Moarte vrajitoarei!

337

Se oprisera brusc si se uitau la mine cu ochi bovini dar injectati de noapte, de alcool, de vecinatatea celorlalti, de urcusul greu cu atatea torte, furci si topoare in spinare. Pe majoritatea ii cunosteam pe nume, desigur, ba chiar si pe numele tatilor lor adevarati pe care nici ei insisi nu si-i stiau intotdeauna. Si totusi mi-era clar ca atunci pe loc, in chiar acel moment, ei nu ma mai cunosteau, dupa cum nu se mai stiau nici pe ei insisi, presupunand ca s-ar fi stiut in fapt vreodata. Isi mai stiau doar avantul acela de tavalug al gloatei, pornirea bestiei inghesuite intr-un colt fata in fata cu propria-i neputinta, cu propria-i lipsa de insemnatate si cu propria-i inferioritate. Din acel colt cumplit, isi scandau furia in doua unice cuvinte: moarte vrajitoarei!

Nu mi-era frica, desi stiam ca n-am decat cateva minute de ragaz, cat pot ei anume tolera dezorientarea si nesiguranta. Cateva minute sunt interval extrem de scurt, dar totusi suficient pentru a-i imprastia ori coagula dupa plac si a decide in consecinta cum se va sfarsi aceasta noapte. Vazandu-le insa golul din ochi si trasaturile schimonosite, nu mi-a fost frica, ci lehamite cum n-am mai simtit niciodata, cum n-am crezut sa fie. Si pentru o secunda am fost tentata sa-i las sa continue, sa astept pur si simplu pana cand cel mai nerabdator dintre ei va striga primul, intai cu fereala aproape, apoi din ce in ce mai tare, prinzand curaj: moarte vrajitoarei!

Mi-am adus apoi aminte insa de copiii din sat, copiii acestor bestii, copiii care inca erau oameni. Si mi s-a facut mila de cei din fata mea, de ziua lor de maine, de labirintul lor de zile numit viata, prin care ratacesc mai orbi decat cartitele, mai neputinciosi decat ramele, smuciti in toate directiile de franghiile simtirilor si atrasi mereu de mirajul confortului imediat. Am ridicat bratul deci, iar Adelina m-a vazut si a dat foc artificiilor pregatite din vreme, care au inceput imediat a trosni puternic si a zbura cu suier ascutit peste multime, explodand in cascade de lumina si zgomot neasteptat. Unde cuvintele n-au timp ori cale sa patrunda, ajung zgomotul, surpriza si o sperietura zdravana la fix momentul oportun. Pentru cea din urma, am ridicat brusc si bratul celalalt, tragand de sforile arbaletelor care au trimis prompt o rafala de sageti mici de tot, dar inmuiate in licoare de somn. A fost suficient sa cada cativa la pamant, aparent loviti de o moarte nestiuta si aproape instantanee, ca n-a stat nimeni sa verifice sa vada ca-s doar adormiti. Au fugit dezordonat la vale, catre sat.

Am mai stat ceva vreme sub seninul noptii si am mai trimis artificii din cand in cand, ca odata ajunsi in sat, sa aiba cu ce-si puncta povestirile de groaza. Cei adormiti urmau sa se trezeasca abia pe la pranz in ziua urmatoare, cu o durere strasnica de cap, dar altminteri nu-i pastea nici un pericol pe poiana din fata casei mele, asa ca i-am lasat unde se gaseau. Cateva ore dupa ce se stinsesera si ultimele artificii, Adelina m-a intrebat nesigura:

- Se vor intoarce?

- Sigur ca da, numai ca maine dimineata ori dupa pranz, cand or avea nevoie. Si cu caciula in mana, in loc de topoare si furci, cu priviri plecate si cu vorbe smerite.

- Dupa noaptea asta? Dupa tot ce-au strigat in seara asta, dupa tot ce erau hotarati sa faca acum?

- Da, copila, dupa toate astea. Iar cand vor veni cu caciula in mana si vorba tanguitoare, tu sa ti-i aduci aminte intotdeauna asa cum au venit acum in intuneric si in forta, pregatiti sa distruga mai degraba ceea ce-i ajuta decat sa mai continue lupta aceea inegala si necrutatoare cu ei insisi. Ajuta-i daca poti si daca vrei, dar tine minte ca ei nu ajutorul ti-l cer ori il vor, ci ragazul, uitarea si absolvirea in orice forma ar veni ele, chiar de-i forma de metal rece prin care li se scurge viata din trup. Pricepi acum de ce doar vrajitoarele-s arse pe rug iar vrajitorii-s eroi mult slaviti?

(Imagine preluata de pe Morguefile.)

Leave a Reply