Nu stiu cum se face anume ca Mosul povesteste in asa fel de-mi rasar mereu in minte inca mai clar fatetele nespuse (ori macar de mine presupuse) ale povestilor lui. Si pentru claritatea de-mi e mie insami necesara, uneori n-am incotro si incerc deci sa pun lumina cumva pe fata asta nevazuta a povestilor lui. De-mi iese ori nu ori cat si in ce fel, n-as sti sa spun, dar cert e ca imi trebuie sa le scriu din ceva motiv. Asa ca le scriu, iata:

Se mutase intr-o seara de miercuri, tarziu in noapte, pentru ca doar atunci avea liber asa in scurt omul cu camionul. Oricum nu conta prea tare ziua ori ceasul - important era ca venise, iata, cu toate cele cateva piese de mobilier si nimicuri adunate la intamplare si puse in cutii de carton inchise atent cu banda adeziva gri. Omul le daduse jos din camion cu oarecare grija, dar plecase apoi in noapte grabit si fara intrebari. Ramasa singura printre cutii in scuarul dintre blocuri, avusese pentru cateva minute senzatia bizara ca e ea insasi venita tot asa intr-o cutie de carton poate doar un pic mai mare insa ermetic si definitiv sigilata cu o banda adeziva lata cat trupul si gri ca betoanele din jur. Dar oricum nu conta - isi spusese ea inca o data - important era ca venise. Si urcase apoi totul in apartamentul de la 4, unde-si dormise primul somn adanc si fara vise.

Venise sa uite, sa puna distanta, sa se trateze chiar cu o doza de cotidian lipsit de importanta. In apartamentul standard din blocul anonim si cu totul banal, cauta tihna ori chiar plictisul obisnuitului si al monotonului. N-o deranjau deloc cei 100 de ochi ai vecinilor care o urmareau in fiecare zi cu o curiozitate neostoita. Ba chiar ii dadeau o anumita pace prin monotonia si previzibilul concluziilor pe care le auzea soptite ori le simtea in cautaturile lor - mai piezise ale babelor, mai invidioase si suspicioase ale femeilor, mai pofticioase ale barbatilor. Si uneori reusea sa uite, sa se simta bizar de acasa printre blocurile acelea identice, printre judecatile acelea atat de cunoscute chiar inainte sa fie formulate. Pana si apelativul de i-l dadusera - Printesa - fusese previzibil si facil ca un joc de copii cu reguli simple si liniare: identificare precisa a diferentei si totodata impunsatura si luat peste picior intr-un amestec caracteristic de recunoastere si invidie. Dar cu toate astea era obisnuita si le luase deja in calcul, inca dinainte de a veni. Asa ca isi intrase in rol fara efort, imbracata mereu impecabil, din varful pantofilor cu toc inalt pana in crestetul aranjat cu flori de matase ori palariute mici prinse cu ace cu perla in capat.

Cateva luni mai tarziu, s-a surprins razand dintr-o data, asa cum n-o mai facuse de multa vreme - de atat de multa vreme incat intai nu-si recunoscuse sunetul propriului raset. Si apoi rasese inca si mai tare de sine insasi - un ras ca o descarcare electrica oferita de impamantarea aceea atat de reusita in concretul vietii in cutii de beton sigilate cu benzi largi de termopan odata albe, acum aproape gri si ele, de la praful orasului.

In ziua aceea cand rasese prima data, ceva se schimbase. Printre privirile pe care le simtea plimbandu-i-se pe trup de fiecare data cand era in apropierea blocului, remarcase dintr-o data una aparte, staruitoare si neobisnuita - protectoare mai degraba decat doritoare a-si lasa urma in carnea ei. Nu i-a fost greu sa-l identifice desigur pe barbatul singur care-i zambea -probabil fara sa-si dea seama- de dupa perdele in fiecare dimineata si seara nesmintit. Intre locatarii blocului, parea cumva nelalocul lui printr-o anume retinere si eleganta a gesturilor de care nici nu parea constient. Si nelinistea incepu iar sa o apese, ca o pala de aer rece in plin miez de vara.

Cateva zile mai tarziu, el o aborda oferindu-se pur si simplu sa-i duca sacosa de cumparaturi, dar inclinandu-se totodata cu o mana la piept intr-un gest atat de incongruent cu gropile din alee si mirosul de varza fiarta de la parterul blocului incat se trezise raspunzandu-i reflex “Desigur domnisorule!” Isi muscase apoi limba pana la sange ca sa fie sigura ca stie unde este, ca nu mai zice nimic atat de negandit. Si abia apoi remarcase cu mirare ca el nu rasese, nici nu raspunsese nimic anume ci doar luase sacosa si o urmase firesc si linistit de parca exact replica aceea o si asteptase, de parca ar fi fost cu totul potrivita si obisnuita. Tacerea si firescul neafectat al miscarilor lui i-au calmat nelinistea aceea ce se pornise in ziua cand rasese.

A aflat apoi ca-l cheama Constantin si ca sta singur in apartamentul la doua etaje sub al ei. Cu uimire crescanda, a aflat apoi din multele lor conversatii ca era in fapt singur chiar dincolo de cei patru pereti ai apartamentului. Nu mai avea nici un fel de rude, iar prieteni avea putini si mai mult de circumstanta, dupa cum spusese linistit chiar el, ca pe o simpla constatare lipsita de importanta. Singur si in preocuparile pe care nu le impartea cu nimeni, singur in curiozitatea cu care cerceta cerul noptii, studia stelele si citea despre Metrica Alcubierre si Tubul Krasnikov. Asadar foarte singur ori mai degraba singular dupa cum i-a spus ea odata in soapta, cand uitase iar de toate in caldura si familiarul aproprierii lui. Iar gandul ei a adaugat atunci nerostit “ca mine” si dupa aceea n-a mai fost mult pana cand si-au dezvelit sufletul intreg unul altuia.

In apropierea lui, a uitat -ori mai bine zis a renuntat- sa mai tina seama timpului care-si marca secunda cu secunda trecerea in osul ei. In acea renuntare mai degraba decat in concretul ori banalul zilelor din blocul de beton, a gasit tihna pentru care venise si a fost din nou ea insasi, cu neostoita curiozitate care o purta peste tot si rasete care-o prindeau in valuri si-o lasau aproape ostenita si fara de suflare. Uneori insa si mai ales cand ramanea singura seara in apartamentul de la 4, nici chiar oboseala fericirii nu era suficienta sa o adoarma degraba. Si atunci auzea iar tic-tacul timpului in maduva ei, iar frica si tristetea o muscau iar cu foamea celor nemancati de zile intregi, incat plangea in hohote si-n strigate de neputinta.

Intr-una din serile cand plangea asa, Constantin a venit la ea si a rugat-o sa-l lase sa o ajute. “Cum pot sa te ajut sa te intorci?” a intrebat el si surpriza a oprit-o din plans. “Sa ma intorc? Unde?” a intrebat ea cu ochii rotunzi de uimire iar el a zis ca pe un dat firesc “Inapoi la ai tai.” Ea atunci a ras si l-a sarutat lung si cu nesat pe gura si si-a incuiat a uitare gandurile toate intr-un sipet lung cat bratul lui cel drept care o sustinea din spate, ingust cat mana lui cea stanga care-o mangaia.

Si totusi, doar cativa ani mai tarziu, n-a mai avut incotro. Timpul insusi ticaia acum a graba si a inevitabil. Dupa acesti ani nesperati, s-ar fi dus pana la urma la intalnire linistita si fara frica, de n-ar fi fost sipetelul acela de ganduri pe care acum nu-l mai putea tine inchis nicicum: ce se va face Constantin si cum va reactiona anume? Cum sa-l lase iar nu doar singur si nici macar singular ci de-a dreptul singuratic de data asta in fata schimbarii ei neasteptate, neintelese si imposibil de explicat in fapt dincolo de procese chimice reci si fara inteles.

Asa ca a luat in schimb singura hotarare posibila, care-i dadea macar lui sansa unei continuari. Ca ultim cadou pentru sine insasi, si-a lasat frica sa zburde libera cand s-a dus la el si i-a spus doar ca trebuie sa plece. Iar daca l-a vazut luminat de zambetul sperantei, a reusit sa zambeasca si ea un pic in oglinda si i-a cerut doar sa o insoteasca pana sus pe deal. Apoi si-a luat ramas bun cat mai repede, cat mai adanc si s-a dus tot mai sus. Iar el a privit intai luminile aparute de niciunde, a privit de la distanta si a plecat apoi sa planga tot restul noptii. Dimineata a vrut sa spuna lumii intregi adevarul despre plecarea Printesei, dar spre surpriza lui, lumea avea deja propriul ei adevar. “Ai auzit ca a disparut Printesa? Cum a sosit, asa a plecat, invelita in noapte si in mister” susoteau unii. “Ai auzit ca a murit saraca? Offf, Doamneee, ce nenorocire!” se vaicareau altii.

Constantin i-a linistit pe toti si le-a povestit in amanunt cum a plecat Printesa la ai ei in stele, purtata prin Tubul Krasnikov si la adapostul tehnicii bazate pe Metrica Alcubierre. Ei doar au clatinat din cap si l-au luat in brate ori mangaiat pe spate ca pe un copil speriat. Apoi i-au aratat sicriul ca o cutie mare si lunga, sigilata cu banda lata si neagra a coroanelor de flori. El a ras de atata straduinta si atentie la detaliu - sicriu inchis (cum altfel, de vreme ce ea nu-i acolo?) ba chiar si coroane de flori! Si daca a vazut ca ei insista cu ale lor si nu-l aud nicicum, s-a intors Consantin linistit in apartamentul sau si a continuat pur si simplu sa citeasca din cartile sale, sa cerceteze cerul noptii si stelele din departare, sa studieze curios peste masura tot ce s-a scris ori spus despre Tubul Krasnikov si Metrica Alcubierre…

Category: Word Therapy

Comments feed: RSS 2.0