Astazi ploaia a pornit brusc, ca declansata de un intrerupator ascuns. Am iesit cu bucurie in aerul deodata mai tare, mai proaspat. Si am privit in jur cu un pic de uimire: curios cum omogenizeaza in fapt oamenii o simpla apasare de buton, o simpla intunecare, un pic de apa numai. Sub ropotul picurilor grei, oamenii cei ah, atat de diferiti, atat de ocupati, atat de importanti, se grabesc in fapt perfect identic, incolonati chiar fara voie in directia unui adapost. Nepasatoare la efecte, la afecte, la aspecte, apa curge egal si linistit.

Mi-a placut apa si mi-au placut ploile intotdeauna si n-am stiut niciodata sa spun exact de ce. Poate pentru improspatarea de-o aduc, pentru racoarea din timpul verii ori pentru balsamul vindecator al ploilor de toamna. Poate pentru ca mi-am petrecut candva zile intregi citind intr-un pod de fan, in mireasma intetita a ierbii cosite, sub sunetul egal al ploii. Ori poate pur si simplu pentru ca m-am nascut toamna, pentru ca mi-e apa atat de aproape de fiinta. Si azi, pentru o clipa, m-am intrebat de nu-mi place ploaia poate si pentru motivul simplu ca goleste strazile.

Ploaia goleste strazile, dar fara a le pustiii totusi: le spala doar de mizerie si inutil, de casca-gura si intinde-mana, de grabitii pe care in fapt nu-i preseaza nimic serios cu adevarat, de protipendada iesita doar pentru a face figuratie din cea mai ieftina, din cea mai falsa, din cea mai proasta. Ca intotdeauna, ajunge in fapt un pic de apa chiar de ploaie, ca sa trieze fara gres ceea ce chiar conteaza si ce nu.

Imi place ploaia si-mi sunt dragi nespus oamenii care isi vad de drum sub ea fara prea multa graba si fara urma de nemultumire adaugata. Doar cu hotarare si cu neclintirea data de un scop care chiar conteaza, fie si doar un pic mai mult decat apa de ploaie.