Nu de alta, dar baiatul asta e foarte usor -si foarte comod- de categorisit drept "raul absolut". Si cu asta gata, a scapat lumea intreaga de probleme, ca le-a pus in carca lui Kevin si oricum le merita - doar si-a omorat colegii, nu? Pentru ca da, e vorba despre Kevin, autorul masacrului de la liceul Columbine din America1. Ori mai precis, e vorba de personajul Kevin dintr-un film ce incearca -destul de izbutit as zice- sa puna privitorul fata in fata cu o posibila inlantuire de evenimente ce au condus la masacru.
Ei, dar degeaba pui oamenilor oglinda in fata daca nu le place ce pot intrezari acolo. Si cum Kevin-ucigasul sigur nu-i o priveliste frumoasa, se gasesc usor vanzatori de ochelari datatori de miopie, cat sa indeparteze imaginile potential neplacute la o distanta mai sigura - adica una de la care par mai putin asemanatoare oamenilor pe care ii putem intalni oricand. Cel mai la indemana ochelar e dezumanizarea lui Kevin - nu mai e un om, ci e... Raul. Ba chiar, daca unii inca mai simt neplacuta adiere a familiarului -adica vai, mi se putea intampla asa ceva chiar MIE!!!- atunci mai dam un strat de ipocrizie si-l decretam pe Kevin "posedat" de Rau - adica vedeti voi, e o combinatie atat de fantastica (o posedare care e in plus predestinata) incat clar nici o sansa sa se intample vecinului de la doi ori matusii Emilia.
Atata doar ca ipocrizia n-a salvat niciodata pe nimeni de la consecintele directe ale realitatii. Kevin din film nu-i deloc o rautate innascuta -decat daca preferi, din comoditate, sa-l vezi asa. E inteligent, da, chiar foarte inteligent, in fapt mai inteligent decat parintii ori in tot cazul decat maica-sa. Si cu o traire intensa, introvertit, independent, cu adevarat (si nu doar mimat ori dorit) neconventional. Sigur ca in lumea conventionalului celui mai plicticos si al comoditatii umane absolute (adica a omului obisnuit, sa ne intelegem), asemenea caracteristici sunt aproape in sine definitorii pentru "cel Rau" - in fond e prea mare diferenta ca sa nu fie condamnabila si deci prompt condamnata. Totusi, Kevin-copilul, asa cum e portretizat in film, nu e posedat bietul de nimic, ci e doar disperat (si da, cu adevarat disperat) si extrem de perseverent (in mod clar mai perseverent decat majoritatea copiilor) in incercarea continua de a obtine de la maica-sa o reactie si o relatie reala, adica una dincolo de conventionalul in care se infasoara mama ca intr-un cocon inabordabil. Mama care nu l-a vrut pe Kevin, dar nici n-a avut in fond verticalitatea de a nu-l avea, pur si simplu.
Mama lui Kevin are nesansa de a fi aproape la polul opus fata de fiul ei - pe cat e el de voluntar si de autonom, pe atat e ea de incapabila a conduce pe cineva (chiar si pe ea insasi) ori a lua decizii proprii - cel putin cele care contravin conventiilor de tot tipul. Taria ei exista, dar sta aproape in intregime in capacitatea de a suporta pur si simplu ceea ce urmeaza, de a urma neabatut "ceea ce trebuie", de a primi orice pedeapsa, mai degraba decat a isi urma -ori fauri- vreodata propria cale. Intre cele doua tarii, a mamei e pasiva iar a lui Kevin e activa. Combinate cu inteligenta superioara a lui Kevin, circumstantele astea il forteaza inevitabil intr-un rol de conducere nepotrivit nu doar varstei lui ci si dorintei lui celei mai intense. Si in timp, raul si rautatea se dovedesc singurele mijloace functionale prin care Kevin reuseste -chiar daca temporar numai- sa-si forteze practic mama sa-si abandoneze conventionalul, sa se implice cu adevarat, sa-si asume rolul de conducere in realitate, nu doar formal, nu doar conventional: exasperata de nenumaratele sicane pe care i le face Kevin, intr-un rar acces de autonomie, aceasta il arunca atat de brutal de-i rupe bratul, dorindu-si in fapt, cum zice ea insasi, sa "se intample ceva".
Din pacate, dupa episodul cu bratul rupt, in ciuda semnalelor pozitive ale lui Kevin (care o "acopera" pe maica-sa si de altfel devine brusc cooperant), s-ar zice ca nimeni n-a priceput nimic altminteri. Ba dimpotriva, intamplarea pare sa intareasca hotararea mamei de a se blinda in jucarea conventionalului drept calea "sigura" care-i permite adica ei sa se fereasca de orice potentiala vinovatie: ea face ceea ce "trebuie" facut, chiar daca-i evident ca pur si simplu... nu functioneaza. Dar mama lui Kevin e reprezentanta umanului celui mai obisnuit - chiar atunci cand e fortata sa vada ceea ce nu-i place, se apara in ultima instanta refuzand sa se schimbe, preferand adica sa suporte consecintele oricat de dure ale persistentei in familiar mai degraba decat sa suporte povara deciziei de a incerca o cale noua -si vinovatia intreaga eventualelor greseli.
Desigur, se poate oricand argumenta ca tot ce-i mai sus e simpla supozitie. Doar se stie ca unii oameni sunt pur si simplu posedati de Rau. Asa, ca Kevin. Soarta, ce sa-i faci.
In interpretarea filmului adica, nu in realitate - ca filmul e bazat pe intamplare si atat ↩
Comments feed: RSS 2.0
:) taman vorbeam in ultima mea insemnare (poveste) despre bine si rau: “În fiecare dintre noi îşi varsă sămânţa deopotrivă Dumnezeu şi Necuratul. Şi după cum e zămislit aluatul sămânţa unuia sau a altuia dă rod mai putemic şi-l umbreşte pe celălalt.”
raul si binele coexista in noi, depinde de gene, de mediul in care am trait sau traim ca raul inabusit sa scoata coarnele…
@mosu Drept zici ca-s ambele in noi, da' stiu si eu de-i doar zamislirea aluatului? De suntem adica doar asa aluat framantat ba de una ba de alta si far' de zvac ori framantare...proprie?