Printre adevărurile de uz comun (pe care adică nu le mai bagă nimeni în seamă, nici măcar cât să le digere), se află și ideea că drumul către atingerea unui scop e de cele mai multe ori chiar mai important decât scopul în sine, cel puțin când e vorba de scopuri personale. Idee minunată și care lipsește în practică aproape cu desăvârșire. Să dau niște exemple.

Întrebați pe stradă ce vrea lumea. Dacă aveți dubii, vă spun eu cam ce fel de răspunsuri primiți: să fie bogați, să le fie bine, să le fie cald, să aibă casă, mașină, vilă, viloaie, importanță, bani, putere etc., etc. Dacă vreți un pic de liniște urmați întrebarea cu ceva de genul: și cum ai de gând să faci să obții așa ceva? Veți obține la schimb o privire albă precum neaua neatinsă, dacă nu debusolată sau furioasă (diferența între cele două e doar de stil). Sau omul va ridica simplu din umeri. Că drumul nu contează, el stă cu ochii pe scop. Ca pe butelie, să nu o piardă. Atâta doar că n-a avut-o niciodată, precum nu va atinge nici scopul acela oricât s-ar uita fix la țintă până-i crapă ochii de atâta holbat.

Astfel fixați pe scop, oamenii vor “să fie”, “să aibă”, “să li se întâmple”. Și nu mai pot de nerăbdare, abia suportându-și viața în loc să o trăiască, târâind secundele și zilele și anii ca pe o povară care-i încetinește din atingerea scopului mult visat. Orbiți de mirajul scopului, ei se grăbesc, căci vor să ajungă mai repede, să fie deja acolo unde scopul, ca punct final, li se pare că-i așteaptă. Și nu pricep cu nici un chip că anii care li se par povară sunt de fapt comoara lor cea mai de preț pe care aleg singuri să o risipească fără rost în lungul drumului. Același drum pe care refuză să îl vadă deși tot pas cu pas îl vor parcurge fie că vor fie că nu, fie că îl aleg, ori merg la întâmplare. Neavând ochi pentru drum, n-au cum vedea nici fericirea care merge alături, potrivindu-și pașii cu ai lor.

Graba aceasta de a scăpa de povara anilor care te despart de un scop, e nici mai mult nici mai puțin decât o grabă către moarte. Căci dacă drumul nu-i decât prețul plătit pentru un scop, atunci viața însăși se cheamă că nu-i decât prețul pe care-l plătim pentru moarte.

Cam dă de gândit, nu?