In tara Cuvintelor La Liber, toti vorbeau. Fara grija, fara opreliste si fara preocupare. Se vorbea de parca viata fiecaruia depindea de asta - si intr-un fel chiar depindea, caci prinsi in jocul vorbelor, oamenii simteau ca traiesc mai intens, mai deplin, mai ...real. Aveau concursuri de vorbit, concursuri de oratorie, concursuri chiar de rezistenta vorbirii pe termen lung, de maiestria imbinarii cuvintelor pe orice tema, pe orice subiect, in orice conditii - concursuri de vorbit cu capul in jos, cu capul in poala bunicii, cu capul sub apa, cu capul gol, ba chiar si fara cap. Si la fiecare patru ani avea loc Olimpiada Vorbirii, un tur de forta si aptitudine multi-vorbita cu probe din cele mai diverse de la maratonul vorbirii (cu record curent de 10 zile, 5 ore, 45 de minute si 2 secunde de vorbit non-stop) pana la sprintul vorbirii (100 de cuvinte in mai putin de 15 secunde) si probele de aruncatul vorbelor grele, scrima ori box. Castigatorul Olimpiadei Vorbirii devenea in mod natural conducatorul tarii pentru urmatorii patru ani, pana ce se organiza urmatoarea Olimpiada.

In timpul celor patru ani pana la o noua Olimpiada, locuitorii tarii Cuvintelor la Liber se antrenau cu totii, vorbind pe strada, vorbind in casa, vorbind la cozile ce se formau inevitabil dat fiind ca fiecare isi folosea la maxim oportunitatea de vorbire maratonistica in timpul statului la coada, cea de box verbal cu ocazia incidentelor cauzate de o nerespectare a randului si cea de scrimeur al cuvintelor odata ajuns in sfarsit in fata vanzatorului. Pentru ca vanzatorii erau intotdeauna maestri scrimeuri ai vorbelor, capabili de fente si replieri uluitoare - de nu erau, n-ar fi vandut desigur niciodata nimic si cu atat mai putin ceea ce doreau ei sa vanda in loc de ceea ce credea clientul c-ar dori sa cumpere, ori cel putin ceea ce credea inainte de a vorbi despre ceea ce doreste, inainte de a face asadar prima fandare, prima miscare, prima expunere a unei dorinte ce se forma in fond pe loc acolo, din primele vorbe articulate, din raspunsuri, din slefuirea inegalabila a nobilului sport verbal.

Vorbirea avea desigur un rol mult mai important decat un simplu sport, un simplu hobby ori chiar o simpla modalitate de alegere a conducatorului tarii intregi. "Vorbesc, deci exist" spusese un mare Vorbitor al tarii Cuvintelor La Liber, care vorbea inca in mintile concetatenilor sai chiar de dincolo de mormant. Vorbea inca, dar se vede ca spunea tot acelasi lucru, caci de-ar fi putut sa-si mai schimbe vorbele, ar mai fi adaugat poate ca opusul nu-i tocmai intru totul adevarat si ca lucrurile mai ales - daca nu chiar oamenii uneori - exista adeseori chiar de nu vorbesc ori chiar de nu-s... vorbite. Ba chiar, i se parea uneori ca unele ganduri si idei se nasc parca din insasi tacere, ori dintr-o vorbire inversata, o vorbire cu interiorul, cu sinele cel fara cuvinte.

Captiv insa in tacerea mormantului, fostul mare Vorbitor al tarii Cuvintelor La Liber era deocamdata condamnat la cea mai ingrozitoare tortura, ascultarea in tacere si fara alternativa. Si din ce asculta mai mult vorbirea necontenita a iubitilor sai concetateni, din aceea simtea nefericitul fost mare Vorbitor tot mai acut si tot mai dureros ca, desi a incetat demult sa mai vorbeasca, totusi continua - ori incepe iar? - sa existe.

Avea sa constate insa fostul mare Vorbitor ca nu-i intotdeauna suficient sa simti ca existi ori chiar s-o faci pe tacute. Cel putin nu in tara Cuvintelor La Liber, ori nu inainte de transformarile ce abia urmau sa se abata -nestiute si nebanuite- asupra fericitilor vorbitori ai intregii tari...

Category: Word Therapy

Comments feed: RSS 2.0