Cu toată răbdarea mea altminteri antrenată, îmi pare totuși prea de tot să aștepți 16 ani de zile doar ca să vezi în sfârșit un sens real și o potrivire a acțiunilor din fiecare zi de până atunci. Și totuși, abia prin anul 4 de facultate s-au aranjat diversele noțiuni și domenii explorate în școală astfel încât am văzut cu ochiul minții cum s-ar zice o imagine mai de ansamblu în care – surpriză! - diversele bucățele se chiar potriveau. Evident, imaginea rezultată nu era nici pe departe completă, dar măcar era o imagine, nu un set de noțiuni aparent fără prea mare legătură. Și în imaginea cu pricina, am început să văd și un fir de drum pe care m-ar interesa să merg, la intersecția dintre informație, limbaje, matematică. Așa am ales în fapt masterul în data mining: pentru că era drumul cel mai potrivit pe harta mea din acel moment. Dar oare chiar era nevoie să îmi fac singură și de la zero harta aceasta?

Era atunci, pentru că nu aveam acces la nici o altă hartă gata făcută, pentru că la noi lumea pare să fie încă absolut convinsă că hărțile sunt inutile - mai ales dacă nu-s geografice - că drumurile în viață ori se descoperă din ceva întâmplare (destin, abilitate, faimosul noroc în viață?), ori se găsesc gata trasate fix pe măsură de către un profesor, o școală, un părinte, o societate, o întâmplare. Dar acești așa-ziși deschizători de drumuri, nu au ]n fapt ei înșiși imaginea completă a drumurilor pe care le pot ori ar putea în fapt să le deschidă. Cum ar putea s-o aibă dacă nu-s în stare să traseze măcar verbal harta aceea? Și atunci nu deschid în fapt drumuri, ci te împing pe un culoar anume, în cel mai bun caz cel pe care îl știe fiecare dintre ei pentru că l-a parcurs la rândul său, în cel mai rău caz cel care e doar cel mai evident prin aceea că e (ori a fost odată) înghesuială mare de-a lungul lui. Și ce-ar fi rău în asta?

Rău e când nu te potrivești în fapt deloc pe un asemenea culoar ori prea îngust ori prea bătătorit deja. Rău e mai ales când te afli în realitate în mijlocul unei intersecții din care pornesc sute de drumuri, dar te crezi în plin câmp ori la o gură de tunel unic, pentru că nu poți vedea nici tu și nu poate vedea nici călăuza ta mai mult de un singur drum, care e de multe ori cel pe care ați venit acolo mai degrabă decât unul, oricare, din celelalte sute care duc mai departe, care merg înainte, nu înapoi. Rău e, când la noi încă echivalează lumea informatician cu bătător în taste și întreaga carieră cu un târâș de la un post în fapt de telefonist(ă) cu minime cunoștințe de informatică (faimosul client support care dacă nu-i tradus artistic drept suport clienți, atunci e tradus diplomatic drept relații cu clienții) la cel de tester, apoi de programator, și apoi project manager, lala-manager, lulu-manager, etc-manager.

Confuzia intersecției cu o gură de tunel și a informaticianului cu programator e cam tot un fel de a spune că medicina înseamnă să prescrii buline iar ingineria să construiești poduri (de mai multe feluri eventual, dar poduri să fie, nimic altceva). Ori că ar fi interschimbabili în fapt medicii veterinari cu cei pentru oameni, ori chiar ortopezii cu endocrinologii și ginecologii cu dentiștii. În fond sunt toți medici, nu? Precum sunt și toți cei care lucrează în informatică, pur și simplu....informaticieni, adică programatori, nu?

Chiar așa să fie? Și dacă nu o fi, oare cum se face că-i pregătim totuși pe toți la fel? Oare cum se face că avem impresia că există în România cu adevărat tot ce trebuie pe partea de IT, din cauză că avem pur și simplu programatori buni? Și ce-am putea în fapt avea altceva, dacă informatician egal programator în mintea tuturor?

Category: Sense and nonsense

Comments feed: RSS 2.0