Ossasepia

May 1, 2016

Geamantanul cu jucarii

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 9:33 p.m.

Dintre toate jucariile, preferatele lui sunt mai degraba non-jucarii: un calculator de birou de i l-am luat dupa ce l-a descoperit pe al meu; trusa mea de instrumente matematice (ca inca n-am apucat sa-i iau si lui una); un "ochean" facut dintr-un tub rigid de carton; macaraua cu magnet care-i serveste drept detector - ori confirmare - de ce e "metal" si ce nu; trenuletul de lemn caruia ii tot construieste sine din ce in ce mai complicate. Celelalte jucarii cam stau abandonate, uitate intr-un geamantan.

Geamantanul acesta plin de jucarii prezinta altminteri interes, dar mai mult pentru ca e geamantan, adica e obiectul real, nu imitatie, nu miniatura, nu redus prin trunchiere a sensului, a posibilitatilor, a importantei pana la urma. Nu-i jucarie geamantanul, chiar daca e utilizat poate ca una, dar tocmai pentru ca nu e jucarie e intrucatva interesant. Si mai e altminteri interesant - ca si jucariile de altminteri - ca element de marcaj teritorial, ca afirmatie: e al meu, acesta-i spatiul meu, l-am pus asa/aici/acum, EU.

Eul acesta mic si dornic sa stie tot are in fapt un detector fin de falsitate. Falsitatea jucariilor oferite in locul obiectelor reale, falsitatea propunerii de a invata ceva asa de unul singur prin interactiune cu obiecte voit ciuntite de sens, posibilitati si importanta. Falsitatea celor care pretind ca incearca sa-l ajute cand il ingroapa intr-un morman de lucruri create special pentru a-l distrage in vreme ce realitatea lumii adulte trece pe langa el, are loc in alta parte si n-are niciodata - nici nu-si face - loc anume cat de mic, in care sa se strecoare si el treptat-treptat, intai un varf de nas si-un ochi curios, apoi o manuta dornica sa faca si ea ceva si intr-un final cu totul, cum se da el intotdeauna, fara rezerva, fara plasa de siguranta alta decat increderea in calauzele care l-au adus pe lume.

Si daca l-am adus anume in lumea aceasta aspra, veche si aromata deopotriva, eu nu-l trimit printre palide imitatii de plastic colorat. Nu-i caut sens printre jucarii, ci - daca mai e nevoie- jucarii printre obiectele obisnuite ale fiecarei zile. Nu-l alung repetat in "lumea copiilor" ci caut a-i oferi mereu invitatie in lumea realitatii adulte, lumea catre care creste el oricum atat de repede, fie ca vrea fie ca nu, fie ca-i gata fie ca nu-i. Lumea realitatii adulte in care se va afla odata singur si-n care as vrea sa il stiu atunci in largul lui ca ocupant cu drepturi depline, cu vechime si cu siguranta de sine. Iar asta incepe de acum, cand jucariile au locul lor in geamantan, iar el are altminteri intotdeauna loc langa mine si-n ceea ce fac.

January 19, 2016

Doar doua ore

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 8:32 p.m.

Dimineata il alerg prin cearceafuri, iar el se ascunde lenes a somn si ofteaza ca de final nedorit de vis. Intr-un tarziu il extrag totusi din pat si incepem dimineata sub ticait grabit de minute care trec in fuga. Ticait care-mi rasuna mai mult mie in timpan, caci pentru el timpul inca n-are nici masura, nici inceput, nici sfarsit ori punct anume pentru intalnire. Are doar crestere grabita si salturi nebanuite de intelegere.

Odata in sfarsit imbracat, mergem in bucatarie si ascultam radioul pe un post de muzica clasica. De incercare, l-am schimbat odata pe altceva, dar mi-a cerut prompt si fara echivoc sa revin “la muzica.” Cu muzica deci, ca si cu timpul, chiar daca n-are masuri precise pentru fenomen, ii are masura proprie si fara gres in interiorul lui insusi. Si isi asculta mereu masura aceasta inca mult mai clara decat orice semnal exterior.

Asadar, pe fundal de Ceaikovski in dimineata asta, isi decupeaza cubist oul si-l mananca printre intrebari si oferte de ajutor: pot sa-ti pun eu ceaiul in cana, mami, pot, pot? De ce ai luat lingurita aceea? Si o speli? De ce o speli? Pot sa dau eu radioul mai tare, pot, pot? De ce o pui acolo? De ce se usuca? Pot sa …

Chiar si printre intrebari, intr-un final termina mancarea totusi si coboara din scaun tot aruncand cateva de ce-uri catre orice miscare prinsa in vizor. Cu timpul ticaind acum din ce in ce mai tare a graba, incerc fara mare succes sa-i ghidez atentia catre ceea ce face pe moment. Dar coordonarea intre minte si maini inca nu functioneaza cine stie ce, asa ca mainile lui se agita pe langa pantofi, in vreme ce mintea e undeva departe incercand tenace sa goleasca o traista infinita cu “de ce.”

Iesim apoi pe usa si-n aerul neasteptat de rece, aer in care eu ma zgribulesc iar el abia se inroseste in obraji a mai mare veselie si chef de topaiala. Iarba s-a facut argintie sub promoroaca si trosneste usor sub pasi, dar sub ea noroiul e inghetat bocna de data asta asa ca o luam pe scurtatura prin parc. Eu merg, el intreaba si din cand in cand mai pune si cate un pas ori inainte ori in lateral, mai mult dupa cum se nimereste. Totusi isi tine hotarat si fara gres mana in a mea si deci mergem cumva in directia corecta - cat de cat, aproximativ, o directie tot asa ca timpul ori ca muzica, nemasurata, neevaluata, mai mult simtita decat stiuta.

Ajungem aproape la timp si el trece pragul saltand pe langa educatoare, in largul lui printre plusuri tarcate, nisipul albastru si toate celelalte bizarerii care nu-i ridica altminteri nici o clipa un semn de intrebare mai mare ori mai altfel decat obisnuitul “de ce?” Iar eu plec spre casa si ma grabesc un pic voit ca sa ma incalzesc, iar odata ajunsa imi iau un pic de pauza in tihna lucrurilor stiute si tacute.

Sunt doar doua ore dintr-un inceput de zi spune ceasul, doar doua ore care obosesc cat 10 zice mintea amortita de repetitivul lui de ce aplicat fara discriminare si fara urmare. Doar doua ore pentru mine, dar timp fara masura pentru el mai zice cineva si nu stiu tocmai sigur cine, dar tare-mi pare ca ar avea in fapt dreptate…

Path through the St Margaret's allotments (Imagine preluata de pe Morguefile - ca in alea doua ore poze chiar nu au incaput :P )

December 26, 2015

Eternitatea de la Trei la Cinci

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 10:56 p.m.

Pana nu de mult, patru era un numar ca oricare. Nici macar nu se scria cu litera mare, ca-si vedea de lucru linistit acolo in rand, intre trei si cinci, neremarcat, modest si fara pretentii. Insa de cateva saptamani, s-a intamplat ceva cu Patru. Si-i zic Patru, pentru ca de cand are probleme, are si identitate cum ar veni, ba chiar si idei crete. Se vede treaba ca le-a luat pe toate la pachet - identitatea, problemele si ideile crete - nu stiu de ce-i trebuiau chiar toate deodata si nu s-a multumit numai cu una. Dar in sfarsit, dintr-o simpla cifra ca toate celelalte, Patru e acum fix una complet diferita de toate celelalte - mai exact, e singura cifra uitata in mod sistematic si inegalabil de ucenicul plin de zel in ale numaratului.

Ucenicul acesta era initial foarte, foarte atent, pe cand invata sa numere. Formula fiecare numar cu gura rotunjita toata a incordare, atent de parca ar fi creat lumea intreaga atunci pe loc, cifra cu cifra. Sunetele cifrelor i se rostogoleau asadar de pe buze in secventa corecta, dar cu incetinitorul cel mai incetinitor cu putinta. Ba chiar - pentru mai multa incetinire - si cu prelungiri: unnn-uuu, doooi, treeeiiii, paaaaatruuuuu, ciiiiiiiiiinci. De atata prelungire, intre trei si patru se aduna pe atunci eternitatea toata. Ceea ce pana la urma nu ma deranja catusi de putin.

Se vede insa ca intr-un final s-a terminat de adunat eternitatea. Si cand s-a terminat de adunat, a plecat apoi cu totul - cu tot cu bietul Patru adica. Eternitatea s-a luat pe sine de la trei la cinci si dusa a fost, cu tot cu numarul patru. In locul ei - gaura neagra. Sigur pe sine si mult mai rapid, ucenicul numara acum foarte senin dupa fiecare rostogolire de zar1: unu, doi, trei, cinci…

Am numarat si eu intai lipsurile astea doar mental asa, pentru catastiful propriu pe care nici nu stiu de ce il tin. Extern, doar am oferit cate un patru pentru fiecare lipsa - patru de altfel acceptat senin cu un simplu “ah, da” si prompt uitat in secunda urmatoare.

De la o vreme n-am mai numarat lipsurile - am numarat direct zilele si-am inmultit cu lipsurile care-si pastrau constanta toata: Patru e plecat in concediu in Eternitate si n-are loctiitor, ba si-a luat si locul intreg cu sine, nu exista si nu i se simte lipsa. De n-ar fi existat inca patru ochiuri la aragaz, patru colturi la patrat, patru roti la masina, patru picioare la catel, patru stafide stafidite si alte patrare de acelasi gen, mai ca as fi crezut ca am visat eu asa numar cu nume bizar: e Patru ori Petru ori Chetru ori Smetru?

Tot tinand asa contabilitate paralela cu patru bine merci prezent in lumea inconjuratoare dar complet absent din numaratorile ucenicului, mi-e ca totusi intr-un final o sa-mi mai creasca un cap anume pentru realitati paralele cu lipsuri precise. Si inca unul si inca unul pana cand voi avea… patru capete. Moment la care nu stiu daca ma fac mai balaur decat sunt, dar ma gandesc ca macar m-oi face un fel de Patru pe doua picioare - si-o veni deci si patru inapoi in numaratoarea ucenicului.

Tot e bine ca macar zarul n-are decat sase fete.

Two red dice, one showing four and the other showing five.

(Imagine preluata de pe Morguefile.)


  1. Ucenicul e pasionat de Nu te supara frate 

September 29, 2015

Azi l-am tinut in brate

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 4:40 p.m.

Azi l-am tinut in brate pentru ca a fost prea bun si prea intelegator. A dat de la el atat cat a putut si inca un pic peste, iar picul acela peste il stiu cat doare. Pentru “picul” acela peste a inceput sa planga la locul de joaca - plans simplu de durere si atat.

Asa ca l-am tinut in brate intr-o zi de toamna aurie intr-un parc. L-am tinut in brate si i-am spus ca trebuie sa fii bun si cu tine insuti, nu doar cu altii. Printre masinutele lui pe care le-a impartit cu tot dragul cu ceilalti pe care i-a crezut la fel de darnici ca si el, l-am tinut in brate si i-am explicat cred pentru prima data acea balanta intre a da si a cere.

Nu-mi pare rau ca a plans ori ca a avut asa suparare. Mai bine acum decat mai tarziu, mai bine cat mai repede. Mai bine acum, pentru jocul la groapa cu nisip, decat mai tarziu pentru cine stie ce. Mai bine acum, cat pot inca sa-l tin in brate si sa-i iau durerea atat de usor. Mai bine acum cat inca urca el fara frica orice varf de stanca, oricat de inalt, daca-s eu aproape, cat e inca atat de aurie toamna mea.

20150925_114333_1

August 17, 2015

Armele vietii noi (de ce?)

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 2:44 p.m.

Intre doua intrebari e timp numai cat sa o scoata si pe a treia, neasteptata si totodata previzibila precum un iepure alb din palaria neagra de magician. De ce e porumbul galben, mami? De ce e boaba asta stramba si de ce sta asa aplecata? De ce se termina boabele aici si de ce incepe coceanul dincolo, de ce e ud si ce-i firul acela de matase ratacit peste galbenul boabelor?

Prin o mie si una de intrebari care vin avalansa aparent indiferenta la raspunsuri, nu mai e timp si de facut ceva atat de banal precum mancatul ori mersul pe bicicleta. Inarmat cu arma ascutita a intrebarilor, copilul de nici trei ani impunge banalul realitatii de zi cu zi fara ragaz si tintind fara gres punctul cel mai vulnerabil: de ce adica si anume e pana la urma lumea asta asa cum e?

In mod curios, nu-mi amintesc anume cand ori macar de unde l-as fi invatat anume aceasta intrebare, ori chiar sensul lui “de ce?” A inceput cu siguranta de la “ce e?” si poate ca “de ce?” e pur si simplu inevitabilul si evidentul pas urmator. Si totusi nu pot sa nu observ de fiecare data ca nu intreaba niciodata “pentru ce?” desi uneori i se raspunde ca si cand asta ar fi intrebat de fapt. El n-are insa nici o grija si nici un interes anume pentru urmarile lucrurilor ori realitatii asteia. Are doar nevoia de a intelege pana la urma trecutul si prezentul. Ori poate mecanismul firii, chiar de n-ar sti sa-l puna in cuvinte ori macar in intrebari dincolo de un simplu “de ce?”

Cu fiecare bobita de intrebare din avalansa asta care nu-l lasa altminteri nici sa-si termine mancarea vad simultan si limitele, locurile unde gandul lui abia incepe poate sa inmugureasca, firav si tentativ ca orice inceput, osciland uneori cand inainte cand inapoi. Chiar daca nu intelege raspunsurile ori nici nu are uneori rabdare musai sa le astepte, nu le cred cu totul pierdute ori fara sens. Aceeasi energie a vietii noi care ii impinge inca statura vizibil mai inalta luna de luna, imi pare ca-i impinge si intelegerea precum apa care incearca sa se reverse in toate directiile simultan. Undeva, canvda, s-o linisti si si-o alege cai anume pe care sa-si sape fagasuri si in adancime. Insa deocamdata pur si simplu curge fara oprelisti in toate directiile. Si aplica deci intrebarea in modul cel mai deschis si totodata naiv cu putinta: de ce cresti copacule in sus, de ce curgi apa in jos, de ce esti lume asa cum esti.

Sunt totusi curioasa tare cand va realiza ca poate indrepta aceeasi intrebare si catre sine: de ce sunt si de ce fac eu?

PA281186

(Imagine preluata de pe Morguefile.)

May 12, 2015

Convorbire cu picior

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 8:12 p.m.

Uneori cand stau tolanita a lene cumplita pe margine de canapea, rasucesc in lipsa cozii un varf de picior in vreme ce-mi rasucesc in acelasi ritm si gandurile, ideile precum si alti locatari de la mansarda. Rasuceala cu pricina nu asteapta raspuns si de obicei nici nu primeste, adica nu primea fix pana astazi, cand vecinul de canapea a interpelat politicos si foarte natural varful de picior miscator:

- Hello, foot!

Vecinul meu de rasuciri pescuia cu o undita din plastic pesti imaginari dincolo de marginea canapelei. Surprins asadar de pescarul amator, piciorul s-a lasat prins intr-o discutie foarte-foarte serioasa, raspunzand:

- Ce faci acolo?

- Pescuiesc pesti, piciorule!

- Pot sa pescuiesc si eu?

- Nuuu, pescuiesc eu pentru tine, ca e cam complicat pentru tine sa pescuiesti, ca tu n-ai maini.

- Si deci nu pot sa pescuiesc?

- Poate cand cresti mai mare, picior.

- Crezi ca-mi cresc maini cand cresc mai mare?

- He he, nuuu. Dar uite cresti asa, ca mine! Si mananci peste!

Dupa care zis si facut, pescarul a pescuit pesti pentru sine si pentru picior, iar piciorul a mancat primul sushi din viata sa altminteri lipsita de asemenea delicatese. Ramane sa vad dupa asta cum anume imi creste piciorul, ca de rasucit ideile sigur le-a facut carlionti pescarul altminteri.

May 8, 2015

Zilele fara masura

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 9:27 p.m.

Ii parea ca unele zile cresc asa fara masura, inepuizabile si indescriptibile. Cresc precum aluatul uitat la caldura, moi si lipicioase, din ce in ce mai umflate si mai mari, pana cand sunt chiar mai mari decat el, atat de mari incat s-ar putea cu siguranta pierde in ele, ca o gaza minuscula ratacita in pustia diforma si basicata. Si-n astfel de zile se simtea prins fara scapare si fara importanta, din ce in ce mai mic printre intamplarile din ce in ce mai mari, din ce in ce prea mari pentru el, atata de mari incat deveneau de-a dreptul uriase. Uriase mai ales pentru cei 2 ani si un pic de-i traise el altminteri pana atunci, ora cu ora si minut si minut.

Incepeau zilele astea de gumilastic altminteri normal, ca oricare altele, fara avertizari anume ori asteptari. Ba chiar se derulau intai cuminti si chiar un pic viclene, ca si cand ar fi fost facute tot din minute si din ore obisnuite, cu micile suparari si marile veselii obisnuite: aici o veverita zarita intre frunze la micul dejun, o firimitura scapata, acolo trenurile alergandu-se pe sine si o ciocneala neprevazuta, dincolo o petrecere improvizata ad-hoc in jurul feliutelor de mar ori o descoperire cu varful creionului pe intinderea foii de hartie care se termina prea repede. Nimic deosebit, nimic teribil ori infricosator, nimic in care sa se piarda de altfel chiar el intr-o zi ca oricare alta.

Insa in zilele uitate la dospit, lucrurile astea marunte altminteri cresteau si ele si se adunau unul in altul, una in alta si toate in el. Mai ales cand era printre altii, ii parea anume ca se aduna toate imprejurul lui si n-are unde le lasa fie si o secunda. Iar daca nu le putea lasa, atunci le cara adunate morman alandala in carca, puse acolo toate gramada, indiferent cat de mici ori cat de fara importanta stia si el ca sunt, de-ar gasi numai ragazul, fie si o secunda, sa le lase un pic jos, sa stea un pic sa le contemple numai, atent doar la ele si la sine, atent adica fix atata cat sa poata merge apoi mai departe fara ele, usurat. Insa in zilele de gumilastic, in zilele petrecute toate intre altii, nu gasea deloc spatiul acesta doar al lui si-al lor, locul in care sa le lase jos, sa le trieze, sa le priceapa, sa se priceapa. Asa ca mergea si le tot aduna si-i parea ca tot vin si tot cresc ca valuri din ce in ce mai uriase, valuri de timp si de interactiuni pe care le navigheaza cum poate, din care abia apuca uneori sa respire. Nici nu mai stia uneori de s-a lungit ziua de nu se mai termina ori de s-a cocosat el de atata povara, de atata oboseala, de atata perseverenta. Tot ce stia era pur si simplu ca undeva, candva, chiar si zilele astea au un sfarsit, chiar si zilele astea n-au incotro si se dezumfla pana la urma, chiar daca nu singure. Cu doar un pic de ajutor, cu un anume ajutor, care-l asteapta fara gres.

 

****************************

 

Cand ajunge acasa dupa o astfel de zi, nu spune anume ce fel de zi a fost. Nu spune in fapt mai nimic, ca nici nu apuca prea bine sa spuna ceva inainte sa ii dea adica peste atata povara care cade dezordonat din cel mai mic firicel de praf care mai indrazneste sa i se puna in varf. Si atunci nu zic nimic anume ci doar il iau in brate si-l tin strans sa planga. Sa le planga pe toate din spinare, una cate una ori toate deodata, cum ii vine la indemana. Iar el se agata strans de mine, cu spatele la lume si plange o vreme, intai cu nabadai, apoi cu naduf si-apoi deloc.

 

Apoi zambeste si-i gata de inca o zi, oricum ar fi ea, oricat de scurta ori lunga s-ar hotari sa devina.

DSC00227

April 23, 2015

Despre papuci, rechini si veverite

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 8:00 p.m.

Azi dimineata i-am ascuns papucii intr-o cutie de servetele umede. El a clatinat din cap foarte serios, apoi l-a busit rasul si a decretat ca mami e nebunatica. I-am zis ca nici nu stie cat, nici nu stie cat…

Pe la pranz am servit masa conform exigentelor publicului, in set complet de vesela colorata, cu farfurie separata pentru aperitivul castravete care nu se poate amesteca altminteri cu plebea carne si garnitura la felul principal. Dupa masa, m-a informat ca el citeste si s-a instalat deci la masa, cu un numar de National Geographic rapit din teancul meu.

- Mami, citim aici?

- Citim: c-o-a-l

- Nu, nu, citim invers!

- Hmmm, l-a-o-c? Dar sa stii ca nu-i scris in araba, deci totusi se citeste de la stanga la dreapta, nu invers.

- Nu, nu, nu.

- Prea multi de nu, tot asa se citeste.

Dam pagina.

- Mami, ce-i asta?

- Ha, ia sa vedem, cu ce seamana: ii vezi inotatoarea sus pe spinare?

- Daaa, uite si rechinul meu de plus are una.

- Da. Si gura aici sub nas?

- Da, are! Si coada! Si inotatoarele aici, si aici si aici si… Mami, e rechin!

- Asa e. Si mami e rechin.

- He he, nuuuu, mami nu-i rechin.

Asa o fi, daca zice el…

Seara l-am necajit ca e veverita, iar el mi-a raspuns foarte serios ca nu e, dar sa-i mai dau o aluna. Si un fistic! Si o migdala!

- Sigur, o migdala pentru Victor Veverita.

- Nu, nu, nu, Victor si atat!

- O migdala pentru si atat?

- Nuuuu, o migdala pentru mine!

- Bine.

Si atat.

March 12, 2015

Observatii la tobogan

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 9:50 p.m.

Isi strecoara mana in a mea si strange usor degetele in jurul alor mele ca pentru a verifica rezistenta legaturii cu care tocmai s-a ancorat in acest taram nefamiliar. In tot timpul asta insa nu s-a intors nici un moment catre mine, ci a urmarit din ochi totul in jur, cat mai departe, cat mai complet: chiar daca sta inca aproape de tarm, aproape de ancora, aproape de mine, impulsul fiintei lui e clar inspre explorari, inspre necunoscutul care-i face cu ochiul, simultan imbietor si amenintator, in consecinta clar irezistibil.

Dar inca nu e pregatit sa se desprinda, inca nu e satisfacut de cate afla doar privind, ori dimpotriva, inca are suficienta satisfactie din explorarea aceasta pur vizuala. Studiaza adica totul in jur, dar nu se lasa nicicum ademenit sa-si desprinda mana din a mea, ori sa raspunda insistentelor binevoitoare ale tuturor acestor persoane necunoscute lui. Ii priveste curios si ar prefera sa il lase in pace, dar nu stie inca ce sa le spuna ori cum sa le replice si cererile lor de interactiune vin mult prea repede pentru ca el sa se poata hotari la un raspuns anume in afara unei mici retrageri pur fizice peste un anume prag de insistenta.

Eu imi joc deocamdata rolul de ancora si nu zic nimic. Ii tin mana ferm insa, sa simta legatura si cat el studiaza locul, eu il studiez pe el. Ii vad ce-i drept curiozitatea si dorinta de participare, ii vad si calmul si straduinta de a pricepe si hotararea de a da de cap acestei situatii noi. Insa in acelasi timp ii vad inca si verdele crud si atat de vulnerabil, atat de nepregatit inca, atat de contrastant totusi cu dorinta lui cea mai mare de a fi acolo in mijlocul situatiei, stapan pe ea, in largul lui.

Si atunci ii indepartez pentru un moment pe toti prea-binevoitorii care tot incearca sa i se vare in suflet nechemati, ma las jos la nivelul lui si il intreb daca nu vrea sa se cocoate poate pana sus de unde se poate apoi da pe tobogan in jos. Iar el se lumineaza tot dintr-o data, bucuros de scop precis si dorit, increzator in alegerea mea, ca ii e adica pe masura, ca o poate cuceri. Isi desprinde mana intr-o secunda si alearga catre tobogan, ignorand complet orice altceva, fara sa se mai uite in jur, fara sa se mai uite macar inapoi. Si ma bucur tare ca nu se uita, desi eu raman la punct fix si nu-l scap din ochi, nu din grija pentru ce ar putea sa i se intample, ci pentru cazul in care totusi ar simti cumva nevoia sa se asigure ca inca sunt acolo.

Dupa ceva lupta cu escaladatul catre tobogan, apoi cu ceva sfori si cu o punte care se bataie neasteptat, e luminos tot si incantat nevoie mare sus de tot. Abia atunci, abia acolo ma cauta iar cu privirea si imi zambeste plin de bucurie, doritor sa-i impart mandria reusitei. O fac din toata inima, zgomotos si vizibil, iar el isi ia in sfarsit si rasplata pentru atata munca, anume coborarea pe toboganul in spirala, cel mai lung de l-a vazut el vreodata.

Si eu ma intreb anume in cate diferite momente se poate deci pierde omul daca n-are ancora, daca nu stie sa aleaga, daca nu-i sigur de ce a lasat in urma, daca n-are cu cine se bucura de izbanda.

file0001008377937

(Imagine preluata de pe Morguefile.)

March 8, 2015

Ce-a gasit ariciul

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 5:41 p.m.

Mi-e casa plina de flori si soare, in cuptor dospeste painea, iar prin usa intredeschisa imi vin in surdina ecouri de glasuri si de chicoteala. Unul din glasuri e mic si subtire, dar cu intonatii modelate clar si raspicat in fiecare silaba. Si cere glasul acesta mic, cere o poveste, o explicatie, inc-o poveste, un joc, un desen, o alergare, o nazbatie, o imbratisare, un dans. Isi cere si simultan isi descopera glasul cel mic viata, aceasta mare curiozitate urmata fara sovaire secunda cu secunda, zi de zi, cu energia aceea incredibila a inceputului.

Din tihna locului in care m-am retras un pic sa gust anume linistea pentru un ceas, ascult totusi galagia si exuberanta inceputului. Si nici nu-mi dau seama anume cand am inceput sa zambesc, cand a trecut momentul de liniste, cand mi-am uitat gandurile si am ciulit urechea sa aud ce se mai intampla dincolo, cand s-a facut tarziu.

Ma duc sa coc painea, sa aranjez florile de seara, sa cooptez glasciorul drept ajutor la pusul mesei. El ma intampina pe prag cu zambet larg, cu pasul brusc un pic sfios, nesigur inca daca am iesit intr-adevar din linistea aceea pe care o accepta desi n-o intelege, linistea pe care o trateaza drept mister domestic si apropiat, in care nu e sigur totusi ce anume se ascunde. Si-n vreme ce eu mai pun apa la flori si ma intorc un moment cu spatele, el isi impinge pe furis ariciul drept spion venit tiptil sa investigheze cum sta treaba de 8 martie:

arici_la_flori

Asta-i tot ce am asadar de 8 martie, fara sa fiu sigura daca se incadreaza anume in una din cele 1001 definitii si viziuni ale feminitatii ori maternitatii. Dar daca n-am viziune, e inca posibil sa am macar ceva ca o vizuina, ca parca prea-i fericit ariciul….

« Newer PostsOlder Posts »

Theme and content by Diana Coman