In ultima vreme sunt chiar impresionata de exceptionalele rezultate ale abordarilor moderne de cresterea copiilor1. Datorita lor, intalnesc la tot pasul o multime de copii perfect echilibrati, multilateral dezvoltati si aflati deja undeva foarte departe pe drumul spre implinirea potentialului lor. Unii imi pare chiar ca au ajuns atat de departe incat maine-poimaine o iau din nou de la zero, cu siguranta doar ca sa poata si restul lumii tine pasul cu ei.
Inconjurata de atata perfectiune parentala, incep sa ma ingrijorez ca o sa trebuiasca sa explic lui fi-miu tot umorul din D-l Goe, de vreme ce nici nu va putea concepe asemenea ingrozitoare tehnica de crestere a copiilor ori asemenea apucaturi complet eradicate intre timp mai ceva decat pojarul in America si tuberculoza in Romania. Si sincera sa fiu cam de aici incepe problema mea, ca decat sa trebuiasca sa explic umorul din Caragiale cuiva, eu mai bine ma mut pe alta planeta cu mai putin succes la eradicari.
Totusi, cred ca zilele astea am vazut un pic de intuneric la capatul luminilor publicitare si am mai prins speranta. Desi e drept ca metodele moderne de cresterea copiilor sunt cu siguranta, demonstrabil si fara tagada absolut minunate si eficace, mai ales nefiind ele absolut deloc la fel ca cele din trecut, cei care le aplica n-au avut cum beneficia ei insisi de ele, fiindca tocmai ce le-au inventat.
Si cum e stiut2 ca metodele vechi de cresterea copiilor erau absolut dezastruoase, inseamna deci ca mai au si copiii de azi o sansa la imperfectiune, chit ca indirect, prin parintii lor. Drept rezultat, vor inventa si ei noi metode de parenting care vor fi atat de noi si inovative incat vor fi cu siguranta complet diferite de ale parintilor lor. Vor fi adica, fix cele ale bunicilor.
Gen attachment parenting, helicopter parenting, free range parenting, tiger parenting… ↩
E stiut ca asa am citit eu pe Interneti, bine? Si mai zice si ala Alfie Kohn, una Gina Ford si alta de a citit ea cercetare si s-a documentat si pentru mine. ↩
Comments feed: RSS 2.0