- Tramvai lyonez. (Autorul pozei: JC.)
În Lyon cred c-am realizat pentru prima dată ce ușor poți deveni în fapt fantomă. Și nu pentru că aș fi avut acolo mai multe cearceafuri decât aveam nevoie, ci pentru motivul mult mai banal că luam în fiecare zi metroul și apoi tramvaiul ca să ajung din buricul centrului -unde îmi încrustasem locuință aș putea spune- până la marginea orașului, unde se lățea pe dealuri universitatea.
Transportul pe șine în Lyon arată franțuzește, dar funcționează nemțește1. Atât de nemțește, încât după două săptămâni știam exact nu doar când va veni metroul ori tramvaiul ci și locul precis pe peron în dreptul căruia se va deschide ușa ba chiar și cam ce persoane voi întâlni. În consecință, 45 de minute în fiecare dimineață puteam să-mi las liniștită corpul să bântuie metroul și tramvaiul lyonez, la un loc cu restul de călători la fel de fantomatici. Prezența mea, ca și a lor, atunci și acolo era în fapt minimă: eram cu toții mai degrabă în altă parte, ori mai bine spus în alt timp. Fantomele sunt în fond pur și simplu imagini ale oamenilor din alte timpuri, nu?
În cazul tramvaiului, alte timpuri erau în general prozaice. Majoritatea călătorilor se întorceau câte un pic în urmă, la timpul somnului și al visării. Câte unii se repezeau înainte la timpul unei ședințe importante ori al unei discuții aprinse - discuție pe care o trăiau deja intens, cu grimase, cu strâmbături, cu mărunțit din buze. Până la timpul real al discuției cu pricina trebuie că ajungeau să o fi trăit deja de atât de multe ori încât e chiar probabil că le era tot atât de perfect cunoscută ca și drumul cu tramvaiul. Și în consecință, își lăsau probabil prezența-fantomă să poarte discuția, în timp ce ei plecau în timp mai departe. Mereu în altă parte în fapt decât locul curent, mereu în alt timp decât cel prezent2. Mereu fantome până la urmă.
Am plecat de mult timp din Lyon, dar încă îmi pare că văd cam prea des oameni-fantomă. Poate pentru că a călători în viitor ori în trecut e într-adevăr cel mai simplu. Mult mai dificil este în fapt a călători nu în timp ci chiar cu timpul însuși, mereu perfect sincronizat prezentului. Măsura acestei sincronizări e în fapt absența percepției directe a trecerii timpului, căci tot ceea ce putem percepe e altminteri desincronizarea noastră. Iar dacă am reuși-o, un alt nume pentru armonia aceasta perfectă a omului călător cu timpul s-ar putea să fie, pur și simplu, nemurire.
Atunci când funcționează adică, pentru că grevele sunt 100% franțuzești: adică și dese, și neașteptate și totale și misterios de potrivite cu weekendul ori în esență nemotivate altfel decât prin acea suferință existențială care e în fapt secretul chicului franțuzesc inimitabil. ↩
Cu excepția mesei de prânz și a cafelei unde toți francezii, fără excepție, sunt invariabil prezenți trup și suflet, ba chiar suflete, care au mai multe. ↩
Comments feed: RSS 2.0
Desi descrii lucrurile poetic si visator, totusi eu as indrazni sa-i spun acestui trai-sincronizat pe numele sau: iad.
Animalul traieste mult mai aproape de sincronicitate, prin simpla constructie biologica ce nu admite decat cunoasterea imediatului. Dar ceea ce ne face pe noi oameni este fix putinta de a visa, de a ne imagina, de a abstractiona, de a ne aminti - pe scurt, de a ne detasa din sincronism si a examina lucrurile dupa voia noastra completa. Ratiunea implica detasare, si nu cred ca exista om care sa vrea a trai fara aceasta facultate. Sigur, am fi poate mai fericiti, dar acea fericire imbecila din "ignorance is bliss". Fericirea de a sta in ploaie fara sa stii ca se poate construi un acoperis
Who wants that?
@dAImon Mmm, ai si tu dreptate pe acolo cu ce zici, dar chestiunea se invarte in fapt in modul in care folosim aceasta capacitate de detasare. Adica nu militez pentru pierderea capacitatii, catusi de putin. Intai ca ratiunea in sine in fapt se aplica si prezentului. Si in al doilea rand, ca prin prezent inteleg in fapt actiunea aleasa de catre omul cu pricina. In exemplul din articol cu tramvaiul, actiunea e in fapt prost aleasa si de acolo se duce totul de rapa mai departe.
francezi, lol. da, conductorul trenului si calatori niggeri.
timpul e o constructie sociala umana, n-ai cu ce sa te sincronizezi, te-ai limita singur/a. daca vrei cu lumina. si e cam greu sa egalizezi viteza luminii.
@Freud Zic sa nu generalizezi chiar asa complet, ca iti da cu virgula. De altfel cel putin una dintre liniile de metrou era complet automatizata de ex.
Curios, de ce iti pare ca timpul ar fi constructie sociala? Zici ca singur daca esti nu ai notiunea?
Ideea cu sincronizarea e pur si simplu de a fi in fapt prezent complet in ceea ce faci. In ceea ce alegi sa faci din start. Eu vad multi oameni care in schimb cica fac una, dar in fapt deja se gandesc la alta si sunt inca prinsi in a treia. Rezultatul e prost pe toate planurile.
meh. oricum dupa propiile mele criterii, e mai importanta necesitatea timpului ca nevoie umana decat timpul in sine.
adica spre exemplu de ce ai tu nevoie sa fii "exacta" si altul nu.
@Freud Pai stai ca parca sari din una in alta de nu mai mi-e clar ce zici acolo. Ca-i mai important (ori macar interesant) timpul din perspectiva umana (efect, necesitate etc.) e clar ma gandesc, de vreme ce suntem oameni. Dar cand zici "social" faci deja o distinctie interesanta in sine, de aia zic ca merita sa o dezvolti daca tot o faci :)
Cat despre nevoia de exactitate, nu-mi dau seama cum o legi tu de timp, poate detaliezi.
pai timpul asa cum il percepem noi e relativ valabil doar pentru pamant, fiind conditionat de niste viteze din sistem solar si etc.
dar in spatiu o cometa, un pulsar, un etc; ar avea diferite valori, poate ca niste miliarde de ani in spatiu ar fi echivalente cu secunde de aici.
constructie sociala sau mai degraba constructii sociale in jurul lui, timp de mese, timp de lucru, ceasuri, ierarhii, chestii.
Pai eu numesc fantomele robotei , detasati de realitatea mediului inconjurator, inchisi in cava gandurilor , un fel de mod de a evada unui cotidian monoton. RER din regiunea parisiana creaza cam aceasi senzatie de detasare chiar daca sunt departe de a functiona in mod nemtesc;-)
@Freud Mei, dar stai usor, ca era vorba de social vs. personal, ce sari acum la viteza timpului in spatiu?? Altfel zis, ce-are boul cu tangoul? Daca ai un singur om in pustiu, acela percepe timpul sau nu? Ca daca ii zici constructie sociala, atunci nu. Iar daca alta vrei sa zici, apai mai incearca.
@dana Mie-mi pare cel putin curioasa totusi abordarea ca daca te trezesti invartindu-te intr-o monotonie cotidiana sa "evadezi" doar mental in timp ce continui totusi sa te invarti ca soricelul pe rotita. Si mai imi pare ca multi pornesc cu evadarea asta aplicand-o la momentele de monotonie, dar apoi o extind treptat-treptat la mult mai mult decat atat. Ori extind poate monotonia, nu mi-e clar...
Monotonia poti sa o ocolesti in mai multe feluri. Unul consta in a te evada intelectual. Toti suntem , intr-un fel sau altul , soricei la impins roata .
@dana Nu-mi pare deloc ca "toti suntem intr-un fel sau altul soricei la impins roata". Chiar deloc. Care vrea sa fie, este, care nu, ori nu este ori se lupta sa nu fie.
Apreciez diversitatea lumii inconjuratore si nu consider ca detin adevarul absolut . Se pare ca unii au alta abordare . Ce sa zic , este loc pentru toti. http://polimedia.us/fain/toolbar.php?url=aHR0cCUzQSUyRiUyRnBvbGltZWRpYS51cyUyRnRyaWxlbWElMkYyMDExJTJGY3VtLXNlbGVjdGV6LWJsb2d1cmklMkY=
@dana Loc este si nu vad cine zici ca ar crede ca detine adevarul absolut. A lasa loc diversitatii nu inseamna ca nu poti sa ai o parere despre un anumit act in sine. Iar exprimarea cu pricina "a te evada intelectual", mie mi se pare in sine o chestie cel putin bizara. Motiv pentru care ma mir ca o poate zice cineva. Ori zici ca nu-i loc de asa mirare in diversitate?
A avea o parere este dreptul tau Diana draga , felul cum ti-o exprimi este altceva. Dar cum spuneam : e loc pentru toti , da-i inaite.
@dana Pai e dreptul tau sa te simti deranjata ca m-am intrebat "cum pot unii sa spuna asa ceva". Cum zici tu, da-i inainte. Eu in schimb as zice mai degraba de ce-i chiar asa deranjanta in fond expresia.
dana fata cu reactiunea sau cum vine asta
@Freud :))) Da, cam asa ceva.
[...] mai departe de două articole în urmă, o comentatoare ocazională pe aici, pe nume Dana, a azvârlit o bucățică destul de mică de trăsnet pământesc fix către mine. Cauza? Un [...]