Ca atâția alții, am fost cam împotriva Twitter. Dar nu din cauza motivelor invocate cel mai des. Pentru cine nu știe, Twitter e, să zicem, ca un alt fel de blog în care însă toate posturile sunt reduse la maxim 140 de caractere. Practic, cu Twitter e ca și când ai trimite SMS-uri online către alți abonați la Twitter. Doar că de obicei nu alegi tu destinația, ci recipienții sunt cei care aleg, sau nu, să te "urmărească" - adică să primească toate mesajele tale.
Cel mai des întâlnit argument anti-Twitter e că nu poți spune nimic serios în 140 de caractere. Deci e un fel de tembelizare în masă în care lumea își pierde vremea să asculte nimicuri de 140 de caractere. Sau e doar expresia ultimă a narcisismului în care stăm cu toții și ne admirăm nimicnicia făcută publică prin mesaje de genul "îmi rod unghiile", "îmi suflu nasul", "scriu acest mesaj pe Twitter". Ținând cont că n-am scris niciodată astfel de SMS-uri, nu văd de ce m-ar determina Twitter să încep cu ele în mediul virtual. Desigur că vor fi mulți care le vor scrie, dar asta e problema lor, nu a lui Twitter. Orice unealtă poate fi folosită într-un mod idiot.
Am de fapt o oarecare atracție pentru această limită de 140 de caractere. Nu e nevoie neapărat să conțină totul, mesajele de 140 de caractere pot fi ca o serie de indicatoare către locurile unde poți găsi informația pe larg. În același timp, dacă aceste 140 de caractere sunt folosite la maximul semnificației, Twitter ar putea deveni o artă a esenței, un exercițiu de virtuozitate. Un alt fel de a desena dragoni cum povesteam aici.
Așadar, ceea ce nu-mi place mie la Twitter nu e faptul că cere esența, ci faptul că n-are răbdare să pot instila 140 de caractere (ar fi totuși mai rezonabil 140 de cuvinte) cu trăirile mai multor ani. Îi reproșez graba cu care presează pentru a avea un desen pe paravan, fie cât de meschin, mai degrabă decât a lăsa golul să vorbească dacă nu e încă nimic demn de atenție. Îi reproșez că e cronofag și oferă în schimb prea mulți dragoni care nu-s decât șopârle de duzină.
Împotriva argumentului omniprezent mai sus invocat, iată și rezumatul Twitter al acestui post: 140 de caractere înseamnă esență pură, indicator sau nimic.Twitter tinde des spre nimic.Mai pe larg aici: http://dinafara.wordpress.com/
Și indirect pe aceeași temă dar din altă perspectivă, aici.
Comments feed: RSS 2.0
Chiar ma gandeam ca nu te-am vazut pe twitter. Sau esti si nu stiu eu? Sau stiu si ai alt pseudonim? :-)
Eu, in calitate de utilizator impatimit al twiterului, nu sunt de acord decar cu argumentul negativ al timpului devorat. :-)
@Florin Eh, sunt, dar stau într-un colț ca de obicei și ascult tot fără să zic nimic :) Acum sunt acolo cu ochii și pe tine (Diana_on_twitte). După al doilea studiu de Twitter, observ că e mai puțin sistem de SMS online și mai mult discuție de coridor (sau de espresso, după gusturi) mutată în virtual. Ceea ce nu e rău, dar tot cronofag și fără răbdare este :) Ție nu ți se pare deloc presant în sensul de a cere "să zici ceva" cam prea des?
Pai nu e presant. Nu ai chef, nu zici nimic. :-) Asta e fain. Pentru mine e si o descarcare. Un loc in care pot sa zic toate balariile care imi trec prin cap. Ma rog, nu toate. In ultimul timp nu mai scriu chiar asa mult. Sunt mai serios. :-P
Păi și pe blog de ce nu poți să zici toate bălăriile care-ți trec prin cap? Credeam că într-o oarecare măsură ăsta e rolul unui blog personal (nu a unuia cu tematică, evident) :) Ah, și să știi că chiar mă întrebam de ce ai devenit așa "serios" și îți tot verific blogul așteptând câte ceva fain fără să fie musai "serios" :)
Pe blog nu am devenit neaparat serios. Adica am devenit doar intr-o oarecare masura. De cand scriu pe ici pe colo si ma citesc mai multi oameni, nu imi mai permit sa scriu orice. Sunt ceva mai perfectionist. Iar lipsa de activitate din ultima perioada se datoreaza mai mult unei stari mai depresive... Deja sunt 3 luni de cand sunt somer si nu e prea placut. Nici mental, nici financiar... :-) E mai greu sa scrii in conditiile astea. Plus ca nici nu am asa multa inspiratie pentru ca stau toata ziua in casa...