Ossasepia

August 1, 2012

Viata in sarituri, desprinderi de la sol ori echilibrul pe o barna

Filed under: Sense and nonsense — admin @ 5:26 p.m.

Ca niste nordici nesuferiti ce se gasesc, englezii sunt, evident, reci. Ca gheata -adica taiosi- nu dulci ca inghetata. Si de atata raceala cata au in ei saracii, au comentat ieri gimnastele romance cu mai mult sentiment decat prea-calzii si incalzitii (de medalie) conationali. Sigur ca romanii s-au bucurat - de medalie - si s-au batut cu pumnul in piept de mandrie si au declarat emfatic ca "puteau sa ia argintul dar nu au avut noroc".1 In schimb englezii au apreciat siguranta si gratia Sandrei Izbasa si energia Dianei Bulimar la sol, au remarcat maiestria Catalinei Ponor la barna. Si au cautat - cu un pic de uimire in fata propriei neputinte - a descifra emotia gimnastelor romance, expresiile lor mai degraba impietrite din final. Dincolo de competitie si de medalie in sine, englezii -in raceala lor- au cautat pana la urma umanul din fiecare gimnasta. Romanii -plini de caldura- par sa caute mai degraba castigul de-l pot avea pentru mandria proprie din munca fiecarei gimnaste: ca-i "reprezinta", ca aduce onoare tarii, ca-i motiveaza, ca le ofera macar o alternativa la a privi politica...

E prima data cand urmaresc o finala de gimnastica comentata de englezi sadea marca BBC. Poate-i si spiritul olimpic de vina -de 5 zile cel putin, conform BBC-ului, nu se mai intampla nimic in lume in afara Jocurilor Olimpice- dar mi-a parut in comentarii mai "topita" faimoasa gheata englezeasca decat oricand. Si asa, un pic topita, mai c-as zice ca-i in fapt mai degraba inghetata aromata tare decat gheata seaca si rece. E drept ca n-am auzit toate denumirile tehnice ale fiecarui pas - dupa cum m-au obisnuit timp de mai bine de zece ani comentatorii romani- si nici monotonia cate unui comentator ce cauta cumva sa umple timpul. In schimb era interes pur pentru gimnastica intai de toate, pentru spectacol, pentru frumusetea aceea atat de scurta si atat de greu obtinuta pe linia fina dintre forta si expresivitate. Si mai era ceva cu totul nou pentru mine - o analiza aproape involuntara a modurilor in care fiecare echipa si fiecare gimnasta aborda concursul si competitia in sine.

Americancele - de data asta cel putin- au inceput pline de hotarare in a demonstra cat sunt de bune gimnaste. Si pe parcurs, hotararea lor initiala de a FI sigure s-a transformat in siguranta reala, pe masura ce intr-adevar demonstrau si mai ales isi demonstrau ca sunt cu adevarat nu doar foarte bune ci aproape intr-o categorie a lor proprie, deasupra celorlalte. Poate nu degeaba sunt sariturile - aparat foarte tehnic, precis, decis si fara prea mult loc pentru visare ori artistic - aparatul lor preferat.

Rusoaicele au inceput pline de speranta -motivata de altfel- de a lua aurul. Au inceput cu incredere in ele, stiind ca au o scoala excelenta si exercitii de calitate. Sperand ca pot sa arate ca sunt cele mai bune, incercand pe undeva sa-si pastreze concentrarea in ciuda -si nu din cauza- competitiei. Si pe masura ce speranta aceasta devenea tot mai putin sustinuta de realitatea directa, au clacat cumva - cu greseli surprinzatoare, aproape copilaresti s-ar putea spune. Greseli la sol, poate din intamplare, poate nu, au aterizat pe coate, pe antebrate, aproape in cap chiar.

Romancele au inceput -as zice- cu hotararea de a razbate mai degraba decat de a castiga. Fara speranta prea ridicata ca a rusoaicelor, fara acea hotarare si bucurie a competitiei de o aveau americancele, dar cu o anume darzenie mai degraba si o hotarare neclintita in a face pur si simplu un exercitiu si inca unul si inca unul - ca o datorie, uneori mai placuta, alteori mai dificila, dar o datorie de onorat in primul rand. Si poate ca n-au avut stralucirea concreta a americancelor si nici acea imprecisa senzatie de ireal si fantezie de o lasa uneori rusoaicele, dar au oferit cu siguranta si constanta gimnastica de calitate, excelenta imbinare de forta si expresivitate, frumusetea lucrului bine facut. Chiar daca au inceput cu aparatul lor cel mai slab, paralelele, pe cand americancele au inceput cu aparatul lor cel mai puternic (si in general cel mai bine punctat de altfel) - sariturile. Chiar daca erau dupa primul aparat abia pe pozitia sase, chiar daca n-au ajuns pe pozitia trei decat la urma de tot, important a fost ca au ajuns, desi stiau bine ca s-ar fi putut sa nu ajunga - de-ar fi fost chinezoaicele poate mai putin visatoare ori mai putin investite in speranta.

Si gandindu-ma la aceste trei abordari atat de diferite, nu pot sa nu ma intreb de nu-s in fapt mai generale caracteristici culturale pana la urma. Americanii cu mania si bucuria lor pentru competitie si concret, rusii cu predispozitia pentru o visare cu totul aparte si o incredintare chiar in ireal, romanii cu o anumita rezilienta si darzenie ce-i poate totusi duce in fapt, pas cu pas, nespectaculos poate, dar extrem de sigur, oriunde si-ar chiar propune -fara a spera numaidecat- sa ajunga.

N-or fi degeaba romancele cele mai bune la barna - la echilibru.


  1. Ce noroc oare? Norocul sa se fi impleticit rusoaicele mai mult decat s-au chiar impleticit la urma? Norocul sa fi cazut americancele in cap ca sa le piara siguranta? 

10 Comments »

  1. Viata in sarituri- desprinderi de la sol ori echilibrul pe o barna in Cuvintele Dianei...

    Un pic altfel despre finala feminina de gimnastica pe echipe de la JO 2012 - o teorie. Sunt chiar curioasa de mi se pare numai mie chestiunea....

    Trackback by polimedia.us/fain — August 1, 2012 @ 5:30 p.m.

  2. Ti-am trimis un pingback de la ultimul meu articol (feminism and gynocracy I). Nu l-ai primit sau ti-a intrat in spam?

    Comment by zamo — August 2, 2012 @ 12:46 p.m.

  3. Eu m-am delectat cu varianta romaneasca de comentatori si dupa cateva transmisiuni tv si cateva radio, pot spune ca mi-am intarit inima nu alta: daca n-am crapat acum de-atat intensitate inseamna ca o mai duc :D
    Mi-au placut gimnastele noastre, au fost destul de calculate si rezervate si intr-un fel asta e un gen de atitudine care ne cam lipseste. Noi in sport suferim de calapodul bucuriei prea devreme urmata de infrangerea de dinaintea de final...
    La americance tine insa stilul asta care merge orbeste pe incredere in puterile proprii si pe "inainte cu inima", dar asta si pentru ca mentalitatea generala in care cresc e cu totul alta decat la noi. Probabil la ei e ceva de genul "munceste si poti deveni orice iti doresti", iar la noi "munceste si ai toate sansele sa devii unul din fraierii tarii".

    Rusoaicele s-au matzait excesiv de mult parerea mea, mai ales ca au luat argint, iar diferenta intre ele si americance era destul de mare cat sa nu poti spune ca ai ratat la un milimetru. Unde mai pui ca au bine medalia aia de argint la cate ratari au avut...

    Comment by MeetTheSun — August 2, 2012 @ 1:13 p.m.

  4. @zamo N-am primit. In spam n-are cum sa ajunga, ca eu nu folosesc Akismet, deci vad toate comentariile/trackbackurile de ajung. Hmmm.

    @MeetTheSun De ce zici ca n-ar merge si la noi abordarea americana? Ca acolo e partea "interesanta" zic eu - diferenta intr-adevar imi pare culturala, dar nu musai de neschimbat.

    Altminteri a propos de ale noastre si abordare, mie imi pare ca le-au mustruluit antrenorii de nu s-au vazut dupa calificari, dat fiind ca in calificari au cam avut ratari/probleme.

    Rusoaicele initial aveau sanse in principiu, dar deh, s-au pierdut clar pe parcurs (si de-acolo a inceput si mataiala cum zici tu) si au mers din rau in mai rau incat in esenta au ajuns rapid in pozitia de a mai avea sanse doar daca "au noroc" - adica de gresesc celelalte. Deh, s-ar zice ca speranta nu-i suficienta ca strategie, chiar cand esti altminteri destul de bun.

    Comment by Diana Coman — August 2, 2012 @ 4:35 p.m.

  5. am un script care trimite, si intr-adevar, tie nu ti-am trimis, fiindca link-ul catre tine a intrat dupa. am trimis in schimb andressei si lui dojo, dar ele probabil folosesc Akismet.

    de unde se vede cat de folositoare-i chestia asta cu trackbacks si pingbacks (trimiti unul si-apoi vorbesti 3 comentarii pe tema asta).

    in fine, as vrea sa pot comenta si pe subiect, dar, din pacate.. :)

    Comment by zamo — August 2, 2012 @ 6:17 p.m.

  6. [...] Nu in ultimul rand, salut reusita Dianei Coman de a trata in mod feminin un subiect feminin. [...]

    Pingback by feminism and gynocracy I: prosteala egalitatii - Also Sprach Zamolxis — August 2, 2012 @ 7:40 p.m.

  7. @zamo Acum a ajuns, intr-adevar. Akismet pe limba romana mie imi pare mai degraba o idee proasta in sensul ca tinde sa creeze mai multe probleme decat rezolva, dar in fine, lumea pare hotarata ca-i musai.

    Altminteri despre trackbackuri, zic ca sunt folositoare atunci cand chiar functioneaza, tocmai ca nu-i nevoie de nici un comentariu. Tocmai de aia poate ca ar merita mai multa atentie sa chiar functioneze - zic si eu.

    Comment by Diana Coman — August 3, 2012 @ 5:28 a.m.

  8. Cred ca-i totusi complicat sa impingem caracteristicile astea de moment drept generale, oricat de bine ar parea acum ca se potrivesc.

    Altfel, normal, "n-am avut noroc", nu pregatire-moral-ridicat si toate cele, doar n-am avut noroc, pe cand ailalti da, cu carul! :)

    Comment by Bogdan — August 5, 2012 @ 7:55 a.m.

  9. @Bogdan De aceea nici n-o dau drept ceva mai mult decat o ...teorie ori chiar potentiala ipoteza de lucru daca preferi. O directie eventual de explorat, nu o constatare ori concluzie.

    Cam asa ceva cu "norocul" ala - scuza ideala pentru orice cum ar veni.

    Comment by Diana Coman — August 5, 2012 @ 9:24 a.m.

  10. [...] Text conceput dupa scrierea lu’ mosu – Impact, revizuit de catre Diana Coman. [...]

    Pingback by Pe fuga … » Blog Archive » Detasare … — August 7, 2012 @ 3:22 p.m.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Theme and content by Diana Coman