Am o lene magistrala, epocala si de-a dreptul universala in sensul ca ar ajunge pentru tot Universul. Cred ca-i de la frig: el m-a muscat, iar eu la schimb m-am infasurat in lene pe toate partile, sa-mi tina de cald. Si-mi tine de cald dar si de visare, de leganare, de relaxare. M-am intins azi si rasucit si-am gasit in lenea mea spatiu cuprinzator pentru toate. Din miezul ei cald, toate planurile de munca erau estompate, atenuate. Toate nevoile cu dintii tociti, ca fiare batrane aromind de somn, de varsta, de epuizare.

Si totusi, una singura dintre fiare rontaia linistita la linistea mea, prin toate straturile suprapuse de lene intrepatrunsa. Fiara de-as fi crezut-o altminteri cea mai mica, cea mai slaba, cea mai jigarita si fara putere. "Scrie" zicea fiara mea si mai rontaia un strat de lene. "Ce-ai zis?" intrebam eu, cuibarindu-ma mai in adanc aromitor, tragand cartea mai aproape, dand focul din semineu mai tare. Ront-ront raspundea biata mea fiara incapatanata. Si apoi iar, de mai aproape, mai clar, mai greu de ignorat: "scrie!".

-Despre ce? intreba iar lenea mea cu zambet viclean.

-Despre cum se ranesc altii in cuvintele-ti ascutite, despre amicul cu care vorbesti odata pe an doar, despre liniile unde se intalnesc perspectivele, despre fascinatia groteasca din Gormenghast, despre cruzimea englezeasca din Sleuth, despre...

-Ah, dar e tarziu, e mult, nu-i timp, nu-i liniste, nu-i pace ori nu-i de interes, de ce-ar conta si cui ii pasa?

-Scrie...

-Dar...

Si tot asa intreaga zi, pana cand intr-un final de seara micuta mea fiara cu dinti de otel a ros prin toata lana mea de lene, si n-a mai zis nimic. Doar a muscat, scurt, intepat, cu naduf. Si repetitie. Asa c-am scris, pe fuga, pe graba, in pripa, s-o expun, s-o calmez, s-o adorm.

Maine abia, am s-o hranesc.

Category: Lyf

Comments feed: RSS 2.0