Ossa Sepia

February 25, 2010

Aventuri prin librării

Filed under: Tgdyk tgdyk — Diana Coman @ 9:39 pm

Am așa un talent deosebit să caut lucruri care par ușor de găsit, dar se dovedesc ceva mai speciale după prima oră de căutare care se face zi care se face lună și care se face an. Dacă aș căuta ouă de cangur ați putea pricepe presupun cu mult mai repede cum fac de nu se găsește ce caut eu. Dar e vorba de lucruri aparent banale, cum ar fi un dicționar român-rus și unul rus-român. Banal, nu? Ei bine, nu. Dintr-un motiv absolut misterios, se găsesc dicționare și de hindi-română sau turkmenistană-rusă, dar nu română-rusă. Și când zic asta, vorbesc după ce am căutat în 4 țări plus Amazon, librării online, edituri și alte d-astea. Din ciclul n-avem portocale, dar vă oferim cu drag hamsteri, a trebuit să refuz ferm dar politicos și enervant de repetat un ghid de conversații tâmpite în cele două limbi. Mă întreb dacă ghidul oferă și fraza uzuală “Nu mulțumesc, ghidul nu e dicționar după cum hamsia nu e rechin”.

Prin minune însă, anul trecut prin noiembrie găseam la Sibiu acest uluitor articol care se cheamă (more…)

Publicitate sinceră

Filed under: Dark Modern Ages — Diana Coman @ 2:24 pm

Din ciclul întrebărilor la care mai bine nu capăt răspuns, mă tot întrebam astăzi: de ce, de ce, de ce tot sună articolele din presă (ca de exemplu ăsta sau ăsta) ca o prezentare-reclamă de firme și situri? Mai exact problema nu e prezentarea, ci faptul că e așa pe șestache. Altfel spus nu mă deranjează dacă tu prepari știr, dar îmi sare țandăra dacă mi-l vâri pe gât pe post de lobodă, varză de bruxelles sau ouă de cangur.

Și dacă știrul nu era ou de cangur de ajuns, merg eu la sursă să-l văd în toată splendoarea sa. Dacă se mai spune că publicitatea autohtonă e un fel de a minți clientul, să nu credeți. E fals. Adevărul e clar spus, dar mulți clienți aleg să nu creadă. În stilul “creditul de nevoi personale” de ambe sexe și “pielea familiei mele”, știrul se declară și el un cartier unic, conceput pentru a satisface. Ce anume? Păi nevoile zilnice. Ale întregii familii.

e un cartier unic, un proiect rezidential de clasa la marginea orasului, conceput sa satisfaca nevoile zilnice ale dvs si ale familiei dvs.

Să nu ziceți că nu v-au spus adevărul!

February 21, 2010

Google te prostește? Nu, îți oferă doar mai multe oportunități să o faci singur

Filed under: Sense and nonsense — Diana Coman @ 9:54 pm

Trecând peste bombastica întrebării și retorica răspunsurilor, îmi place mult subtextul despre care însă n-am văzut să se discute la fel de mult. În esență, lumea e convinsă (pe bună dreptate zic eu) că Google nici nu te face mai prost dar nici mai deștept: doar îți oferă mai multe posibilități să-ți urmezi (more…)

February 16, 2010

Cum să-ți scrii demisia

Filed under: Sense and nonsense — Diana Coman @ 6:39 pm

Dacă insistă lumea să-mi dau cu părerea și cu sugestia, eu dau întotdeauna. Pe riscul cui insistă. Cum mi s-a cerut recent și insistent o sugestie pentru redactarea unei demisii și după conversația cu persoana importantă ar urma logic scrierea unei scrisori de demisie, am zis să dau la toată lumea niște indicații prețioase pe tema asta. Deci uite aici, cum să-ți scrii scrisoarea de demisie:

Mult stimate X Y, 

  Am plăcerea să vă informez că începând cu data de 12.12.12 problemele dumneavoastră nu mai sunt și ale mele. 

Adăugați după plăcere semnătura favorită. Data, numele și tot restul. Succes!

February 15, 2010

Tigrul alb de lângă noi

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 8:44 am

“Tigrul alb” e povestea unui întreprinzător modern din India, imaginea omului de succes: tânăr, plecat de la sat dintr-o sărăcie lucie, inteligent dar fără acces la educație, depășindu-și condiția, autodidact de nevoie, reușind pe cont propriu și fără nici un ajutor, reușind împotriva tuturor, inclusiv a propriei familii. Exact ceea ce se cheamă că toată lumea dorește să fie, nu? Cum spune Tigrul Alb al lui Aravind Adinga, tot ce ai de făcut e să nu mai gândești ca un servitor, să omori un om (pentru avere ajunge unul, pentru faimă trebuie mai mulți), să aplici corespunzător corupția și să nu-ți pese dacă familia ți-e măcelărită.

Cartea e descrisă de editura românească drept adorabilă, probabil în același mod în care e adorabil un întreprinzător de succes. Mă mir totuși că n-a fost descrisă și drept amuzantă sau comică. Ironică este cu siguranță, dar când ar fi să râzi de indieni, parcă te gândești la România. Desigur, cu diferențele și nuanțele de rigoare. Să mai zic și că atunci când Tigrul alb a câștigat Man Booker Prize în 2008 au existat țipete că este o conspirație a Vestului pentru a denigra India? Minunata, dezvoltata Indie în care sigur că nu există nimic din ce spune cartea. Doar India luminii, fără cea a întunericului.

Un pic mai pe larg despre asta am scris și pe Voxpublica. Dar acolo am lăsat deoparte citatul cel mai bun din Tigrul alb:

Precum eunucii discutând despre Kama Sutra, alegătorii discutau despre politică.

Dar e doar acolo la ei în India, nu?

February 13, 2010

Tragedie modernă

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 6:20 pm

Iar s-a luat la mine de prin blogosferă, de la Cătălin, un subiect (recunosc, m-am fâțâit până s-a luat de mine).

Daca ai avea de ales, sa mori sau sa-ti cobori cuvintele in pamant, in locul tau, sa fie mancate de viermi, sterse, uitate, iar tu sa ramai deasupra traind vesnic, ce-ai face?
Cristian Tudor Popescu “Libertatea urii”

Ca să nu se mai spună că la mine se termină toate lepșele, dau leapșa asta lui Lucian pentru o tratare științifică și acidă, pasez leapșa asta lui Florin ca să văd ce scoate din ea, îl îmbii cu ea pe SingurEu ca o potențială bună ocazie de a exersa funcția fatică a limbajului, o trimit la Valentin ca să-i cunosc blogul mai bine și o ofer pe tavă artistic lui Mircea pentru că-i sunt datoare cel puțin cu o idee teribilă și sunt sigură că asta de față e fix ce-i lipsește. Acum că am dat-o deja mai departe, pot să și răspund la întrebare:

Mie tot îmi place cum scrie Cătălin, dar sper că nu mi-o ia în nume de rău dacă zic că citatul de mai sus e dintre întrebările alea la care nu contează răspunsul decât dacă îmi pui și pistolul la tâmplă simultan. Să mai menționez deci explicit că habar n-am dacă răspunsurile de mai jos ar fi valabile într-o astfel de situație de rece și neplăcută vecinătate? Nu, că vă prindeți și singuri.

Domnul C.T. Popescu sigur nu se va supăra pe mine pentru că nici nu va citi. Deci zic liniștită că întrebarea asta, așa scoasă din context, e atâta de umflată de propria încercare de a fi profundă încât nu mai rămâne loc să fie și relevantă. Există șansa ca și în contextul original lucrurile să nu se schimbe, dar cum n-am citit toată cartea, nu mă pronunț. De ce se umflă atâta și nu întreabă clar și răspicat: ții la opinii mai mult decât la viață? sau: crezi că ești mai important decât cuvintele tale?

Întrebarea sună ca năduful unuia care s-a tot luat la trântă cu nenorocitele astea de cuvinte și le-ar zice vreo două în public, dar ceva nu-l lasă să nu caute cu lumânarea adâncimile. În astfel de momente și căutări dorim măreția tragediilor grecești în care ești prins ca gândacu-n chihlimbar în dilema alegerii între legea oamenilor și legile zeilor. Dar cum nu mai credem nici în una și nici în celelalte, nu ne mai rămâne decât să ne punem dinainte dilema vieții și a morții, în care, din fericire, încă mai credem. Și ca să fim siguri că e vorba de măreție, mai strecurăm în propoziție și veșnicia. Ah, ce frumusețe de dilemă!

Nici eu nu iubesc cuvintele sau, cel mult, dacă e dragoste, e una din aia cu năbădăi. Deci când îmi vin pandaliile m-aș răzbuna pe cuvinte mai abitir decât domnul C.T.P. în fraza sa. “Să fie mâncate de viermi, șterse, uitate”? Ha, nimica toată! Ba să le colcăie viermii, să le scurme râmele, să le ronțăie șobolanii, să le ciuruie bacteriile, să le ude(1) câinii vagabonzi, să le vomite bețivii, să le răstălmăcească 5 guverne și un sobor de preoți. Apoi ștergerea și uitarea li se va părea o binecuvântare.

Dacă prima parte mi-e oarecum clară, am o problemă cu partea a doua a întrebării și anume acel “trăind veșnic”. Adică de ce veșnic? Cu ce-am greșit mă rog să nu aflu niciodată (dar chiar niciodată??) ce și cum și dacă este moartea? Nu mă grăbesc deloc să aflu, dar eu zic că-i liniștitor să știi că acolo undeva, cândva și de preferință nu foarte aproape încă, e un fel de sfârșit unde în plus te lasă toată lumea în pace sau ce-o fi. Că nici măcar nu pot să spun că-i cred pe ceilalți de au aflat. Și apoi veșnicia asta nu sună cumva a veșnică durere de șale, lipsă de dinți, de minte și în general de toate cele?

Dar până la urmă nu mă pot hotărî exact ce întreabă întrebarea asta. Că între atâtea nuanțe, răspunsul meu se zbuciumă și sare dintr-o parte în alta mai ceva ca-n dansurile moderne și mișcările browniene. Pentru ca liniștea să vină iară, să o luăm pe fiecare variantă în parte.

1. Varianta “Mica Sirenă” (sau Din lumea celor care nu cuvântă)
În cazul ăsta, ori termini acum cu toate și cuvintele tale apoi se descurcă de unele singure în lumea cea mare și cum o fi ea, ori cuvintele tale dispar ca prin minune și tu altele nici că mai poți scoate nici în vorbe, nici în scris. Acum liniștea nici că e așa un lucru rău, iar cuvintele în sine nu contează decât prin ceea ce spun. Dacă ceea ce spun e adevărat, o să mai fie spus din nou și din nou până când va fi auzit. Deci tot ce pierzi e numele tău pe o statuie în cel mai bun caz. Când te gândești ce fac porumbeii cu statuile, aș zice că pierderea nu e așa de dureroasă. Și dacă ții morțiș să fii statuie, oricum te apuci de desenat, de pictat, de design, de ce-o fi și tot spui ce ai de spus.

2. Varianta “Banii, viața sau… mustața cuvintele”
Acum dacă vine orișice pușlama, flutură pistolul/cuțitul/(2) și zbiară replici din astea, s-ar putea să întreb “Dar dumneata ce preferi?” și să ofer și o ceașcă de ceai. Dacă însă e vorba că s-ar ține de așa ceva o organizație mai importantă, recunosc că m-aș întreba ce am putut să zic așa de important de le tremură ăstora posteriorul. Și nici de-a naibii nu mi-aș lua cuvintele înapoi. Descurcați-vă-ți voi cu ele că pe mine m-au chinuit destul! Și dacă țineți să mă faceți eroină, în mod sigur nu pot să nu vă fac pe plac.

3. Varianta “Cuvintele tale sunt ale noastre”
Toate ca toate, dar asta nu. Adică eu nu pot să zic că n-am zis ce am zis, ba încă să zic apoi fix ceea ce nu am zis deși am zis că nu voi zice. Vreți să-mi omorâți cuvintele? Mă rog, n-aveți decât, dar eu nu vă fac și treaba, mai ales că veșnicia aia e tare dubioasă.

(1) Da, știți voi bine ce am vrut să zic.
(2) Nu, nu aia.

February 12, 2010

Conversație cu o persoană importantă

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 6:18 pm

El: – Eh, uneori viața te forțează să fii bou.
Eu: – Da, dar la dumneavoastră e întotdeauna alegere proprie.

February 11, 2010

La înjurat

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 9:32 am

Zice-se că dau idei. Ce mai, pe unde umblu idei răsar în cale și idei îmi rămân în urmă. Ce fel de idei nu comentez, ci doar apreciez, că ideile sunt la mare preț în lumea modernă în care nu știi niciodată din ce idee răsare un nou răsărit de soare. Cum oamenii cu idei sunt motorul societății noastre, eu doar mă bucur a fi contribuit astfel la propășirea și evoluția, revoluția, avansul și gloria umanității. Și mă înclin în fața miracolului unei noi idei și gloriosului său proprietar, și zic dulce cu tot calmul din lume: vă felicit domnul meu, mai rar așa potrivire între om și idee.

February 9, 2010

Mă laud

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 8:04 pm

Spre surprinderea mea, se pare că e adevărat că dacă eu nu mă laud cu ce am câștigat, slabe șanse să știe careva :) Și acum că am învățat acest adevăr pe care toată lumea îl știe de la vârste fragede, e cazul să îndrept lucrurile atâta cât se mai poate așa de târziu. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Așadar, spre bucuria mea adevărată, chiar am câștigat concursul de Crăciun de la Trilema. Premiul e primit, invitația la o discuție cu colegii de concurs s-a amânat pentru mai târziu din cauza zăpezii. Dar eu sper să fie și întâlnirea în aprilie.

Și asta nu e tot. Între timp, a mai fost un concurs pe altă trilemă dar cerând un text cu mult mai scurt. Care text n-a câștigat nici premiul 1, nici 2 și nici 3, ci doar al….23lea (sper că am numărat bine, numărul 137 e cel de care zic). Eu zic că e un loc bun, PA-ul meu se simte comfortabil acolo, nici prea sus și nici prea jos, mai are după el vreo 130 de alte PA-uri, înaintea lui 22 care e un număr fain, l-a citit lumea, l-au evaluat arbitrii, l-au plăcut suficient unii cât să-l menționeze, e bine. Mai e loc de crescut, dar mai e și timp. Bun, dar ce facem cu premiul, adică un an domeniu si hosting? Din motive cărora le-aș zice proprii (așa ca în caracteristice adică), dar nu personale, deși țin de persoană (na, că e clar acum), cred că se va finaliza donat unui doritor serios de așa ceva. Drept pentru care întreb: care dorește, care poftește, un domeniu si hosting gratuit pe un an, dat de Trilema? Nu-i decât unul, așa că dacă-s mai mulți doritori, o să aleg. După ce criterii, nu sunt sigură încă, dar se caută doritor serios, pus pe bloguit mumos și des în limba română. Cine dorește?

February 8, 2010

Despre control și recunoașterea greșelilor

Filed under: Sense and nonsense — Diana Coman @ 9:20 am

Ingineria programării poate părea la o primă privire superficială un domeniu de-a dreptul obsedat de măsurare și control. Și cum niciodată nu mi s-a părut că exercitarea controlului e vreo virtute sau aduce prea multe beneficii, am fost mai mult decât încântată să citesc aceeași părere exprimată de unul dintre fondatorii ingineriei programării și unul dintre foștii promotori ai nevoii de măsurare și control. Dar am fost suprinsă atunci când am realizat că unii au luat articolul respectiv drept un atac sau o denigrare a ingineriei programării ca disciplină. Cred că au rămas la acea primă și superficială privire asupra domeniului de a ajuns la o asemenea concluzie. Sau sunt prea atrași de potențiala plăcere a unei bătăi în lumea cercetării…

Oricum ar fi, articolul cu pricina mie mi se pare ceva excepțional, uneori prin implicații și idei secundare poate chiar mai mult decât prin ideea principală. Ingineria programării oricum a început de ceva vreme să se reorienteze în problema asta și sunt sigură că articolul poate fi doar un catalizator pentru o reorientare mai rapidă și nicidecum elementul generator. Dar articolul ridică problema controlului la un mod mai general și arată că e benefică doar atunci când nu e prea mult de câștigat. Iar întrebarea este: de ce ne apucăm de atât de multe lucruri în care avem nevoie de control? Și de ce simțim până la urmă atâta nevoie de a controla? A avea un control e una, dar a exercita controlul devine cu totul altceva.

În plus, articolul e un model de recunoaștere a unei greșeli. Dar despre partea asta vă invit să citiți pe Voxpublica.

February 3, 2010

Leapșa în fugă (nu așa trebuia să fie?)

Filed under: Conversations — Diana Coman @ 1:47 pm

Cum sunt tot pe fugă zilele astea, pare să fie momentul potrivit pentru o (more…)

Work on what matters, so you matter too.