Competiția nu mi-a servit niciodata drept motivație mai mult decât ocazional în anume cazuri particulare și temporare. De altfel nu-mi ține de cald că alții sunt mai fraieri decât mine. Cum mi-ar ține de cald până la urmă?
Problema cu motivația prin competiție e că pentru a întrece pe cineva trebuie să alergi pe același drum cu respectivul, ba chiar către același finiș și același premiu. Ori chiar dacă ni se intersectează uneori drumurile, îmi pare totuși că fiecare își are drumul propriu, iar cât parcurgem împreună servește mai degrabă ca un ajutor reciproc decât pentru o porție de competiție. Pentru că de fapt de multe ori, chiar la același finiș, ne așteaptă sau ne alegem premii diferite.
Asta nu înseamnă că nu există competiție sau că n-ar servi la nimic - există desigur, cât se poate de normal și natural, de fiecare dată când chiar se întâmplă să vrem mai mulți fix același lucru. Și servește clar să stabilească cine folosește resursele insuficiente pentru toți. Dar motivația acolo n-are prea mult a face cu competiția în sine, cât are de-a face cu premiul.
Motivația prin competiție mai are și un altfel de neajuns - limitează până la urmă explorarea la drumurile pe care se află deja cineva. Dar poate în final e doar o problemă de menire pe lumea asta. Poate cei motivați prin competiție servesc pentru a avansa pe toată lumea pe un drum anume deja clar, deși nu tocmai simplu de parcurs. Iar cei pe care-i lasă rece competiția au în schimb ocazia și dispoziția de a deschide drumuri noi pe care încă nu aleargă nimeni. Nu pentru că n-ar merita alergarea, ci pentru că nu le vede nimeni fiind prea ocupați să se întreacă unii cu alții.
Comments feed: RSS 2.0
Unii participa la competitii doar pentru a se cocota cu o trepta mai sus pe scara ierarhiilor.
Mi-o placut grozav partea cu dispozitia pentru drumuri noi, he he, noi, omii, avem oarecum comportament&instincte de turma.
@Florin Ah da, ierarhiile alea care au probleme cu relevanta, deh. Ierarhia - aceasta motivare prin competitie...sau invers oare?
Poate are fi cazul sa trecem de la turma la bancuri (ca cele de pesti zic :D ).
Competitiile chiar sunt in cazuri particulare si temporare (incep, se desfasoara, se termina... doh). Daca iti plac si ti se par interesante (te "motiveaza") - atunci sunt un pic mai frecvente si sunt un soi de morcovi pe care ii rontai in drum spre "acolo" Alea care nu-s morcovi sunt struguri. Acri.
Comentarii, incercand sa pastrez metafora cu drumurile :).
- nu participi intr-o singura competitie, that would be horribly boring. Competitii sunt pe toate drumurile, nu numai pe drumul ala prea larg de pe care vrei sa iesi tu
- exista un numar extrem de mare de drumuri si de multe ori cand crezi ca al tau e neumblat o sa calci intr-o urma a trecerii altora pe acolo
- competitia tinde sa fie "cu acordul partilor", altfel nu mai e competitie, e furat bomboane de la copii mici.
- competitia e cu "agreerea regulilor". Se cheama fair play si e un concept destul de apreciat in lumea competitorilor (nu si in lumea furaciosilor de bomboane)
- nu scrie nicaieri ca "premiul" este unic (nu toate jocurile sunt zero sum). In multe cazuri singurul premiu e satisfactia ca ai "castigat"
- atunci cand castigi trece repede si vrei/trebuie sa o iei de la inceput, inainte sa ajungi un one-hit-wonder sau o fosta glorie
- on average, in functie de numarul de competitori, o sa pierzi mai mult decat castigi. Losing gracefully is a skill :).
- competitia te poate duce departe de drum (de exemplu, esti pe drum si ii dai un cot aluia de langa tine: hai mai bine sa ne intrecem la o bere)
Problema cu competitiile este ca "you get what you measure". Daca masori cat de mare ti-e casa, o sa fii un om cu o casa mare. Si atat.
Daaaaar, aplicand metodologii "agile" poti teoretic sa iti rafinezi incet incet "what you measure" in "what you actually want". Ai de ales in ce competitii intri. Iar uneori tre' sa arunci tot codul la gunoi si sa te apuci de la inceput. Pentru ca ai castigat si acum te plictisesti. Sau pentru ca ai pierdut de prea multe ori si ai priceput in sfarsit ca nu-i de tine.
@Monica Eh, treaba e ca nu prea am satisfactia ca "am castigat". Altminteri probabil ca e si o chestie de definitie: daca e sa fie competitie, apai atunci tine-te bine ca doar nu ma plimb ci vreau sa castig.... Sa pierzi gratios e minunat, dar in opinia mea e doar un exercitiu temporar - adica pana cand repari ce prostii ai facut de n-ai "castigat" :D
In fine, chestia cu intrecutul la o bere imi aduce aminte de o "competitie" de sah (cea din facultate) - unde dupa ce m-am plictisit batand pe aia care n-aveau ce cauta acolo, am jucat o partida ceva mai rezonabila cu ocupanta locului doi si apoi ne-am tinut de jucat bazdaganii ca motiv sa mai stam la taclale - spre nedumerirea si disperarea personalitatilor marcante care asteptau sa ne dea premiul si de care noi uitasem complet.
O fi ca-s doar increzuta pana la ceruri: nu ma agita sa arat ca-s mai buna la ceva, ca eu stiu deja ca sunt :D Sau consecinta faptului ca se pare ca in general am oricum standardele cam peste cele impuse de "primul loc"...
@Monica Aia cu masuratul e element cheie, intr-adevar. Altminteri nu neg ca pentru unii or fi competitiile niste morcovi foarte buni. Totusi imi pare ca pe undeva tot limiteaza la ce "competitori" gasesti - inclusiv pentru standardul impus.
A, si nu-i vorba de un singur drum lat din care vreau sa scap, ci de mai multe drumuri, dar toate aglomerate de astia in competitie. Trebuie sa fie cineva sa o ia si primul pe alea ori de croit in jungla, ori de redescoperit macar :)
Competitia-i un joc, nimic mai mult, nimic mai putin. Se bazeaza pe niste conventii, pentru ca toate competitiile se desfasoara intr-un spatiu teoretic, ireal. Ca atare, nu-ti parasesti drumul ca sa te joci de-a competitia cum nu si-l paraseste nimeni ca sa discute, de exemplu, ca si discutiile-s tot activitati ale unui spatiu teoretic, ireal.
Pina in final, poate ca ti-s perpendiculare pentru ca nu le percepi corect distantarea de realitate. Sau poate ca tocmai asta vrei sa zici prin perpendiculare.
@Mircea Popescu Cam aia vreau sa zic prin perpendiculare, exact faptul ca-s intr-un spatiu ireal. Si in plus ca nu prea sunt un joc care ma prinde, pur si simplu. Altminteri imi pare insa ca lumea care-si gaseste motivatie doar in competitie le cam da mare realitate.
Dacă îmi ziceai din facultate că ai chef de jucat șah că te puneam să joci cu Ralu că și ei îi plăcea să joace.
@Cristian In facultate era deja cam prea tarziu pentru sah :)
[...] [...]