritele alea de-l voiau inițial nu găsesc că mai e nimic de făcut cu el. Așa că ni se dau explicații cum că întâlnirea cu Știma n-a fost întâmplătoare (de parcă mai crede vreun cititor în întâmplare – nici nu ne așteptam – ba chiar am fi protestat amarnic – să fi fost!), ni se arată probă concretă că nici moartea nu-l ține mai mult decât preț de-o înmormântare, se mai face un salt înapoi să ni se spună că pe undeva a fost și un copil din flori lepădat și în sfârșit, ni se demonstrează și ultima chestiune, cum că da dom’le, nu doar că e nemuritor bolândul ăsta, dar apropierea lui face rău și altora. Așa că se depărtează. Foarte bine. Zic că dacă n-are de gând să mai facă și el ceva și/sau să evolueze cumva, apăi nici să nu mai vină înapoi! Să lase scena altor personaje, că autorul poate scrie bine în fapt și nu-l pune nimeni să-și atârne Dumitrul de gât!

Nu mai departe de ieri seară, iscat-a Mitza Biciclista pocinog c-a pus la ea pe blog în frunte povestea Știmei, a lui Radu. Și s-a dus veste de poveste mai repede ca vântul, dar nu mai repede ca gândul cititorilor care-au venit să vadă ce și cum și unde și de ce. Dac-ar fi fost atât, poate că n-ar fi fost nimic, dar ajungând povestea până la Mircea lu’ Popescu, lui îi păru că-i prea golașă biata și-i croi strai nou, pe care-l trâmbiță apoi în cele patru zări drept capodoperă a stilului care ar scoate cu adevărat în lumea fină și plină de lumină…spiritul locului. Iar eu, de dragul poveștii, mă vâr acum între cei doi povestitori (1) ca să vă spun și vouă ce îmi pare c-a ieșit din toată hărmălaia.

Povestea Radului are substanța densă care curge neostoit, chiar peste obstacole pe care scriitorul pare să le-arunce cu rea-intenție în text, de peste umărul personajului-povestitor. Chiar dacă nu e clar de ce mărturisește personajul c-ar fi, la nevoie doar, învățător, chiar dacă nu e clar de ce contează că văduva îngrijește de-o babă oloagă, povestea, chiar lipsită de astfel de articulații, se încheagă repede în jurul legăturii adânci, intense, chiar dacă neconștentizate ca atare, a țăranului-învățător cu o vădană singură pe lume. Și-și țese mai departe atmosfera de legendă-care-ar-putea-să-fie, chiar dacă mai apar cuvinte dintr-o altă lume decât cea a poveștii, chiar dacă autorul tot nu-și lasă personajul să povestească-n legea lui, ci-l chibițează de pe margine. Care țăran, cât de învățător ocazional ar fi, ar zice că n-avea “chef de prostii” și s-ar explica prin contrast cu “regulile civilizaţiei contemporane”? Iar dacă personajul și-a încheiat povestea, de ce ne mai explică autorul că-ntradevăr în lac rămas-au numai pești?

Întrebări ca cele de mai sus ar mai fi. Dar în varianta repovestită, noul autor se pune metodic pe repararea straiului poveștii, frază cu frază. Aduce mai toate cuvintele în timpul poveștii, pompează forța metaforelor (“regulile civilizației contemporane” devine, mult mai adecvat, “poduri si pomezi frantuzesti”, desi rămâne cheful de prostii – mă rog, lipsa lui), retează sfârșitul precis și rotund, șlefuiește fiecare frază până când strălucește. Atâta doar că strălucește fiecare nu fix cât trebuie și unde trebuie și la modul în care trebuie, ci fiecare cum și cât poate de tare, indiferent la restul, cacofonic, înnebunitor. Și de aceea, per total, cu toată strălucirea bucățelelor, imaginea pictată e greu de urmărit, iar atmosfera nu există: tot ce există e un timp corect și precis refăcut, pe alocuri chiar pedant, ca o vitrină de muzeu în care exponatele dintr-altă eră nu-și mai spun povestea ci vorbesc mai ales despre talentul arheologului de-a le găsi, a le culege și a le curăța de-a dreptul impecabil.

Ce-i drept, problema nouă e mai subtilă decât cele din varianta originală și oarecum mai subiectivă. În consecință, e cam greu de demonstrat direct și fără echivoc. Și-n plus, pentru că e problemă de îmbinare armonioasă, exemplele n-au cum să fie punctuale, cât să zici “uite asta aici nu e cum ar trebui să fie”. Totuși, să încercăm atâta cât se poate, măcar de câteva exemple. Primul așadar, luat la bani mărunți, deși metoda analitică are clar limitările ei:

“Eu eram holtei, ea era o femeie lasata de barbat. Si-asa a durat povestea asta ca un an, de dupa cislegi pina-nainte de cislegi. Dupa care tot cerul si toata piatra lumii cita este mi s-a pravalit mie in cap. Femeia mea a disparut pur si simplu, ca un nor de pe cer, s-a facut fum, s-a facut nimic si n-a mai fost. Nimeni nu stia incotro o luase, ce se facuse, unde intrase. Omul fara capatii e ca glontul din pusca, nimeni nu-l mai gaseste o data ce-o porneste la drum.”

Există ce-i drept o oarecare gradație în ton. Întâi un început sec și precis (deși cam fără legătura cu restul), o oarecare ambiguizare în a doua frază, o metaforă puternică în a treia. Urmează apoi un șir de metafore în fapt, o revenire la concret și o comparație puternică la final. Din păcate, gradația e mai ales de ton și mai puțin de sens, iar comparația finală cu glonțul cam nimerește-n…gol. Întâi ca textul e atât de încordat încât orice scăpare deranjează înzecit: câșlegile-s cuvânt repetat pentru cum sună, inedit, iar piatra lumii se poticnește în “câtă este” de nici nu mai contează apoi că se prăvale. (Nu doar în cap, ci mai ales, subliniat de repetiție, “mi” și “mie” – dar asta nici nu contează față de restul). Următoarea frază e frumoasă, e puternică, e clară. Doar ca după atâta claritate, ne trântește autorul o explicație așa ca la manual: directă, concretă, dar fără vlagă și fără nimic nou (ce bine-ar fi fost să fi fost ordinea schimbată…). Urmează apoi, în sfârșit, o comparație bine construită, bine strunită, bine țintită, dar… pierdută-n zare și nicidecum ajunsă-n țintă. Metafora glonțului se-nfundă-n drumul pe care pornește omul iar cititorul e cam confuz: parcă dispăruse ca norul de pe cer, parcă mă pregăteai s-o fi plecat ca glonțul din pușcă, dar dintr-o dată-mi zici banal si anticlimactic că …a pornit la drum. Probabil și-a împachetat și zdrențele cu grijă, dar bine că nu urmează să aflăm și asta. Sigur, se poate spune oricând că dom’le, asta e fix ideea, că-i personajul confuz și aiurează între posibilități. Mda, dar vreau să îmi comunice că aiurează, nu să mă aiurească, bine? Că tot paragraful pare doar un fel de demonstrație a cât de frumoase metafore și comparații poate scoate autorul pe o temă dată. Și cât de puțin se sinchisește dacă e chiar nevoie de ele. Toate. Amestecate.

Dar să trec mai departe, că oricum m-am întins. Al doilea exemplu, mai pe scurt:

“De sf. Dumitru cel izvoritorul de mir am visat-o prima data pe Irina. Ne iubeam in fin la tata mare, greierii cintau de nebuni, era vara prin august sa fi fost dupa iarba, si se scurgea catre noi ceva, ca un abur. M-am trezit lac de apa, si-am stiut ca la mijloc nu-i lucru curat. Irina n-a fugit in lume nici de raul meu, nici de raul altui om. Spre asfintit m-am intilnit cu paznicul satului la drum, si l-am tras deoparte sa sfatuim. I-am zis ce-am avut, dar s-a uitat la mine dintr-o parte, zimbindu-mi pe sub mustata si mi-a zis sa-mi iau gindul. Treaba ei ce face si ce-a facut, mai bine sa-mi caut eu o codana decit sa umblu dupa vaduvoaie. Prieten de-al tatii, paznicul.”

După ce îl agită cu sf. (nu Sf.?) Dumitru cel izvorâtorul de una-alta, nu se lasă și precizează bine și luna (bine că nu și ziua sau ora, deși cu ora măcar l-am mai fi crezut că l-ar fi interesat/ar fi explicitat) și adaugă scursura aburului așa la urmă ca pe o chestiune neesențială. Nu de alta, dar în febra corecturii, noul scriitor s-a focalizat pe problema ancorării corecte și adecvate în timp și-n spațiu, nu pe spaima și groaza coșmarului unui abur apăsător și inexplicabil. E drept că apoi tot lac de apă se trezește, dar cum să zic, nu-l crezi, nu-l vezi, nu-ți pasă. Pentru că lui îi pasă în fapt de Sf. Dumitru și de august după iarbă, nicidecum de abur, mai dă-l în frăs de abur. Ah, și apoi iarăși, problema noului autor nu e indiferența cu care se protejează personajul, nicidecum, problema lui e că nu-i credibilă ca atare, că mai bine o pasăm paznicului-sfetnic și-i dăm motivul clar și pe măsura: “prieten de-al tatii, paznicul”.

În sfârșit, să zicem și de sfârșit. Ce-i drept, varianta originală enervează prin explicația inutilă și de-un banal desăvârșit al ultimei fraze. Dar varianta nouă oferă un final atâta de rotund în descrierea întregului șir de banalități ulterioare din viața personajului încât îl suspectezi că vrea să fie el, finalul, povestea în sine. Ba chiar e posibil ca autorului să-i pese mai tare de banalitatea si nimicnicia vieții personajului în rest, decât de acest episod pe care l-a dezinfectat de simțire atât de eficace. Fraza esențială, ultima, e atâta de stingheră și vine atâta de târziu încât pare din nou de formă: e formulă, nu-i mesaj. Sigur că n-a mai auzit nimeni de Irina de atunci, dar… cui îi pasă, doar e normal, nu? Sfârșitul.

 
1. Mi-e destul de clar că dacă m-am vârât între doi autori o să țipe amândoi la mine, dar asta este, îmi asum urmările nevoii de a scrie analiza de mai sus așa cum e ea.

Datorită repetatelor insistențe venite pe diverse canale, cum că n-am ales ziua bună ca să răspund prostiei, cum că mă bântuie o stafie popesciană care lasă comentarii, cum că ar fi cazul să desenez și eu popești sau să-i înjur (și nu, nimeni nu vrea să priceapă că eu l-am înjurat artistic prima între daci și traci), am decis că e cazul să respectăm spiritul zilei și să îndeplinim multele dorințe și doleanțe (cu un singur articol, că eficiența nu și nu). Așadar, se dă una bucată Trilema, una bucată (credem) Mircea Popescu, una bucată Fain și ceva Polimedia și cică mai dați-i de cap și coadă la ce vă place și ce nu.

Bucata Polimedia o îndepărtăm cu grijă, că habar n-avem ce-i acolo, în afară de niște cifre contabilicești care însă, după cum am demonstrat cu altă ocazie, nu ne spun nimic în sine și de la sine și nu e cazul să le stoarcem de conținut taman acum de Paște. Deci luați un cuțit ascuțit și dați la o parte Polimedia – dacă aveți câine, da-ți-i-o lui, dar pe riscul vostru. Dacă are vecinul câine, da-ți-i-o lui, dar pe riscul vecinului.

Bucata Fain e oricum prea încâlcită ca să credeți că o descurcați și scăpați de ea așa frumos și curat ca de biata polimedie. Nici n-are nume potrivit de altfel, e ca-n poveștile orientale, doar nebunul își dă afară Belșugul din casă, chiar de-i câinele cu așa nume.

Fainul e laboratorul savantului care dacă nu-i nebun se cheamă că știe ce face, iar dacă nu știe ce face, e din cauză că urmează să descopere. Dar și într-un caz și-n celălalt, el e la comenzi, așa că se cheamă că are controlul – atâta control cât poți avea la comenzile unei hardughii pornite prin hârtoapele explorării a ceva bazat pe acțiunile și interacțiunile unui număr serios de oameni care mai șugubeți, care mai preocupați de karmă, care mai retrași la York cu blog cu tot, sau doar mereu pe fugă, care mai înarmați cu velociped, șosetă, cafea și tot ce vreți și ce nu vreți (vă zic eu că vreți dacă ajungeți să-i cunoașteți).

Trilema nu-i nevoie să o separați, că vine separată deja. În trei. Că-i cifră magică și mai ales că enervează pe alții. Cam așa cum chiorul enervează orbii ceva cumplit – adică de ce n-are și el doi ochi proști ca tot restul lumii ci doar unul? Să mori de nervi și alta nu. Păi nu? Eu zic că nu, dar ziceți și voi, că veți fi având fiecare altă părere (doar nu v-ați înțeles cu toții pe o singură părere, nu?)

Ei, și chiorul despre care-i vorba în propoziția de mai sus, are și un nume. Mircea Popescu. Care cică ar fi și înalt (Popescu, nu numele). Și ar purta și pălărie (foarte bine, oamenii când au cap, mai poartă și pălării, logic vorbind). Ce-i drept dacă are cap, își cam face de el, dar e inevitabil. Când ai cap, zic. În afară de cap, mai are, se spune, și un obicei urât (are mai multe, dar ăsta e de departe cel mai hâd, mai cu bărbia încălecată, mai jegos și mai plin de negi): metoda lui favorită de-a stinge focul e să toarne întâi gaz pe el, pe motiv că așa se vede clar dacă chiar se merita stins sau nu. Și dacă era casă chestia aia de ardea, sau doar combustibil. Urât obicei, dar eficient. Din păcate pentru cultul frumosului…

Iar dacă nu vă e de ajuns bărbia cu ciorchinul de negi al obiceiului celui urât al lui Popescu (obiceiul adică, nu ciorchinii de negi direct), mai cereți, că am tolba plină.

P.S. Orice Popescu care comentează la articolul ăsta își va vedea numele schimbat (deși cu posibile întârzieri) în nepopescu. Să nu ziceți că nu v-am nepopit!

Tactica “nu răspund la provocări” e bună doar atunci când nu ai de ales la capitolul replică. Când conversația e doar mimată, când e doar o simplă reproducere a unui schimb predefinit de replici. Când conversația e doar un joc de roluri și nu-ți convine replica ce îți revine, tăcerea e singura alternativă viabilă. Dar nu și când îți asumi libertatea de exprimare. În cazul acesta, a nu răspunde la provocări deși le iei în seamă e fie o lașitate, fie o lipsă de înțelegere sau de resurse. Mai ales când e vorba de provocări de doi lei, de genul celor de care se plânge o anume femeie singură – tot soiul de viteji virtuali care dau cu sexul în scris la fiecare trei pixeli și tot nimeresc pe lângă. Iar ea zice că nu le răspunde pentru că n-o interesează. Că n-o interesează e logic, dar de ce să nu le răspundă dacă le-a dat deja atâta atenție? Și mai ales, de ce se necăjește?

Poate se necăjește de atâta prostie manifestată liber? E drept că manifestarea cu pricina e agasantă și plicticoasă, dar nu se poate libertate reală fără manifestarea neostoită a prostiei (și a inteligenței, dar nu toată lumea consideră că se echilibrează situația). Întrebarea e însă de ce se necăjește ea pentru prostia lor? E fascinant cât de mulți oameni aleg să se necăjească de prostia altora – de parcă n-ar avea fiecare suficientă prostie proprie de care să se enerveze. Necazul nu vine din ce spune tot prostul care își țipă și el mâncărimea neostoită, ci din replica pe care ea crede că ar trebui să i-o dea. Din faptul că-și atribuie singură parte din prostia lor. Când spune că nu le răspunde, spune de fapt că nu le “cedează” și pierde din vedere faptul că un răspuns nu trebuie deloc să fie cel standard sau cel așteptat. Libertatea aceea de care abuzează idiotul să-și țipe prostia în cele patru zări îți permite de asemenea să-i trântești un răspuns de aude câinii din Giurgiu. Și care-l face să se gândească ceva mai mult înainte de a deschide gura a doua oară.

Prostia altora, chiar dacă manifestată direcționat către cineva anume, rămâne tot a lor proprie și personală cu responsabilitate ce le revine 100%. Ca atare, față cu manifestările prostiei altora ai în fapt doar două alegeri: ori le ignori așa cum ignori până la urmă pasărea care ți se găinățează în cap, ori dai cu reteveiul după ei până chelălăie precum javra care nu pricepe de vorbă bună și ține morțiș și insistent să se pișe taman la copacul lângă care stai tu.

Până la urmă nimeni nu-i mai ușor de pocnit unde-l doare cel mai tare decât un prost care și-o flutură la lume.

Ce urmează e o transcriere de conversație pe messenger ( prima parte pe blogul celuilalt participant la discuție).

…………………..

Diana Coman: Ce vreau sa zic e ca in esenta daca e spaima sau fericire gen orgasm e doar o chestie de directie pe aceeasi axa, ca e pozitiv sau negativ, ca unul dilata si unul contracta timpul. Perceptia timpului.
Mircea Popescu: Posibil. Doar ca intr-o lume “perfecta” ceva complet contractat carevasazica nu exista.

Diana Coman: Pai nu exista pentru durata aceea cat e perfect contractat, dar faptul ca e perfect contractabil nu inseamna ca nu exista.
Mircea Popescu: Pai nu inseamna ca nu exista, dar inseamna ca nu vine din partea ceea, ci din cealalta.

Diana Coman: Stai ca nu pricep? Cum asa “vine”?
Mircea Popescu: Daca fericirea-l contracta-n inexistenta, inseamna ca timpul nu survine de-acolo, ci dimpotriva.

Diana Coman: Mmm, n-as zice musai.
Mircea Popescu: Apai noa. Daca curvele aduc boli si nevestele le vindeca, ai zice ca bolile vin de la femei ?

Diana Coman: Iar sari peste cal cum ar fi.
Mircea Popescu: Zici ? De ce ma rog ?

Diana Coman: Pentru ca in fapt ce zici nu-i ca bolile vin de la femei ci ca femeile fac bolile. Ca sunt sursa de boli. In sensul cel mai complet. Dar sustin ca exact ca in exemplul tau cu bolile, e vorba doar de niste elemente care interactioneaza cu bolile/timpul, nu de sursa.
Mircea Popescu: Poate ca.

Diana Coman: Adica daca guma sterge scrisul/carbonul zici ca e de cautat esenta carbonului in opusul gumei??
Mircea Popescu:Filosofia a gindit astfel vreo doua mii de ani.

Diana Coman: La capitolul asta eu sunt ca ala care nu stia ca nu se poate si de aia i-a reusit.
Mircea Popescu:Hehe, posibil.

Diana Coman: Hm, uite alt exemplu care imi pare mai potrivit. Caldura dilata ce-o fi, sa zicem fierul. Atunci se cheama ca fierul e iscat din caldura?
Mircea Popescu: Precum preabine stii, chiar este, fiind caldura energie si materia vibratie.

Diana Coman: Da, la asta ma gandeam acum.
Mircea Popescu:Hehehe. Vezi tu, nu exista idei vechi si proaste, doar prost aplicate, eventual.

Diana Coman: Mai e o chestie a propos de acele spaima vs. fericire. Cum ramane cand una da in cealalta?
Mircea Popescu:Pai si timpul o da-n diverse alaturi cu ele.

Diana Coman: Mmm, ce vroiam sa zic e ca daca spaima dilata deci creeaza cum zici tu timp si fericirea neantizeaza timpul nu-i cam dubios ca la un moment dat fericirea poate sa devina spaima si invers?
Mircea Popescu:De ce sa fie ?

Diana Coman: Pai cum transformi sursa timpului fix in inexistenta timpului?
Mircea Popescu:Io daca ma pis si string din abductor ce se intimpla cu jetu’ ?

Diana Coman: Pai in primul rand ca abductorul nu e sursa.
Mircea Popescu:Dar vorba e, ce se intimpla cu jetu’! Unde se duce jetu’! Timpul nu-i material, e procesual. Ca atare, n-ai ce sa cistigi cautindu-i filiatia pe matricea asta a materialitatii.

Diana Coman: Corect.
Mircea Popescu: El nu “exista” in sensul in care exista o bucata de cas cu care-ti poti trage una in cap.

Diana Coman: Cel putin pana la proba contrarie…
Mircea Popescu: Aici zace Diana Coman, care si-a gasit sfirsitul pe fundul unui borcan cu dulceata de timp.

Diana Coman: Sfarsitul unei dulceti de timp.
Mircea Popescu: Merge, este ?

Diana Coman: Fraza stilistic sau ce anume? Ca daca e sfarsit, nimic nu mai merge.
Mircea Popescu:Substratul de s-a intrupat in fraza. Stii cum se zice ca uritii nu-s buni de regi ? nici ideile incapabile de literatura nu-s apte de adevar.

Diana Coman: Literatura vine din adevar. Cat despre aia cu uratii pe post de regi nu o stiam, dar daca e sa judec dupa niste picturi as zice ca nu pare prea empiric adevarata.
Mircea Popescu:Nici nu e empiric adevarata in sensul pozitiv. Da exemple de regi buni, daca-i pina acolo.

Diana Coman: Bunul asta ca si literatura buna poti merge totusi pe un oarecare consens.
Mircea Popescu:Da. Numa’ sa nu fie intre proaste si uriti.

Diana Coman: Poti merge la infinit care ar fi adica proastele si care uratii.
Mircea Popescu:Pai nu-i nevoie de infinit, ajunge numa’ sa nu fie de acord cu mine si se rezolva.

Diana Coman: Credeam ca incerci mereu ceva cat mai divergent de ceea ce cunosti deja.
Mircea Popescu:Hehehe. Aia-i o preocupare culturala, nu estetica. Cit ce priveste frumosul, cine nu-i de acord cu mine e neaparat tont. Estetic vorbind.

Diana Coman: Ce vroiam sa spun de fapt a propos de “nu se merita sa vorbesti cu x, y, z” e ca una e sa vorbesti cu cineva si alta e sa vorbesti pentru oameni. Nu e diferenta doar de nr (eficienta) ci si de scop si mod al actiunii.
Mircea Popescu: Oare ? Stii teoria aia cu “nu fa ce n-ai face in public” ?

Diana Coman: O stiu, sunt de acord perfect cu ea, dar nu se aplica la ce zic.
Mircea Popescu:Pentru ca ?

Diana Coman: Cand vorbesti pentru oameni asa in general inseamna ca nu particularizezi pentru nici unul; cand vorbesti cu un om anume particularizezi forma discursului pentru ca incerci o comunicare.
Mircea Popescu:Ce inseamna sa “particularizezi” ? Sa vorbesti calitatilor lui sau viciilor lui ?

Diana Coman: Nu, sau nu direct. Cand vorbesti cu cineva anume, inseamna ca incerci o comunicare bidirectionala, incerci activ sa iasa asa ceva. Cand vorbesti pentru oameni in general sau particular, ce urmaresti e in primul rand unidirectional. Nu ca retezi bidirectionalul, dar nu actionezi musai in directia aia.
Mircea Popescu: Imi pare complet nefundamentata teoria. Doara si pe blog ai comentarii.

Diana Coman: Da, dar le poti avea sau nu si in plus comentariile sunt de fapt separate de post. Postul e comunicare unidirectionala. Comentariile ulterior sunt comunicare bidirectionala si cele doua nu sunt in fapt prea mult legate.
Mircea Popescu: Nu ma convinge chestia, da’ zi inainte.

Diana Coman: Sa-ti dau exemplu din ce-ai scris ca atunci o fi mai clar. Ziceai de oameni ca niste roti dintate, da?
Mircea Popescu:Da.

Diana Coman: Limbajul in fapt e fix un set de dinti. Ca sa reusim o comunicare incercam o potrivire in dintii astia ai limbajului cat mai buna. Ori potrivirea asta cat mai buna depinde de amandoi participantii – deci ca sa comunic cu X fac un efort de adaptare a propriilor cuvinte-dinti cu ce are respectivul. Configuratie care probabil e inutila pentru a vorbi cu Y. Ei, ori daca e post si e pt toata lumea si pentru nimeni in particular, nu fac nici o adaptare ca nu stiu la ce.
Mircea Popescu: Da’ merita sa te obosesti, daca nu-l cunosti pe x ? Si biblic sa-l cunosti, nu altminteri.

Diana Coman: Pai vezi, cam de aia ziceam ca n-am vorbit prea mult. Pe principiul ca nu merita.
Mircea Popescu:Da’ stai ca gonflezi doua chestii diferite.

Diana Coman: Anume?
Mircea Popescu:Faptu’ ca nu merita sa faci un blowjob mic la toata orchestra nu inseamna ca nu merita sa mergi la opera.

Diana Coman: Aa, normal, ca de aia a si tinut pana pe la 16 ani – pana am gasit opera.
Mircea Popescu:Hahaha. Deci astea-s cele doua : faptul ca limba pasarilor e a pasarii. Decit sa inveti limba fiecarei pasari in parte.

Diana Coman: Stai ca nu pricep care-s cele doua totusi.
Mircea Popescu:Pai aia cu potriveala dintilor e o chestie personala, inter-personala, daca vrei. Oamenii definesc si redefinesc coduri private ca principala functie si masura a intimitatii. Si toate relatiile personale pornesc de la, se dezvolta odata cu si depind de aceasta functie. A vorbi limba pasarilor e clar alta chestie, dat fiind de exemplu ca limba-i una, pasarile-s mai multe.

Diana Coman: De acord, dar nu vad unde le-am amestecat eu. Si tot am senzatia ca nu …ne potrivim dintii prea bine pe tema asta.
Mircea Popescu:Apai nu-i nici o urgenta fata me.

Diana Coman: Ca timpul e o inventie si deci urgentele sunt si ele inventii.
Mircea Popescu:Bagi continuare la tine pe blog apropo ?

Diana Coman: E o idee, da. Dar ce facem, trebuie sa taiem discutia ca sa nu dea blogul pe afara?

Continuarea, dacă o mai fi să fie de vreo culoare, va fi pe Trilema mă gândesc.

Am mai povestit și exemplificat deja cum poți face multe lucruri fără noimă cu un set de date. Iar dacă le faci, poți folosi cu succes statistica drept somnifer. Dar statistica nu are vină în asta mai mult decât are pianul vină că îl zdrăngăne Ghiță și nu Beethoven. Și chiar dacă nu credeți, vă garantez că indiferent de pian, chiar și Sonata Lunii (alegeți partitura preferată) poate fi interpretată strict corect și totuși jalnic și plicticos până la moarte. După cum până și melc-melc-codobelc poate stârni măcar câteva râsete dacă e cine trebuie la clape. Cam așa e și cu statistica. Iar Hans Rosling e un bun exemplu de “cine trebuie”. Chiar dacă e înghițitor de săbii. Pentru că e mult mai mult decât atât.

Hans Rosling a studiat statistica și medicina întâi la universitate în Uppsala și apoi în India. După care a trecut la partea practică a studiilor și pentru asta s-a dus până în Mozambic unde a găsit bântuind un tip rar de paralizie numit konzo. Descoperirea cauzei acestei konzo (alimentația și mai ales lipsa ei) i-a adus lui Hans Rosling titlul de doctor în științe, dar a însemnat înainte de asta mulți ani petrecuți bătând Africa rurală în sus și-n jos pe urma konzo. Ca să vedeți ce poate presupune un doctorat în caz că vă tenta unul.

Poate că dacă făcea doar atât (voluntari pentru un doar similar?) existau șanse să nu audă nimeni de el. Dar toate acestea sunt doar o parte din aisbergul al cărui vârf a devenit extrem de vizibil când Rosling a dezvoltat un software remarcabil pentru vizualizarea datelor și a evoluției acestora. Software cumpărat de Google în 2007 și (încă) disponibil gratuit sub numele de Gapminder. De ce-i Gapminder așa de extraordinar? Pentru că pune datele într-o formă grafică și evoluția lor vizibilă nu doar pentru matematicieni și statisticieni ci ca un film oarecare de animație. Combinat cu date statistice adunate din întreaga lume pentru tot felul de indicatori, Gapminder practic taie de la rădăcină multe scuze de genul că la noi nu se adună date, n-avem informație, nu știm, nu cunoaștem, habar n-avem etc. La ce folosesc însă toate aceste date?

Datele sunt într-un anume sens partea cantitativă a istoriei, iar statistica e o unealtă excelentă de interpretare a istoriei pentru a oferi o înțelegere solidă a ceea ce se întâmplă și predicții despre ceea ce urmează. Nu orice fel de predicții, ci unele cu mari șanse de a deveni realitate. Desigur, datele în sine reprezintă mai mult urmele unor evenimente și înțelegerea lor e imposibilă fără a cunoaște evenimentele. Dar datele și mai ales variațiile lor te pot chiar ghida către unde anume să te uiți după evenimente. Sunt echivalentul urmelor și amprentelor de la locul crimei: îți arată că ceva s-a întâmplat și te ghidează în investigație, dar nu rezolvă în sine misterul. Pentru a rezolva misterul trebuie să afli, să înțelegi și să relaționezi evenimente conexe, într-un cuvânt contextul. Odată misterul rezolvat, modul în care prezinți soluția la sfârșit poate fi oricât de plicticos sau de interesant, depinzând în esență dacă ești Christian Ciocan sau…Hercule Poirot. Sau Hans Rosling vorbind despre ascensiunea Asiei, mai exact a Indiei, Chinei și Japoniei comparate cu SUA și Marea Britanie.

Ce poate fi mai plicticos decât o astfel de comparație, nu? Ei bine, extrem de multe sunt infinit mai plicticoase cu condiția ca prezentarea comparației cu pricina să fie făcută de cineva ca Rosling vorbind despre primul tweet transatlantic (1858 – ghicește cineva despre ce e vorba?), arătând cum crește sau scade cât se poate de literal speranța de viață în țările cu pricina și comentând ca la un meci de fotbal urmărirea între țările asiatice și cele două țări vestice. Ah, și înghițind o sabie, desigur. Dar am așa o senzație că înghițirea sabiei nu e chiar indispensabilă pentru o prezentare cât se poate de captivantă. Dar priviți-o mai jos și spuneți sincer dacă sunt datele și statistica plicticoase. Sau plicticoși sunt doar unii prezentatori?

Hans Rosling despre ascensiunea Asiei

Am o istorie întreagă de interacțiuni…alternative să le zic cu poezia. Începând cu nedumeririle mele de copil că “mami, de ce scrie Eminescu mai frumos decât Alecsandri?” și moduri de subzistență în poduri de fân. Eu și poezia ne înțelegem de obicei bine, adică eu nu o recit pe dânsa și ea în schimb sună cum trebuie la mine în cap. Că din minte până în urechi trece prin aer și nu știu ce iese, dar sigur nu exact ce trebuie.

Dar cum recent văd că tot cu poezie se dă în și după mine, ba traducere, ba altă traducere, ba lectură, vă dau ocazia să vă torturați un pic urechile. Ba chiar ocazie dublă, după cum preferați, cu recitarea mea la Ură adâncă de Alexandru Macedonski, respectiv la o Poveste amară de Radu Gyr.

Alternative la Ură mai găsiți la dAImon și la Mircea Popescu, iar altfel spusă Povestea auzim de la Cătălin și de la Mircea Popescu.

Printre pauzele de la școala de vară (nu, nu particip, ci organizez, adică pauzele sunt și mai mici și mai puține), m-am ținut iar de exersat treceri și petreceri. De sens. Din română în engleză de data asta, că din engleză în română a mai fost. Așadar, se dă originalul:

Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Și dacă norii deși se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

Se dă apoi o versiune de traducere și o întrebare. Cum eu de obicei răspund la întrebări, iată ce-a ieșit:

If branches brush my window-pane
And poplars start to shudder,
‘Tis on my mind to have again
Your near drawing shadow.

If stars above the water glide
Its deepness to enlighten,
‘Tis for my sorrow to subside
And for my mood to brighten.

If crowded clouds go now away
To let the moon shine through,
‘Tis for my mind to have its way
For ever to remember you.

Trei volume groase de Eminescu incluzând postumele și două de Coșbuc în combinație cu 10 zile ploioase într-un pod de fân m-au mai lecuit odată de poezie. Căutați cu încredere versiunea lui Andrei Bantas (din care m-am inspirat pentru acel ‘Tis la început de vers). Și apoi încercați și voi. Cine-i primul? :)

Update: am uitat sa ofer la schimb ceva de tradus. Acelasi autor, dar probabil mult mai putin cunoscute versuri (e ultima strofă):

Iară eu suit pe casă
Și plouat de-atât amor
Să mă umfl-ursuz în pene
Și să stau într-un picior.

Zamo din Canada vorbește despre pensionare când se gândește dacă e mai bine să te însori sau nu. Și invers. Cum e vorba de limba franceză, nu-i bai, că cherchez la femme merge în orișice ocaziune. Dar întotdeauna m-am înnebunit (la propriu) după temele glorioase din școală. Așa că nu mă pot abține să nu dau răspunsul pe care-l merită întrebarea. Voilà de citește:

Faut-il se marier, ou seulement chercher le plaisir (150 mots)?

Il ne faut rien. La Terre tourne tout de même sans qu’elle me demande à moi de faire d’une façon ou l’autre (c’est d’ailleurs pour ça qu’on aime toujours la Terre – elle est belle, indépendante, généreuse, sans incertitudes et lassitudes, ne fait pas de demandes sans raison et sait très bien ce qu’elle veut). Et c’est d’ailleurs assez bizarre à demander qu’on fasse un tel choix : ou bien on cherche le plaisir, ou l’on se marie. Au fait c’est bien plus simple que ça : on cherche le plaisir, évidemment. Et quelquefois, on a envie de le chercher dans un mariage.

Hm, am doar 98 de cuvinte, dar adevărul e că oricum sunt prea multe: ultimele două fraze sunt tot răspunsul pe care-l merită întrebarea. Ca toate întrebările din școală.

Update: varianta în română și cea în engleză, mai jos. E pe undeva un pic de rescriere mai degrabă decât traducere directă. Dar am “ținut aproape” :)

Trebuie să te căsătorești, sau doar să-ți cauți plăcerea? (150 cuvinte)

Nu trebuie nimic. Planeta tot se învârte, fără să-mi ceară mie să fac la un fel sau altul (de altfel din cauza asta probabil iubim mereu planeta – e frumoasă, independentă, generoasă, fără incertitudini și stări de oboseală, fără cereri iraționale și știind mereu foarte bine ce vrea). E chiar ciudată idee să pui problema ca pe o alegere: ori căutăm plăcerea ori ne căsătorim. De fapt, e mult mai simplu: căutăm plăcerea, evident. Și uneori, simțim nevoia să o căutăm într-o căsătorie.

Should you marry or just search for the pleasure? (150 words)

There is nothing that I “should” do. The Earth keeps on turning without asking me to do one way or another (perhaps this is why we always love the Earth – it’s beautiful, independent, generous, without doubts and weariness, it never makes irrational demands, and it always knows too well what it wants). What an awkward idea to phrase it as a choice: either you search for pleasure or else you get married. In fact, things are far simpler than that: we all search for pleasure, of course. And sometimes, we feel like searching for it in a marriage.

Se dă o frământare trilematică zicând așa: “De ce proza proastă scrisă de bărbați e în medie mai bună decât proza proastă scrisă de femei?” Mărturisind că problema realmente îl roade, arde, pișcă și mușcă (adică frământă în mare stil), autorul trilematic ne pune sub ochi și un fel de schemă clară în care s-ar încadra orice răspuns pe care noi, naivi, am vrea poate să îl dăm: ori înjurăm ideea de a compara și media proza, ori îl înjurăm pe dânsul. Folosind ocazia pentru a ne reaminti câteva lucruri importante despre socialism, feminism, cururi și sine însuși, autorul într-un final încheie cu ceea ce vroia de fapt să spună de la început, dar nu putea pentru că nici nu-l întrebase nimeni și nici n-avea o motivație înaltă evidentă: “majoritatea femeilor tâmpe scriu, în timp ce majoritatea bărbaților tâmpi nu scriu”. Dat fiind că tot scopul întrebării inițiale era doar să dea ocazia acestei ultime fraze să pară interesante și utile, e destul de clar că frământarea de care se jelea autorul a luat sfârșit. Dar presupunând totuși că sunt eu în mare eroare și dânsul chiar caută printre cititori răspunsul, să vedem ce se poate face.

Pentru a putea dezbate problema, ar trebui întâi de toate să vedem dacă avem ce dezbate. Așadar, o fi adevărat că proza proastă masculină e mai bună decât proza proastă feminină? Din câte știu nu există o părere generală în problema asta și deci autorul frământat de un “de ce” ar trebui să aducă întâi niște argumente și date concrete pentru “ce”. Așteptăm așadar să vedem niște date care să indice că într-adevăr așa stau lucrurile și să oferim împăcați trofeul “cea mai bună proză proastă” părții masculine.

Presupunând totuși că avem un “ce” valabil, o metodă să aflăm “de ce” ar fi să urmărim cauzele diverselor caracteristici care fac o proză proastă. E drept că de obicei există un consens când e vorba despre proză foarte bună și foarte proastă. Dar cum nu e deloc consens pe la mijloc, ca să putem răspunde frământării sale, autorul trilematic ar trebui să spună criteriile după care evaluează dânsul o proză drept proastă sau nu. Noi vom fi de acord cu argumentele sale că doar e vorba de frământarea omului. Așteptăm și aici.

Considerând răspunsurile prezentate în articolul original, trebuie să observăm că primele doua sunt la obiect, în timp ce al treilea aterizează un pic forțat bazat în esență pe ideea că doar un autor tâmp poate produce proză proastă. Ceea ce e fals, dat fiind că mulți oameni deștepți altminteri au comis orori în scris. Și nici nu se știe câți editori au corectat ororile altor autori tâmpi sau mai puțin tâmpi.

În sfârșit, în ideea întrebării originale, ofer la schimb autorului trilematic o altă frământare de același calibru chiar dacă oarecum de gen diferit: de ce majoritatea bărbaților care scriu foarte bine sunt homosexuali?

“Tigrul alb” e povestea unui întreprinzător modern din India, imaginea omului de succes: tânăr, plecat de la sat dintr-o sărăcie lucie, inteligent dar fără acces la educație, depășindu-și condiția, autodidact de nevoie, reușind pe cont propriu și fără nici un ajutor, reușind împotriva tuturor, inclusiv a propriei familii. Exact ceea ce se cheamă că toată lumea dorește să fie, nu? Cum spune Tigrul Alb al lui Aravind Adinga, tot ce ai de făcut e să nu mai gândești ca un servitor, să omori un om (pentru avere ajunge unul, pentru faimă trebuie mai mulți), să aplici corespunzător corupția și să nu-ți pese dacă familia ți-e măcelărită.

Cartea e descrisă de editura românească drept adorabilă, probabil în același mod în care e adorabil un întreprinzător de succes. Mă mir totuși că n-a fost descrisă și drept amuzantă sau comică. Ironică este cu siguranță, dar când ar fi să râzi de indieni, parcă te gândești la România. Desigur, cu diferențele și nuanțele de rigoare. Să mai zic și că atunci când Tigrul alb a câștigat Man Booker Prize în 2008 au existat țipete că este o conspirație a Vestului pentru a denigra India? Minunata, dezvoltata Indie în care sigur că nu există nimic din ce spune cartea. Doar India luminii, fără cea a întunericului.

Un pic mai pe larg despre asta am scris și pe Voxpublica. Dar acolo am lăsat deoparte citatul cel mai bun din Tigrul alb:

Precum eunucii discutând despre Kama Sutra, alegătorii discutau despre politică.

Dar e doar acolo la ei în India, nu?

Iar s-a luat la mine de prin blogosferă, de la Cătălin, un subiect (recunosc, m-am fâțâit până s-a luat de mine).

Daca ai avea de ales, sa mori sau sa-ti cobori cuvintele in pamant, in locul tau, sa fie mancate de viermi, sterse, uitate, iar tu sa ramai deasupra traind vesnic, ce-ai face?
Cristian Tudor Popescu “Libertatea urii”

Ca să nu se mai spună că la mine se termină toate lepșele, dau leapșa asta lui Lucian pentru o tratare științifică și acidă, pasez leapșa asta lui Florin ca să văd ce scoate din ea, îl îmbii cu ea pe SingurEu ca o potențială bună ocazie de a exersa funcția fatică a limbajului, o trimit la Valentin ca să-i cunosc blogul mai bine și o ofer pe tavă artistic lui Mircea pentru că-i sunt datoare cel puțin cu o idee teribilă și sunt sigură că asta de față e fix ce-i lipsește. Acum că am dat-o deja mai departe, pot să și răspund la întrebare:

Mie tot îmi place cum scrie Cătălin, dar sper că nu mi-o ia în nume de rău dacă zic că citatul de mai sus e dintre întrebările alea la care nu contează răspunsul decât dacă îmi pui și pistolul la tâmplă simultan. Să mai menționez deci explicit că habar n-am dacă răspunsurile de mai jos ar fi valabile într-o astfel de situație de rece și neplăcută vecinătate? Nu, că vă prindeți și singuri.

Domnul C.T. Popescu sigur nu se va supăra pe mine pentru că nici nu va citi. Deci zic liniștită că întrebarea asta, așa scoasă din context, e atâta de umflată de propria încercare de a fi profundă încât nu mai rămâne loc să fie și relevantă. Există șansa ca și în contextul original lucrurile să nu se schimbe, dar cum n-am citit toată cartea, nu mă pronunț. De ce se umflă atâta și nu întreabă clar și răspicat: ții la opinii mai mult decât la viață? sau: crezi că ești mai important decât cuvintele tale?

Întrebarea sună ca năduful unuia care s-a tot luat la trântă cu nenorocitele astea de cuvinte și le-ar zice vreo două în public, dar ceva nu-l lasă să nu caute cu lumânarea adâncimile. În astfel de momente și căutări dorim măreția tragediilor grecești în care ești prins ca gândacu-n chihlimbar în dilema alegerii între legea oamenilor și legile zeilor. Dar cum nu mai credem nici în una și nici în celelalte, nu ne mai rămâne decât să ne punem dinainte dilema vieții și a morții, în care, din fericire, încă mai credem. Și ca să fim siguri că e vorba de măreție, mai strecurăm în propoziție și veșnicia. Ah, ce frumusețe de dilemă!

Nici eu nu iubesc cuvintele sau, cel mult, dacă e dragoste, e una din aia cu năbădăi. Deci când îmi vin pandaliile m-aș răzbuna pe cuvinte mai abitir decât domnul C.T.P. în fraza sa. “Să fie mâncate de viermi, șterse, uitate”? Ha, nimica toată! Ba să le colcăie viermii, să le scurme râmele, să le ronțăie șobolanii, să le ciuruie bacteriile, să le ude(1) câinii vagabonzi, să le vomite bețivii, să le răstălmăcească 5 guverne și un sobor de preoți. Apoi ștergerea și uitarea li se va părea o binecuvântare.

Dacă prima parte mi-e oarecum clară, am o problemă cu partea a doua a întrebării și anume acel “trăind veșnic”. Adică de ce veșnic? Cu ce-am greșit mă rog să nu aflu niciodată (dar chiar niciodată??) ce și cum și dacă este moartea? Nu mă grăbesc deloc să aflu, dar eu zic că-i liniștitor să știi că acolo undeva, cândva și de preferință nu foarte aproape încă, e un fel de sfârșit unde în plus te lasă toată lumea în pace sau ce-o fi. Că nici măcar nu pot să spun că-i cred pe ceilalți de au aflat. Și apoi veșnicia asta nu sună cumva a veșnică durere de șale, lipsă de dinți, de minte și în general de toate cele?

Dar până la urmă nu mă pot hotărî exact ce întreabă întrebarea asta. Că între atâtea nuanțe, răspunsul meu se zbuciumă și sare dintr-o parte în alta mai ceva ca-n dansurile moderne și mișcările browniene. Pentru ca liniștea să vină iară, să o luăm pe fiecare variantă în parte.

1. Varianta “Mica Sirenă” (sau Din lumea celor care nu cuvântă)
În cazul ăsta, ori termini acum cu toate și cuvintele tale apoi se descurcă de unele singure în lumea cea mare și cum o fi ea, ori cuvintele tale dispar ca prin minune și tu altele nici că mai poți scoate nici în vorbe, nici în scris. Acum liniștea nici că e așa un lucru rău, iar cuvintele în sine nu contează decât prin ceea ce spun. Dacă ceea ce spun e adevărat, o să mai fie spus din nou și din nou până când va fi auzit. Deci tot ce pierzi e numele tău pe o statuie în cel mai bun caz. Când te gândești ce fac porumbeii cu statuile, aș zice că pierderea nu e așa de dureroasă. Și dacă ții morțiș să fii statuie, oricum te apuci de desenat, de pictat, de design, de ce-o fi și tot spui ce ai de spus.

2. Varianta “Banii, viața sau… mustața cuvintele”
Acum dacă vine orișice pușlama, flutură pistolul/cuțitul/(2) și zbiară replici din astea, s-ar putea să întreb “Dar dumneata ce preferi?” și să ofer și o ceașcă de ceai. Dacă însă e vorba că s-ar ține de așa ceva o organizație mai importantă, recunosc că m-aș întreba ce am putut să zic așa de important de le tremură ăstora posteriorul. Și nici de-a naibii nu mi-aș lua cuvintele înapoi. Descurcați-vă-ți voi cu ele că pe mine m-au chinuit destul! Și dacă țineți să mă faceți eroină, în mod sigur nu pot să nu vă fac pe plac.

3. Varianta “Cuvintele tale sunt ale noastre”
Toate ca toate, dar asta nu. Adică eu nu pot să zic că n-am zis ce am zis, ba încă să zic apoi fix ceea ce nu am zis deși am zis că nu voi zice. Vreți să-mi omorâți cuvintele? Mă rog, n-aveți decât, dar eu nu vă fac și treaba, mai ales că veșnicia aia e tare dubioasă.

(1) Da, știți voi bine ce am vrut să zic.

(2) Nu, nu aia.

El: – Eh, uneori viața te forțează să fii bou.
Eu: – Da, dar la dumneavoastră e întotdeauna alegere proprie.

Zice-se că dau idei. Ce mai, pe unde umblu idei răsar în cale și idei îmi rămân în urmă. Ce fel de idei nu comentez, ci doar apreciez, că ideile sunt la mare preț în lumea modernă în care nu știi niciodată din ce idee răsare un nou răsărit de soare. Cum oamenii cu idei sunt motorul societății noastre, eu doar mă bucur a fi contribuit astfel la propășirea și evoluția, revoluția, avansul și gloria umanității. Și mă înclin în fața miracolului unei noi idei și gloriosului său proprietar, și zic dulce cu tot calmul din lume: vă felicit domnul meu, mai rar așa potrivire între om și idee.

Spre surprinderea mea, se pare că e adevărat că dacă eu nu mă laud cu ce am câștigat, slabe șanse să știe careva :) Și acum că am învățat acest adevăr pe care toată lumea îl știe de la vârste fragede, e cazul să îndrept lucrurile atâta cât se mai poate așa de târziu. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Așadar, spre bucuria mea adevărată, chiar am câștigat concursul de Crăciun de la Trilema. Premiul e primit, invitația la o discuție cu colegii de concurs s-a amânat pentru mai târziu din cauza zăpezii. Dar eu sper să fie și întâlnirea în aprilie.

Și asta nu e tot. Între timp, a mai fost un concurs pe altă trilemă dar cerând un text cu mult mai scurt. Care text n-a câștigat nici premiul 1, nici 2 și nici 3, ci doar al….23lea (sper că am numărat bine, numărul 137 e cel de care zic). Eu zic că e un loc bun, PA-ul meu se simte comfortabil acolo, nici prea sus și nici prea jos, mai are după el vreo 130 de alte PA-uri, înaintea lui 22 care e un număr fain, l-a citit lumea, l-au evaluat arbitrii, l-au plăcut suficient unii cât să-l menționeze, e bine. Mai e loc de crescut, dar mai e și timp. Bun, dar ce facem cu premiul, adică un an domeniu si hosting? Din motive cărora le-aș zice proprii (așa ca în caracteristice adică), dar nu personale, deși țin de persoană (na, că e clar acum), cred că se va finaliza donat unui doritor serios de așa ceva. Drept pentru care întreb: care dorește, care poftește, un domeniu si hosting gratuit pe un an, dat de Trilema? Nu-i decât unul, așa că dacă-s mai mulți doritori, o să aleg. După ce criterii, nu sunt sigură încă, dar se caută doritor serios, pus pe bloguit mumos și des în limba română. Cine dorește?

Cum sunt tot pe fugă zilele astea, pare să fie momentul potrivit pentru o (more…)

Dacă leapșa blogosferică înseamnă că o temă se pasează voluntar altora, acest post e mai degrabă rezultatul unei contagiuni. S-a luat la mine de la Cătălin, pe blogul căruia am aflat despre (more…)

Din lucrurile surprinzătoare aflate în timpul unui doctorat în informatică, astăzi ceva lejer, ca pentru o zi de luni. Cine crede că studiul programelor software e un lucru plicticos sau muncă de laborator, se înșeală. Parafrazez din răspunsul domnului profesor Andreas Zeller la întrebarea: ce anume vă place la studiul programelor software, de ce ați ales acest domeniu?

Studiul programelor software e un pic ca studiul…urșilor polari. Și programele, ca și urșii polari trăiesc în felul lor în habitatul lor și n-ai altă soluție decât să le observi. Să încerci câte ceva, și apoi să înveți din ceea ce se întâmplă, din cum reacționează.

În plus, adaug eu, programele software trăiesc și la temperaturi mai plăcute și nici nu sunt amenințate de încălzirea globală. Dar pot fi, într-adevăr, la fel de fascinante ca urșii polari, mai ales în interacțiunea lor cu utilizatorii sau cu programatorii.

P.S. Ca să nu rămâneți cu o impresie falsă despre ce se face la doctorat, reamintim alte câteva lucruri discutate deja: de ce avem nevoie de întrebări și cum le putem obține de la audiență, arta de a pune întrebări și cea de a evita răspunsul, și de ce programarea e mai mult despre comunicare decât despre tehnologie.

Nu-i vorba de teorie, ci de practică. Adică am văzut toate tacticile de mai jos în acțiune (și nu în politică ci în mediu academic). Dar sunt sigură că mai sunt destule care mi-au scăpat, așa că vă aștept pe voi să-mi spuneți alte tactici pe care le-ați observat.

1. Schimbă mediul. De aceea s-a inventat probabil e-mailul. Ca să poți pune lumea să-ți trimită întrebările pe e-mail în loc să răspunzi pe loc sau prin viu-grai la o întâlnire. Și mai ales să poți apoi să spui că n-ai primit e-mailul, sau că a ajuns în Spam, sau că l-a mâncat pisica. Uneori în fond chiar așa se și întâmplă (partea cu Spamul, nu cea cu pisica).

2. Pasează întrebarea. Mai ales subalternilor, de preferință celor cu care nici n-ai vorbit (more…)

Mai scriu și pe portalul VoxPublica de la Realitatea, pe care îl găsiți aici. Îl consider ca pe un forum, și sper să fie așa. Dar în orice caz, blogul acesta rămâne primul meu proiect pe listă.

Image author: The Divine Miss M..

Trebuie să spun întâi de toate că la această întrebare pot să răspund doar cu experiențele mele de ambele părți ale baricadei. Și așa cum știți deja, vă aștept la sfârșitul articolului să comentați și să puneți întrebări ca să putem explora mai mult răspunsurile.

Am obținut întotdeauna întrebări atunci când (more…)

“I went for the jugular question.”

Arno Allan Penzias, fizician, laureat al premiului Nobel, spunând care e motivul succesului său.

Vorbeam înainte de puterea și importanța întrebărilor excelente. Și am primit o întrebare offline: dar cum facem să punem astfel de întrebări? Încercând să răspund, am ajuns întâi la altă întrebare: ce face o întrebare să fie excelentă?

Întrebările excelente pe care le-am primit, (more…)

Până la postul următor, aș vrea să pun întrebarea din titlu. Cine răspunde primul? :)

Metoda aproape sigură de a reduce la tăcere un grup de elevi sau studenți e să întrebi: aveți întrebări? Știindu-mi bine tăcerile proprii ca răspuns la întrebarea de mai sus, am fost fascinată (more…)

Votul a spus: vorbim despre 10 lucruri suprinzătoare pe care le înveți la un doctorat în informatică. Unele sunt mai serioase, unele mai glumețe, altele de-a dreptul absurde. Problema e că făcând lista, m-am trezit că am trecut binișor de 10. Dar o să o iau ca în cinematografie: facem prima serie de 10 și apoi vedem după reacția publicului dacă mai continuăm sau nu :)

Mulțumesc pentru voturi și aștept comentariile voastre critice constructive.

Programatorul singuratic – specie pe cale de dispariție?

Pe vremea când mă frăsuiam de zor dacă să mă apuc sau nu de doctorat, (more…)

Pentru că scriu în primul rând pentru voi, cei care citiți, aș vrea să întreb: despre ce să scriu mai întâi?

Așadar vedeți mai jos titlurile care ar putea (more…)