Memoria e un fel de Oracol cu sfinx integrat la purtător. Atâta doar că Oracolul Memorie e un pic senil, iar sfinxul a întors dosul la poartă și păzește în schimb ieșirea. Pentru răspunsul corect trebuie întâi să găsești forma perfectă a întrebării, bunăvoința în interpretare e dubioasă, iar sfinxul mănâncă informația care nu-i convine. Sau cel puțin o ronțăie așa un pic pe la colțuri de n-o mai recunoaște nimeni drept ceea ce era de fapt. Motiv pentru care toată lumea recurge mereu la memoria proprie și toată lumea dă toate vinele pe ea: că nu reține ce trebuie, că nu reține când trebuie, că schimbă, că minte, că încețoșează sau colorează, că înfrumusețează, că alege doar ce nu trebuie, că e... defectă, ce mai. Memoria, acest inamic al omului înțelept. Ce de și-ar mai înțelege fiecare propriul trecut dacă nu s-ar mai ține memoria de strâmbe.

Și toată această defăimare a oracolului la purtător se bazează pe faptul că... nu avem oracolele sincronizate. Nici unul cu altul, și nici măcar cu timpul prezent. Că adică eu îmi aduc aminte că ai țipat la mine, iar memoria ta spune că-mi susurai cu muzica sferelor în surdină. Că eu țin minte că erai uriaș, și acum mă aplec ca să te văd mai bine. Că eu aș fi jurat că purtai roșu-n ziua aceea, iar haina ta a fost întotdeauna verde. Și totuși, e memoria mea atât de imprecisă? A fost cu-adevărat în ochiul minții mele verde-atunci și apoi cândva în depozitul de amintiri s-a înroșit imaginea?

Se poate. Și totuși, aș propune măcar o clipă o altă ipoteză. Poate că cerem în fapt de la memorie cu totul alta decât ea ne oferă biata, mereu precis, mereu constant. Precizia ei e însă cauza directă a impreciziei care ne macină. Pentru că nu e precizia unei realități obiective. Cum ar putea să fie? Brusc cerem de la memorie o obiectivitate pe care o credem greșit în simțuri în fiecare moment și o știm bine inaccesibilă atâta de direct. De unde să înregistreze memoria realitatea mai obiectiv decât o experimentăm noi înșine?

Reproșăm memoriei că nu înregistrează exact, dar ea în fapt înregistrează extrem de exact. Atâta doar că e exactitatea unei percepții subiective, nu exactitatea realității obiective. Nu e memoria care se schimbă în timp, ci noi înșine ne schimbăm atât de mult încât nu mai vedem cu chiar aceiași ochi prin care memoria a înregistrat odată o anume întâmplare. Atât de mult încât nici măcar nu mai credem că am văzut odată flori acolo unde erau doar pietre, sau am crezut ceartă ceea ce era doar durere. Atât de mult încât punem pe seama impreciziei memoriei propria noastră inconstanță.

Este așadar memoria de încredere? Pentru istoricul căutând concretețea faptelor și obiectivitatea metodei științifice, cu siguranță nu. Pentru cel care vrea să înțeleagă nu ceea ce a fost, ci ceea ce au văzut oamenii, pentru noi înșine, poate ceva mai de încredere decât am crede. Oracolul nu minte niciodată. Dar noi interpretăm mereu răspunsul său.

Category: Sense and nonsense

Comments feed: RSS 2.0