Datorită repetatelor insistențe venite pe diverse canale, cum că n-am ales ziua bună ca să răspund prostiei, cum că mă bântuie o stafie popesciană care lasă comentarii, cum că ar fi cazul să desenez și eu popești sau să-i înjur (și nu, nimeni nu vrea să priceapă că eu l-am înjurat artistic prima între daci și traci), am decis că e cazul să respectăm spiritul zilei și să îndeplinim multele dorințe și doleanțe (cu un singur articol, că eficiența nu și nu). Așadar, se dă una bucată Trilema, una bucată (credem) Mircea Popescu, una bucată Fain și ceva Polimedia și cică mai dați-i de cap și coadă la ce vă place și ce nu.

Bucata Polimedia o îndepărtăm cu grijă, că habar n-avem ce-i acolo, în afară de niște cifre contabilicești care însă, după cum am demonstrat cu altă ocazie, nu ne spun nimic în sine și de la sine și nu e cazul să le stoarcem de conținut taman acum de Paște. Deci luați un cuțit ascuțit și dați la o parte Polimedia - dacă aveți câine, da-ți-i-o lui, dar pe riscul vostru. Dacă are vecinul câine, da-ți-i-o lui, dar pe riscul vecinului.

Bucata Fain e oricum prea încâlcită ca să credeți că o descurcați și scăpați de ea așa frumos și curat ca de biata polimedie. Nici n-are nume potrivit de altfel, e ca-n poveștile orientale, doar nebunul își dă afară Belșugul din casă, chiar de-i câinele cu așa nume.

Fainul e laboratorul savantului care dacă nu-i nebun se cheamă că știe ce face, iar dacă nu știe ce face, e din cauză că urmează să descopere. Dar și într-un caz și-n celălalt, el e la comenzi, așa că se cheamă că are controlul - atâta control cât poți avea la comenzile unei hardughii pornite prin hârtoapele explorării a ceva bazat pe acțiunile și interacțiunile unui număr serios de oameni care mai șugubeți, care mai preocupați de karmă, care mai retrași la York cu blog cu tot, sau doar mereu pe fugă, care mai înarmați cu velociped, șosetă, cafea și tot ce vreți și ce nu vreți (vă zic eu că vreți dacă ajungeți să-i cunoașteți).

Trilema nu-i nevoie să o separați, că vine separată deja. În trei. Că-i cifră magică și mai ales că enervează pe alții. Cam așa cum chiorul enervează orbii ceva cumplit - adică de ce n-are și el doi ochi proști ca tot restul lumii ci doar unul? Să mori de nervi și alta nu. Păi nu? Eu zic că nu, dar ziceți și voi, că veți fi având fiecare altă părere (doar nu v-ați înțeles cu toții pe o singură părere, nu?)

Ei, și chiorul despre care-i vorba în propoziția de mai sus, are și un nume. Mircea Popescu. Care cică ar fi și înalt (Popescu, nu numele). Și ar purta și pălărie (foarte bine, oamenii când au cap, mai poartă și pălării, logic vorbind). Ce-i drept dacă are cap, își cam face de el, dar e inevitabil. Când ai cap, zic. În afară de cap, mai are, se spune, și un obicei urât (are mai multe, dar ăsta e de departe cel mai hâd, mai cu bărbia încălecată, mai jegos și mai plin de negi): metoda lui favorită de-a stinge focul e să toarne întâi gaz pe el, pe motiv că așa se vede clar dacă chiar se merita stins sau nu. Și dacă era casă chestia aia de ardea, sau doar combustibil. Urât obicei, dar eficient. Din păcate pentru cultul frumosului...

Iar dacă nu vă e de ajuns bărbia cu ciorchinul de negi al obiceiului celui urât al lui Popescu (obiceiul adică, nu ciorchinii de negi direct), mai cereți, că am tolba plină.

P.S. Orice Popescu care comentează la articolul ăsta își va vedea numele schimbat (deși cu posibile întârzieri) în nepopescu. Să nu ziceți că nu v-am nepopit!

Category: Conversations

Comments feed: RSS 2.0