Șoricelul de cubicul


Vorba poetului: fiori prin mine umblă și nu am trebuință...Decât că nu e vorba de o umbră dragă ci mai degrabă de spectrul a ceea ce a fost cât pe ce să fiu. Pe vremea când fugeam de-mi sfârâiau călcâiele și mâncam pământul, nu știam nici eu prea bine de ce fug. Mai bine că nu știam (zic eu acum). Altminteri cine știe dacă nu paralizam de frică și mă transformam și eu într-un onorabil șoricel de cubicul (șoricioaică ar fi deja și mai sumbru...). Mă și văd ronțăind în fiecare zi din tastatură între perspectivele pereților de plastic și intrând pe Google Earth ca să văd soarele în timpul serviciului. Vorbind cu calculatoarele de lângă mine, bronzându-mă la razele de monitor, schimbând butoane pătrate în butoane rotunde și avansând în grad de șobolăneasă ca să primesc în sfârșit ieșirea din labirintul cubicular:

Birou cu fereastră

Birou cu fereastră

un birou cu fereastră ca în imagine. Și atunci neputându-mi aduce aminte: oare la ce îmi trebuiau ferestrele? Cele reale, abstracte sau figurative, dar în nici un caz cele virtuale!

Și cât îmi trebuie de fapt ferestrele....

Noroc cu dorul de ducă. Pfui, din ce-am scăpat! Dar în ce am intrat oare? Despre asta o să tot povestesc aici :)

P.S. Mulțumiri lui Cristi pentru imagine.

Leave a Reply