Alexandru Negrea se întreabă de ce nu ne spunem unul altuia pe nume oricând, oricum și pentru totdeauna, iar  eu îi răspund aici, că la dânsul pe blog am încercat, dar cam fără rezultate vizibile (cel puțin până acum între timp au apărut). Dar să vedem întâi întrebările:

... de ce nu te poţi adresa tuturor oamenilor folosind numele mici ale acestora? Cine a decis că adresarea din grupul de prieteni, sau din familie, e lipsită de respect? De ce sunt obligaţi copiii să fie atât de rigizi în comunicarea cu profesorii, deşi petrec ani de zile în compania acestora, zi de zi?

Nu v-aţi săturat de rigiditatea asta stupidă şi de apelativele caracteristice unei intreprinderi comuniste?

Să le luăm pe rând, că îmi pare că domnul Negrea le-a aruncat cam din avion și fără a studia terenul în prealabil:

1. Apelativele cu pricina (domnule, doamna și în general cele de politețe) nu-s deloc apelative comuniste. Cele comuniste sunt doar două mari și late și anume tovarășa, respectiv tovarășul. Nicidecum doamna, domnul, ferit-a...partidul. Cu muuuuultă vreme înainte de comunism (da domnule, a existat viață și înainte de comunism și până și aceia foloseau formulele de politețe, incredibil!), lumea folosea chiar mai multe formule decât domnule/doamnă, după nevoie, caz și alte considerente: bă ăla, Ghiță, bădică, nene, nea, domnule, conașule, Măria Ta, Sfinția Ta și tot așa.

2. Formulele de politețe nu-s chestiune de rigiditate, ci au două roluri principale: să identifice în mod mai puțin ambiguu despre care dintre cei 100 de Alexandru e vorba (a, domnul Negrea) și respectiv să delimiteze clar și evident limitele unei interacțiuni și ale unei situații, mai ales când e vorba de o primă întâlnire. Nu toată lumea vrea neapărat să se tragă de șireturi cum se spune cu oricine doar pe motiv că numele propriu nu e informație confidențială. În sfârșit, formula de politețe mai servește și drept un mod simplu, clar și eficace de a enunța pozițiile relative ale celor care interacționează. Sigur că așa ceva se poate face și prin alte metode, chiar folosind numele mic, dar dacă ar fi fost așa înțelegere a principiului, nu s-ar mai fi pus întrebarea ca atare.

3. De altfel o bună dovadă a faptului că nu se înțelege principiul e ideea bizară că trecerea la numele mic se face strict pe baza unei acumulări de timp petrecut împreună. Argumentul că bieții copii petrec mult timp cu profesorii lor și deci ar trebui să-i tutuiască e cel puțin bizar. Trecerea de la formula de politețe la numele mic înseamnă tradițional o egalitate a rolurilor (care în principiu nu exista în relația elev-profesor cât ține relația cu pricina) și un anume grad de intimitate. Care se pot stabili după 5 minute sau după 10 ani, sau niciodată. După cum dorește fiecare, și nu doar unul, dintre personajele participante.

4. Adresarea cu numele mic este specifică altor limbi (engleza în special) și altor culturi (scandinave), dar nu e musai și implicit cel mai bun lucru de luat ca atare și în limba sau cultura română. Problema principală e faptul că se preia (din cauza neînțelegerii de mai sus probabil) doar forma aceasta evidentă de exprimare, fără a prelua restul de mecanisme care asigură în continuare rolul delimitării relațiilor și situațiilor. Sigur că pe net unde interacțiunea e oricum drastic limitată preluarea aceasta de formă nu creează mari probleme, dar în viața de zi cu zi n-am nici cel mai mic gând să tutuiesc pe toată lumea. În primul rând pentru că nu vreau să chiar am de-a face atât de în amănunt cu chiar toată lumea care-mi iese în cale. Desigur, nu toată lumea are astfel de probleme și uite așa ajungem la punctul următor.

5. Fiind până la urmă o convenție, nu-i problemă dacă unii vor o convenție nouă. Problema e că în loc să se vaite că de ce nu e brusc și dintr-o dată abolită complet conveția anterioară, acești doritori de nou ar trebui să explice cum și de ce e noul acesta mai bun și mai frumos. Altfel spus, în loc să țipe că-s "comuniste" când nici măcar nu sunt, sau că nu sunt folosite în cercul său cel strâmt, ar face mai bine să enunțe clar și coerent ce dorește și apoi să vină cu argumente concrete și solide de ce-ar trebui să-i facă lumea pe plac.

Ah, și ca fapt divers, eu când am predat m-am recomandat inițial drept "Diana" doar pentru ca în maxim două săptămâni să-mi spună toți "doamna profesoară". Toți, adică elevii și mai ales studenții.