Matei era un cetatean atipic -ori altfel zis prea din cale-afara de original- al Tarii Cuvintelor La Liber. Si era Matei original pe toate nivelurile posibile, daca nu chiar si pe cateva din cele mai putin posibile. La nivel de tara de exemplu, Matei era atipic pentru ca locuia in oraselul Vorbarie Muta. La fel de atipici ca si el mai erau doar 1956 alti oameni, dar ei se multumeau cu atata atipicitate si deci nu mai ravneau altminteri catusi de putin la a iesi in alt mod dintr-o foarte confortabila uniformitate. Desigur, in afara inevitabilelor si superficialelor diferente de inaltime ori scurtime, grasime ori subtirime ba chiar si colorit ori cum sta o haina anume pe tine.
Problema insa cu Matei era ca lui nu-i ajungea originalitatea de a locui in oraselul cel mai mic si cu numele cel mai bizar din toata tara, ci mai era in plus si aproape invizibil. Aproape, pentru ca totusi Mihut, prieten bun, chiar il vedea intotdeauna, fara probleme. Dar totusi invizibil altminteri, nu pentru ca l-ar fi ocolit lumina ori ochii oamenilor in general, ci pentru ca mai nimeni nu reusea sa il remarce ori mai exact sa tina minte pentru mai mult de 5 minute ca l-ar fi vazut. Iar aceasta ciudata problema se tragea cu totul din obiceiul extrem de prost - si original de altfel - al lui Matei: acela de a tacea.
Tacea Matei mult, insuportabil de mult, imposibil de mult, atat de mult incat devenea indescriptibila, invizibila tacerea - si Matei odata cu ea. Ba mai mult, tacea Matei cu o nonsalanta anume, de parca nici nu realiza chestiunea, de parca i-ar fi fost naturala acea stare bizara de mutenie in care buzele ii ramaneau lipite una de alta, limba captiva in interior, iar ochii -desi inteligenti si atenti- priveau spre ceilalti mai mult decat spre sine, linistiti de parca intr-adevar nu i-ar fi agitat nicicum multitudinea de vorbe ce se cer altminteri oricand si oriunde spuse. Si-n tacerea lui Matei, ceilalti trebuiau desigur sa vorbeasca, iar vorbind uitau de el, asa cum uiti de pauzele dintr-o conversatie, mai ales cand nu le vezi nicicum rostul ori le simti drept lipsuri ce trebuie musai si degraba umplute, eliminate, anihilate.
Singurul care n-avea probleme cu pauzele dintr-o conversatie -si deci nici cu tacerea- era Mihut, caci el conversa chiar cu tacerile lui Matei, le lua drept replici anume, parte din dialogurile lor obisnuite ce ar fi putut altminteri fi usor confundate din exterior cu monologuri ori uneori prelegeri. Mihut vorbea desigur la fel de mult ca oricare alt locuitor al Vorbariei Mute, dar cand vorbea cu -ori poate pentru- Matei, ii veneau vorbele mai usor, fara sa le caute ori sa incerce a le imbina anume, de parca il cautau ori gaseau vorbele pe el si se urmau singure unele pe altele, fara graba dar cu scop precis si aproape tangibil. Si de aceea ii erau printre cele mai dragi lui Mihut dialogurile acestea in care se avanta cu nerabdare si curiozitate totodata, uneori chiar ascultandu-se pe sine insusi, urmandu-si vorbele in loc s-alerge inaintea lor.
Si intr-o seara tarzie de vineri, in tacerea zambitoare a lui Matei, au luat-o deodata vorbele lui Mihut mult inaintea amandorura, construind drum si dor de duca nemaiauzite in Tara Cuvintelor La Liber...
Comments feed: RSS 2.0
Mă bucură folosirea cuvântului liber "amandorura" în locul barbarismului (din păcate corect) amândurora. Mi-ar plăcea şi mai mult cu diacritice!
@Mihai Intr-o vreme scriam cu diacritice pe blog (daca te uiti prin arhive o sa vezi ce zic). Dar cum sunt mult mai putin ...portabile, orice as face, am renuntat la ele practic la cererea cititorilor.
@Diana
Hm. E foarte clar că e mai greu să SCRII cu diacritice. În momentul însă, în care anumiţi cititori se plâng de faptul că le foloseşti, afirmând că diacriticele ar fi mai greu de CITIT, atunci mă întreb dacă n-ar trebui să renunţi mai degrabă le ei, decât la ele... Sper să nu iei asta în nume de rău.
Nu-ti fa probleme de "luat in nume de rau", ca nu-i cazul. Dar in schimb poate lamuresti care-i logica in a renunta la cititori pentru ca nu au suportul tehnic care sa le arate textul fara probleme chit ca textul cu pricina foloseste in fapt caractere nestandard.
Si pana la urma de ce-s diacriticele ceva atat de important incat sunt chiar mai importante decat a comunica pe bune cu niste oameni? Intreb serios, ca nu reusesc deloc sa vad chestiunea din punctul tau de vedere (care-mi pare a fi unul atat de rigid incat presupun ca ai o multime de argumente foarte solide de-l sustin).
Altminteri mie mi-e usor sa scriu cu diacritice (ca de altfel si cu alte trei tipuri de tastaturi, inclusiv cea ruseasca), deci nu-i chestiune de comoditate.
Dar eu nici nu insinuez că ai fi făcut ceva din comoditate.
În ceea ce priveşte "comunicarea pe bune", nu am nici o obiecţie, dacă acesta ar fi singurul scop pe care îl avem în vedere. Am folosit şi eu black berries şi smartphones pentru a face schimb de informaţii, şi m-am lovit de probleme asemănătoare. Întrebarea este însă dacă textele tale sunt doar un fel de a "sta la taclale" în spaţiul cibernetic, sau înseamnă, pentru tine şi poate pentru câţiva dintre cititorii tăi, ceva mai mult.
În opinia mea, un text românesc pierde în lipsa diacriticelor foarte mult, şi asta din două motive. Primul este de natură strict estetică, deoarece eu pur şi simplu simt că aşa trebuie să arate limba română scrisă. Al doilea este avantajul obiectiv de a evita echivocul. (Bineînţeles că "merge şi aşa", după cum este vorba noastră înaripată. Asta nu înseamnă însă că merge şi bine...)
Dar hai să lăsăm asta. Propunerea mea de a renunţa la cititori nu trebuia luată chiar în serios.
Toate cele bune.
Aveam si eu initial idealul estetic (ca sa zic asa) al textului cu diacritice - pana cand l-am vazut cum arata in fapt cu semne de intrebare si alte minunatii in locul diacriticelor. Moment in care mi-am imaginat mai clar problema unor cititori si le-am multumit ca n-au dat bir cu fugitii (ca nu, nu-i pierdeam, doar ii chinuiam, ceea ce mie imi pare inca mai rau).
Altminteri ambiguitatea exista intr-adevar, nu o neg, dar nici nu mi s-a intamplat sa fie chiar o problema in sine. Nu-i ca "merge si asa", ci ca pur si simplu ceea ce se castiga (portabilitate, accesibilitate) imi pare net superior celor de se pierd (un anume aspect care-i insa preferinta personala numai, si o -partiala- claritate ce poate fi insa zic eu obtinuta si prin ceva mai multa atentie la constructia textului).
Textul e pentru mine comunicare si expresie.
Altminteri eu sunt intotdeauna pentru discutie, chiar si-n contradictoriu, ca doar asa mai afla fiecare puncte noi de vedere - ceea ce mie-mi pare intotdeauna un castig. Deci cu siguranta toate cele bune :)
Mda, asta nu e o alegere uşoară: cu diacritice arată aiurea pe browsere insuficient configurate. Nu e ca la francezi sau spanioli sau suedezi sau nemţi, ale căror diacritice sunt în textul standard. Pe de altă parte, dacă vrem o limbă vorbită cât de cât corectă, poate nu ar fi rău să o întreţinem şi în scris...
Drăguţă fantaxia, anyway.
@Bogdan Dar de ce n-ar fi corecta limba fara diacritice? Imi pare chiar ca poate fi o evolutie mai degraba decat o "pierdere", incorectitudine ori nu stiu ce. Eventual daca e ambiguitatea atat de mare, exista in fond varianta in care se trece la tz, sh si asa mai departe, care-i problema? In fond nu mai scriem nici cu chirilice nici cu "moiu" cum se scria odata si nu aud sa se considere pierdere.
Uite că nu îmi vin acum în minte exemple concrete, dar ştiu că în mai multe rânduri am avut probleme în a pricepe o frază sau alta datorită unui "a" sau "ş" care de fapt erau "ă", respectiv "ş".
Pe de altă parte, un bun experiment este următorul: pune un elev de 8 sau 9 ani să citească (în gând) un text fără diacritice. O să vezi atunci care e efectul... (durează mai mult, nu înţelege sau înţelege deformat etc.) Dacă îl pui să citească cu voce tare o să fie şi mai uşor să îi percepi confuzia.
PS. Asta nu înseamnă că scriu e-mailuri cu diacritice. Dimpotrivă, nu o fac, din cauza numeroşilor amici sau corespondenţi ocazionali care folosesc conturi de Yahoo! pe care nu se văd cum trebuie diacriticele. (sau poate că acum se văd, nu am verificat de multă vreme?)
@Bogdan Treaba e ca exemplul de-l propui tu tine de lipsurile cititorilor mai degraba decat ale ortografiei totusi, ca nu degeaba zici de unul de 8-9 ani care in general n-a apucat sa citeasca prea mult cum ar veni. Dar cum ziceam, solutia pentru ambiguitate e foarte simpla trecere la tz, sh - solutie care e perfect adecvata mediului electronic si de altfel intuitiva (si chiar adoptata de multi), deci de ce n-ar fi preferata?
Din punctul meu de vedere sh tz sunt mult prea "MIRC" :), asta dincolo de faptul că nu rezolvă problema lui ă şi î. Altfel, însă, toate aceste soluţii din de inabilitatea unei părţi din potenţialii parteneri de conversaţie de a-şi configura computerul sau, alternativ, "soft"-ul constituit de propria minte...
Mhm, eu cam fac distinctia intre propria minte si tehnologie respectiv, dar na, o fi distinctia mea proprie.
Dupa cum "prea MIRC" zic ca-i in fond o chestie pur subiectiva, tot asa cum Mihai mai sus imi pare ca gaseste drept scadere estetica orice deviatie de la diacritice.
Ori preferintele cum ar veni se pot doar enunta, accepta, explica, pune in practica, dar altminteri prea putin discuta, ca nu-i in fond o preferinta mai breaza decat alta - cel mult mai comuna decat alta si prin asta eventual "invingatoare" pe termen lung...
[...] persoana lui Mihut trebui sa ia o pauza din alergat in fata usii aurii de lemn lacuit, vorbele lui trecura de [...]