Era seară, întuneric și mirosea ușor a ... brânză? Chiar brânză? Inglișdili se știa alergic la brânză și deja simțea cum îl ia cu amețeală. Și totuși curiozitatea îl împungea în coaste cu un deget bont: era brânză galbenă sau albă, cremoasă sau pietroasă? Purtat pe aripi de miros, Inglișdili trecu prin trei uși și două ferestre și ajunse la sursa neliniștii sale. Galben-roșcată, pe alocuri chiar cu pete albe, brânza își etala cubismul centrat pe cercul alb de porțelan. Ce brânză o mai fi și asta? Cu siguranță nu o mare brânză - o bucățică doar, un cubuleț. Topită? Nu, prea tare și apoi se știe că brânza topită e triunghiulară sau tubulară, dar niciodată pătrățoasă. Cașcaval? Nu așa roșcat și apoi sigur nu cu pete albe! Camembert, brie, mânăstirească ? Nu, mirosul nu corespunde deloc. Burduf exclus, telemea nici gând, feta nici atât că nu e galbenă și nicidecum roșcată, ce să fie oare? Cu ochii mai să-i iasă din orbite, cu mintea învârtindu-se ca-n centrifugă, Inglișdili se întinse tot mai mult către cubul galben-roșcat cu pete albe care stătea impasibil și imposibil, sfidător și necategorisit. Mirosul de brânză se învălmăși o secundă odată cu șuieratul aerului pe când, ieșiți din orbite, ochii lui Inglișdili maculară lipiciul cu miros de brânză. Sub plici, un Inglișdili fără ochi pierduse lupta cu alergia-i la brânzeturi.

Category: Word Therapy

Comments feed: RSS 2.0