Ca o minge aruncata fara tinta, barbatul ricosa cu pasi nesiguri de la o usa la alta in coridorul al carui capat se pierdea in intuneric. Intr-un final, in fata unei usi de-un verde aprins si cu stelute aurii, ridica mana si apasa pe clanta cu atata forta incat ramase cu ea in mana in vreme ce usa aluneca silentios spre interior. Barbatul nici nu privi in interior, ci scutura clanta din mana si o rupse la fuga in zig-zag. Pasii lasau urme temporare pe mocheta moale si pufoasa a holului, dar el nu baga de seama, ori nu-i pasa. Intr-un final, barbatul-minge se opri iar, in fata unei usi albastre de data asta: albastru-cobalt, cu chenar auriu si maner bombat.

- Ridicol! Zise barbatul tare, poate chiar prea tare si ridica mana spre manerul usii, dar se opri la un milimetru deasupra ei, ezitand, ascultand ecoul.

Sunetul vocii lui ricosa un timp scurt din usa in usa, iar apoi disparu brusc, inghitit probabil de mocheta moale si pufoasa ca o pisica satisfacuta. Barbatul privi firele lungi si matasoase de pe podea si se incrunta:

- Ridicol.

De data asta mormaise cuvantul insa si poate de aceea nu se auzi nici un ecou. Barbatul isi lasa mana peste manerul bombat al usii albastru-cobalt si roti incetisor. Un cantec ca de cutie muzicala se auzi de undeva din interior si usa se deschise lin, iar barbatul privi inauntru si casca gura inainte sa-si dea seama exact ce spune:

- Absolut ridicol!

- Incantat, domnule Ridicol! Eu sunt Relativ Iepure, ii raspunse fara sa clipeasca iepurele urias si alb de pe canapeaua albastru-cobalt ca si usa.

In laba stanga, iepurele tinea o farfurioara de cobalt cu chenar auriu, iar in dreapta apucase gratios o ceasca de un alb imaculat. Dupa cateva secunde de liniste desavarsita, iepurele zambi si puse cu miscari masurate intai ceasca pe farfurioara si apoi farfurioara cu ceasca cu tot pe o masuta. Apoi se ridica si veni cu o laba intinsa si pasi curiosi, usor saltati pe cele doua picioare din spate. Ii stranse mana si o tinu asa zambind cald si aproape protector.

- Domnule Ridicol, poftiti, poftiti, nu va formalizati, veniti si luati loc, va servesc cu un ceai sau o cafea poate?

- Mhmmmmhmf. Mhmffff, zise barbatul urmand fara sa vrea iepurele spre canapea. Intr-un final, simtind realitatea de necontestat a canapelei, reusi totusi sa vorbeasca din nou:

- Cum asa Relativ Iepure?

- Gasiti ca nu mi se potriveste? Si iepurele – ori Relativ Iepure mai bine zis – isi apleca usor capul spre stanga privindu-l pe sub gene fix cum facea nevasta lui cand il intreba cum ii sta in rochia cea noua care nu se stie cum ajunsese totusi din magazin in sifonierul ei.

- Bbba da, sigur ca se potriveste, zise el pana sa isi dea seama, fix asa cum zicea intotdeauna.

- Ahhh, atunci e bine, m-ati linistit. Pentru o secunda ma speriasem de-a binelea. Vedeti, sunt si uituc uneori, uit unde-am pus pantofii, unde-am pus tigara, ori ceaiul ori brelocul ori cheia de la usa. Dar chiar sa-mi uit si numele, inca nu mi s-a intamplat si mi-era, stiti, pentru o clipa mi-era pur si simplu ca... am uitat, ba inca am uitat si c-am uitat, daca ma intelegeti. Si apoi ar fi fost chiar inadmisibil, adica sunt sigur ca intelegeti, v-ati fi suparat ingrozitor, un om atat de sigur ca dumneavoastra – nu, nu, nu negati, trebuie multa siguranta ca sa va numiti Absolut Ridicol, un nume atat de perfect, vi se potriveste de minune, de mi-nu-ne – dar nu, in nici un caz n-ati mai fi stat de vorba cu unul ca mine care-si uita si numele. Ah, dar intr-adevar, si uitam domnule Ridicol – ori imi permiteti poate dupa un ceai ori o cafea sa indraznesc – imi dati voie? Cu zahar? Nu? Sigur? Bine, poftiti – asadar sa indraznesc ziceam sa va spun pe nume, sa va spun adica Absolut? Nici nu stiti ce mare placere mi-ati face, ce onoare intr-adevar, nu doar placere ci onoare sa va pot spune domnule Ridicol chiar Absolut asa, direct, din prima, imediat practic, in nici trei minute – stati, o secunda, stati sa scot ceasul de aici din vesta, uitati, vedeti, 2 minute si 45 de secunde – asadar sa va pot spune nu doar formal Absolut Ridicol ci Absolut in fix 2 minute si 45 de secunde de cand ati intrat pe usa...

Cu o miscare brusca ce facu valuri in canapea si clatina in consecinta periculos ceasca din laba iepurelui, barbatul sari in picioare si fugi spre usa ca scapat din arc, ca fugarit de soacra-sa cu ceai de pelin, ca alergat de creditori, ca inghesuit din nou de gasca aceea de golani intr-o fundatura. Inchise usa in urma sa cu asa zgomot incat se sperie si mai tare si se propti in ea sa fie sigur ca-i inchisa, iar manerul rotund al usii ii intra in spinare ca un sfredel ascutit.

Se trezi urland de durere. Langa el, sotia se intoarse somnoroasa si usor ingrijorata:

- Iar ai visat urat?

Iar el mormai a raspuns, frecandu-si junghiul din spinare:

- Nu, nu urat. Doar... ridicol. Absolut ridicol.

Si se culca la loc. Surprinsa de raspuns, sotia se ridica sa-l priveasca. Apoi isi puse capotul alb cu marginea din blanita de iepure si se duse in fotoliul generos din capatul camerei, de unde-l privi o vreme pe sub gene in vreme ce-si bea ceaiul tinandu-l gratios in cescuta fina de-un albastru intens cu chenar auriu. Motanul imens si pufos, de Angora, veni in tacere si i se urca in poala torcand de acolo silentios si satisfacut, absorbind in torsul lui zgomotele si nelinistea noptii.

Undeva, intr-un culoar al carui capat se pierdea in intuneric, un barbat alerga cu pasi nesiguri si-n zig-zag de la o usa la alta, ca o minge trimisa fara tinta...

(Imaginea e preluata de pe Morguefile. Textul e oarecum inspirat de cel al Mosului. )

Category: Word Therapy

Comments feed: RSS 2.0