La intrebari precum cea a Florentinei Ungureanu, mie-mi pare ca n-au mare sens raspunsurile date de diversi, ci doar cele gasite - anume de catre cel care intreaba. Asadar nici nu dau un raspuns la intrebare, ci doar povestesc dinjos o intamplare reala si pun o intrebare. Raspunsul -ori raspunsurile s-o pricepe sa le gaseasca fiecare, mai pe potriva propriilor nevoi in fapt.
*********************
In bucatarie, mama gatea concentrata, dar cu concentrarea aceea specifica mamelor cu copii mici: desi perfect atenta la ce prepara, era simultan constienta de fiecare miscare a baietelului de 3 ani care inca-si cauta in fapt ceva de facut prin incapere, in apropierea ei. Se uitase la ea dintr-o parte, venise langa ea aproape sa o atinga, dar n-o deranjase: stia deja ca atunci cand gateste, mami e ocupata cu ceva. Nu-i era clar cu ce - nu i se explicase niciodata - dar invatase din experienta ca-i ceva la care el nu poate participa nicicum, pentru ca-i prea mic ori prea neputincios inca. Asa ca, plictisit de asteptare, baietelul s-a dus sa-si aduca jucariile - cateva masinute si piese de lego - si a inceput sa le alerge prin bucatarie. Pe masura ce intra in joc, i se lumina fata si in fericirea lui se vara prin toate cotloanele, se aseza oriunde, mangaia podeaua in trecere cu manuta de o ducea apoi la nas, la ochi ori chiar direct pe limba usor iesita si ea la aer de efort ori poate de incantare pur si simplu. Inevitabil deci, mama nu avea sa tolereze asemenea pericol pentru puiul ei:
- Ti-am zis de atatea ori sa nu te mai joci direct pe podea.
- .....
- Nu te mai tari pe peste tot pe podea, ca e murdara si te poti imbolnavi. M-ai auzit?
Baietelul o auzise, desigur, inca din prima. Dar trecuse deja de varsta in care era suficient sa auda comanda - fie ea si pe un ton bland ori dragastos - pentru a o urma. O auzise asadar, dar o si evaluase si decisese clar si fara echivoc ca n-are temei catusi de putin: el se joaca si-i fericit, nicidecum sa se imbolnaveasca. Asadar de ce n-ar continua?
Dupa cum stiam deja din reprezentatii similare anterioare, urmau inca un numar oarecare de chemari, ordine si incercari de mituire, pe care copilul avea sa le ignore senin si fara remuscari. Si apoi mama avea sa-l ia pe sus si sa-i intrerupa joaca, iar el avea - normal - sa se puna pe bocit si urlat de nervi si furie, pe care ea va incerca sa le ignore in principiu -doar in principiu- senina si fara remuscari. Cu toate ca eram doar spectator, neinvitata deci pe scena cum s-ar zice, am preferat ca macar o data sa schimb finalul acesta atat de previzibil:
- Vladut, m-as juca si eu cu tine, dar uite am de lucru aici la masa si nu pot veni unde te joci tu acolo pe podea. Nu vrei sa vii sa te joci mai bine aici pe scaun langa mine?
Si am tras unul langa altul doua scaune mai joase cat sa ajunga si naparstocul sa-si puna jucariile pe ele si sa aiba si spatiu cat de cat de alergat masinutele si piesele de lego. S-a facut intai ca nu aude, desigur, apoi s-a uitat asa cu coada ochiului cam peste umar sa vada de vorbesc serios ori ba. Eu nu ma grabeam nicaieri, dar i-am confirmat intai de toate ca intr-adevar, are de ales:
- Cum vrei tu. Te poti juca ori aici pe scaune cu mine ori acolo pe podea, singur.
I-am lasat apoi timp sa cantareasca alternativele - dureaza asemenea evaluare cand ai doar 3 ani. A mai asteptat un pic, sa vada daca chiar nu e presiune. Nu era. S-a mai foit, s-a uitat lung la scaune, la mine, la maica-sa. Cam dupa 5-10 minute n-a mai rezistat, si-a inhatat jucariile si a venit, punandu-le morman pe scaune, uitandu-se la mine aproape sfidator: "acum sa te vad, te tii de cuvant ca te chiar joci cu mine ori e doar o alta forma de mituire si pacaleala cum fac adultii?"
Eu ma tin de cuvant, bineinteles. Iar joaca cu pricina de la mine nu cerea prea mult: doar o farama de atentie si preocupare reala pentru un naparstoc de 3 ani entuziasmat de masinute si piese logo. Si minusculul efort, desigur, de a oferi, in loc de un ordin, alternative croite exact pe masura lui si cu motivatii care conteaza pentru el in primul rand, nu musai pentru mine.
Eu n-am vazut de altfel copil prea mic pentru a lua decizii, daca-i vorba de alternative exact pe masura si interesul lui real. Asa ca intreb in schimb: la ce varsta incep parintii oare sa ceara copilului sa aleaga intre variante care-l intereseaza cu adevarat pe el, nu doar sa execute ceea ce ei stiu ca e mai bine?
Comments feed: RSS 2.0
Nuca nue bine ce-ai facut, trebuia sa-l bati pana lesina ca sa stie unde ii este locul.
Diana, apreciez "spatiul" acordat intrebarii mele.Ma inspir cu nesatz din ideile tale si imbratisez cu drag ideea "atentiei" totale acordate in joc si cea a oferirii de alternative formulate pe interesul lor real.
E super ca principiu de educatie.
Aceasta e calea, intr-adevar pe termen lung.
Apar piedici ca in orice domeniu.Eu incep prin a mi le constientiza:
si prima mea piedica e propria-mi minte neobisnuita sa "traduca" alternativele pe limbajul celuilalt. Mie imi consuma mai multe resurse decat altor fiinte mai "versatile"sau :"comerciante"
Pe de alta parte, problematizez foarte mult tot ceea ce mi(ni) se intampla si nu vreau decat sa inteleg din ce in ce mai bine cum SA OFER CE ESTE MAI BUN pentru copii mei. Si sunt pregatita sa imi recunosc greselile, sa-mi indepartez "parazitii".
Vladut este un baietel la fel de activ ca fetita mea; insa fetita mea este mai bogata: mai are un fratior iar cel mai activ partener de joaca al ei este mama. Aceeasi mama care se mai face ca-i si gospodina sau sotie sau bloggareasa:))
Multam inca o data.
P.S. Inteleg ca personajul tau n-ar fi manifestat crize pana la 3 ani?
Interactionez destul de des cu copii altora (patru nepoti plus inca vreo alti patru de diferite varste) si de fiecare data lumea imi spune: "vai ce rabdare ai! iti plac copiii nu??!" (probabil isi mai spun in gand "tu cand faci unul?"). Si eu ma simt uimita de cata rabdare am, de cum intru in mintea celor mici, de cum reusesc sa-i fac sa ma asculte si de fiecare data pun asta pe seama pedagogiei si psihologiei pe care chiar le-am studiat candva, dar apoi imi dau cam sincer seama ca diferenta dintre mine si parinti e ca eu nu sunt obosita.
Eu dorm noptile, imi fac mie de mancare cand am chef si nu cand trebuie si nu neaparat sanatos totodata, eu nu ma trezesc speriata ca-i 8 si ca cel mic trebuia sa fie deja la gradinita... Eu ma joc cu cel mic, ii dau atentia atat de importanta pentru el caci sunt odihnita.
Mi-ar placea sa raman la fel cand voi fi mama, dar pana atunci sper doar sa invat destul de multe de la altii si sa raman deschisa la observatii - am vazut ca fiecare parinte cam "stie el ce e mai bine pentru odrasla lui" si ca sa-ti raspund la intrebare cred ca varsta potrivita e chiar varsta 0, hai cel mult 6 luni caci atata timp cat exista o forma de comunicare, chiar si una primara, exista si interese. De ambele parti :D
@Freud Eu sunt mai lenesa asa, nu bat oamenii decat daca e chiar musai...
@floungureanu Ce-i drept eu n-am fost cu el pana atunci asa de "aproape" ca sa-ti pot garanta ca n-a manifestat. Dar cat am stat eu cu familia cu pricina cel putin (cateva luni), n-am vazut ocazie in care sa nu poata fi propriu-zis "dat la intors" - in sensul ca pana la urma totusi, mie cel putin imi parea destul de ...transparent sa zic. Are si varsta ceva mai inaintata avantajul ei presupun, chit ca energia era de partea lui nu a mea :)
Asta evident, nu inseamna ca n-au si copiii nervii ori furia lor - doar ca de la autoritate si pana la o anumita doza de...manipulare in fond, imi pare totusi ca adultii au atuurile ca sa zic asa, inclusiv de a invata copiii cum si cu ce efect se descarca si nervii.
Am uitat sa adaug: problemele astea se manifesta pentru ca femeile sunt slabe de minte si caracter. E nevoie de o mana grea si o autoritate in casa, un barbat.
Dupa cum spune Domnul:
Vrasmasie voi pune intre tine si femeie: aceasta iti va zdrobi capul si tu ei calcaiul.
Astfel se cunoaste ca femeia ii va da probleme si nervi barbatului, unde acesta va trebui s-o puna la locul ei, s-o franeze din greseala.
As propune corectii si batai mici dar deja nu mai sunteti la timp sa-l corectati/salvati. Trebuie aplicata solutia finala.
@MeetTheSun Ahhh, cunosc foarte bine treaba cu "ce rabdare ai tu cu copiii". Si da, poate fi si ce spui tu, odihna mai buna ori poate chiar un pic mai multa detasare pe care poate o ai fata de copilul altuia, oricat ti-ar fi de simpatic ori de drag. Totusi, spre surpriza mea, am remarcat in fapt chiar cu acest Vladut de care povesteam, ca era mai degraba relaxant sa stau cu el - pentru ca "problemele" lui imi pareau mult mai clare ori usor de abordat decat cele de care obosisem altminteri toata ziua. Tin minte ca intr-o seara picam de oboseala de abia mai stateam in picioare, dar eram inca prea "tensionata" ca sa chiar dorm - in schimb "indicatii" de joaca pentru el erau tare simplu de dat - si el alerga de colo-colo cat n-as fi fost eu in stare atunci.
Si da, varsta 0 zic si eu ca-i cea mai buna varsta de inceput asa ceva :)
Ma gandesc de asemenea ca totusi mama mea a reusit cumva sa creasca asa doi copii cu doar doi ani diferenta intre ei - si inca in timp ce lucra altminteri, ca n-a stat acasa doar cu noi. Deci posibil pare sa fie, cu toata oboseala altminteri...
@Freud Tu cam pari sa cauti ce-i drept mana aceea grea precum si autoritatea. Nu-i rau, da' zic ca-i bine sa-ti clarifici barem ce cauti si sa te pui deci pe treaba.
Da corect, nu stiu cum de m-ai decompotat.
Ok; am redat un decupaj destul de fidel din ceea ce m-a tulburat ca manifestare a fetitei mele. Cautam niste raspunsuri. Intre timp le-am gasit.
Erau factori precipitanti cum ar fi oboseala si foamea, declansatori:deprivarea de pistolul stricat din magazin, samd.
Inca o data apreciez aplecarea voastra Diana si MeetheSun pentru a imi da sfaturi.
Simt nevoia sa precizez multe alte circumstante dar nu isi gasesc rostul decat daca, la fel ca si mine, doriti sa fiti deschise si voi in a invata, si deci in a gasi "piedicile".
MeettheSun, sper sa iti pastrezi rabdarea si deschiderea spre joc si in conditii de nesomn si de "obligatii" ce-ti pot anula parte din fiinta ce esti acum.
Diana, iti doresc si tie sa reusesti sa impaci cariera cu cresterea armonioasa a copiilor.
Cazurile mamelor care se descurca si cu job si cu copii nu le pot discuta pentru ca nu ma aflu in aceasta situatie dat fiind faptul ca am renuntat(nu foarte usor)la a-mi inflori cariera in favoarea ideii de a nu-mi depriva copii pe suportul emotional constant si cel mai de pret in primii doi ani.
Oboseala de dupa job e epuizanta; oboseala de casnica cu copii mici e epuizanta direct proportional cu gradul de frustrare cauzat de renuntarea la oboseala de dupa job.
Asta-i ca şi cum ai spune că mai mult înveţi din experienţă directă decât din sfaturi pentru că în fond este viaţa ta, probabil diferită de a altora, aşa că nu se poate da un răspuns general.
Nu sunt de acord. Evident că există multe lucruri comune, în cazul de faţă toţi copiii plâng, toţi copiii au (uneori) crize şamd. Iar observaţia că ce înveţi pe pielea ta nu te-nvaţă nimeni din afară este pertinentă însă învăţarea depinde de inteligenţa şi intuiţia celui care învaţă şi în unele cazuri poate lua timp. Mult prea mult timp astfel încât uneori copilul e deja adult format până începi să înveţi ceva. Uită-te în jurul tău şi o să vezi, probabil, nenumăraţi crescători de "domni Goe". De ce să nu oferi un sfat când acesta poate fi util?
Dar exemplul pe care-l dai mai departe e foarte frumos şi se constituie el însuşi într-un sfat, aşa că probabil introducerea cu "nu au sens răspunsurile date de diverşi" este doar un lubrifiant pentru acest minunat răspuns dat de tine.
@Lotus Mbun, nu esti de acord, s-a notat.
@floungureanu Ma insel eu ori iti pare ca avem ceva "inchidere" mai degraba decat deschidere? Nu generalizez nimic la nimeni, doar observ cu atentie tot ce pot si zic la fel de deschis ceea ce am vazut. Sfaturi eu zic ca tot nu dau... mai ales pentru ca ar implica sa fac eu alegerea in locul altuia - nu-i cazul.
Ce spui a propos de tipurile de oboseala imi pare cu perfect sens de altfel - si-mi starneste imediat intrebarea (fara raspuns): daca frustrarea renuntarii cu pricina e atat de semnificativa, ce sens are renuntarea?
In fine, eu cand zic munca nu zic neaparat cariera - pt mine "cariera" inseamna ceva mai mult decat un servici.
@Freud Decompostat :D
Dezmierda amirite?
@Freud Neah, prea departe. Da' tu zici ca nu esti tanar ori ca nu cauti autoritate?
Nu vad unde am zis asta dar nu, nu caut autoritate.
Si nuca nuntelegi tu, pe analogia de-compost, de-fermentat->dez-mierdat. Fara caca, lol.
@Freud Aha, dezmerdat. Da' ce cauti?
Da' de ce esti asa haterita, unde am zis eu cacaut ceva?
@ Diana:
Am vrut sa scriu inca de aseara, m-a doborat insa oboseala. Am apucat insa a-ti raspunde la comentariul lasat pe blogul meu. :-)
Incep cu finalul, caci si eu m-am gandit adesea care-i momentul in care il lasam pe copil sa opteze intre variante care sa-l intereseze pe el cu adevarat.
E tare greu de apreciat care-i momentul potrivit pentru asta, si mi-e teama sa afirm, tinand cont de bruma mea de experienta ca parinte, ca momentul nici nu prea poate fi lesne "determinat", caci depinde si de ritmul / evolutia copilului, si de receptivitatea lui, si de temperamentul acestuia s.a.
In teorie, asa e cum apreciati voi, momentul cel mai potrivit ar fi varsta 0, doar ca atunci, practica iti confirma ca nu e vorba la modul propriu despre o alegere, ci e vorba despre o forma de reactivitate manifestata plenar, instinctual, care exclude "alegerea" tocmai prin aceea ca-i un fapt atat de firesc si de...lipsit de alternative, incat nu-i o alegere, ci o necesitate. Sigur ca nu-i momentul sa teoretizam acum despre diferentele dintre "alegere" si "necesitate", am mentionat asta aici ca fiind un aspect al manifestarilor unui copil aflat la momentul 0 - 0+ al evolutiei lui: toate nevoile lui sunt nevoi fundamentale, esentiale pentru viata lui, deci nu implica din partea parintelui decat plierea pe necesitatea copilului.
Lucrurile se complica din momentul in care, evoluand, copilul incepe sa manifeste si alte seturi de nevoi in afara celor socotite drept esentiale: somnul si alimentatia. O prima nevoie, ne-esentiala in aparenta, dar imperioasa cat priveste evolutia psihica a omuletului in devenire este manifestata de comportamentul ludic (care e, implicit, si unul de cunoastere). Si practic de aici incepe odiseea "negocierilor" parinte - copil, caci ceea ce unuia ii apare ca fiind ne-esential, celuilalt ii este vital aproape cum aerul si hrana (chiar, are Blaga o poezioara foarte sugestiva in sensul acesta, al "prioritatilor" fiecarei varste)
Negocierea aceasta are drept scop, fireste, stabilirea de comun acord a unor limite de manifestare a personalitatii micutului tiran :-), doar ca, vezi bine, nu toti parintii se dovedesc buni negociatori, motivele putand fi numeroase, de la oboseala care te copleseste pana la variabile ce tin de temperamentul copilasului, care poate fi unul vulcanic, care gestioneaza foarte greu (spre deloc) un eventual refuz.
Exemplul pe care l-ai dat tu, Diana, cel al lui Vladut, a fost unul de rezolvare amiabila a unei alegeri care sa nu ii pericliteze in vreun fel sanatatea (pentru a o conforta pe mama), dar care sa ii si rezolve acestuia nevoia de a-si manifesta o optiune (indusa) in absenta vreunei constrangeri evidente. Si acesta, din experienta zic, nu-i unul dintre cele mai "tricky" exemple posibile.
Sigur ca isi spune cuvantul, cat ce priveste inapetenta pentru negociere, si starea de oboseala a mamei, fara indoiala.
Dar copilul, care nu poate empatiza cu mama in aceste privinte ce tin de nevoi care nu-s ale lui, nu-s directe, si deci nu le resimte personal (cum sunt nevoile mamei, in cazul de fata), va reactiona hotarat sa-si apere setul lui de nevoi, concretizat in cazul de fata prin nevoia de a se juca (in principiu, acolo unde doreste, adica acolo unde si-a pre-stabilit c-ar fi interesant sa o faca)si, eventual, nevoia unui partener de joaca.
Ceea ce tu si MeetTheSun experimentati cu succes in compania copiilor nu-i decat recunoasterea cu sinceritatea cea mai pura a meritului vostru de a-i trata pe copii ca pe niste fapturi egale voua, parteneri, adica, cu drepturi egale, intr-o negociere, cum si in comunicare, si nu-i atat expresia faptului ca sunteti mai odihnite decat mamicile impricinatilor (desi sigur ca e foarte posibil sa fie si asta!), cat mai permisive - iar aceasta permisivitate e si rodul unei relaxari mai mari in raport cu copilul, ce vine nu, nu dintr-o forma de detasare, cat dintr-o abordare mai rationalaa relatiei cu copilul, abordare pe care mama, oricat ar cauta-o, nu prea o "nimereste", tocmai in virtutea relatiei instinctuale pe care o are cu micutul...mama va fi mereu mai speriata decat micutul de eventualitatea unei imbolnaviri, mai timorata decat acesta de eventualitatea unui esec, mai dornica de perfectiune in ce-l priveste decat acesta (iar asta-i un viciu major, cu consecinte extrem de grave pe termen lung in viata viitorului adolescent / adult!)si atunci limitele pe care mama e tentata sa i le traseze micutului cat ce priveste interactiunile sale cu lumea vor fi mai mereu mult mai inguste decat limitele pe care i le va trasa acestuia un tert / o terta persoana. Tot ce se abate de la asta este rodul unei munci in echipa, a mamei impreuna cu puiul ei, dar si a mamei cu ea insasi, pentru ca, e drept, nu-i un cliseu, meseria asta de parinte se deprinde din mers, ca oricare alta...
In ultimii ani, de cand exista baietelul meu pe lume, el mi-a fost scoala in sensul acesta si dovada fara tagada a faptului ca nimic din ceea ce ai deprins anterior din carti ori din benevolenta sfatuitoare a altora nu-i decat un posibil termen de comparatie, dar niciodata nu poate reprezenta Calea...fiindca ea, calea, se construieste impreuna, si-i rodul unui parteneriat foarte serios, care-l implica pe cel mic si pe parintele lui. Iar unul dintre elementele - cheie e sa te pricepi sa-l faci pe cel mic sa se simta suficient de insemnat cat sa conteze cu adevarat la aceasta "masa a negocierilor".
Nu-i vorba aici de chestiuni ce tin de viata si de moarte, aspecte gravissime, in care decizia parintelui este precumpanitoare orice-ar fi, e vorba de chestiuni ce tin de spatiul de manifestare al dorintelor si particularitatilor individuale, aspecte care sunt la fel de importante, pentru ca de ele depinde cumva sanatatea sociala a individului adult de mai tarziu.
Exercitarea unei autoritati abuzive, manifestate inclusiv prin actul pedepsei corporale, este alienanta cumva, si prin aceea ca individul va cauta mereu, inconstient, sursa de autoritate la care sa se raporteze si va rebela in situatii ce-s greu de controlat.
Dar lucrurile astea sunt diferite de la caz la caz.
Cat priveste spusele Florentinei, intaresc o consemnare de-a ei: e foarte adevarat ca privarea indelungata de somn poate anula o parte din fiinta mamei, adica din ceea ce ea stie despre sine si despre formele de manifestare ale eu-lui ei in raport cu lumea, cu ceilalti. Acesta e unul dintre aspectele "intunecate" ale maternitatii, nu prin aceea ca il confrunta pe individ - mama - cu o situatie - limita: oboseala, cat prin aceea ca te confrunta finalmente cu tine, fiind unul dintre pragurile de maturizare ale intrarii in viata de parinte a unui copil mic- mic de tot: momentul cand esti nevoit sa alegi intre somnul tau, perceput cumva ca o nevoie imperioasa, si somnul lui, si alegi, inevitabil si instinctiv, somnul lui, caci e ceva de dincolo de tine care opteaza pentru asta...nu stiu daca m-am priceput sa ma fac bine inteleasa cat ce priveste aspectul asta... in mintea mea e insa limpede: devenirea ca mama implica nu, nu renuntarea la sine in forme..."deplorabile", cat maturizarea aceasta - catalizata, poate, si de nesomn, de ce n-ar fi asa?, - a instinctului ce-ti dicteaza ca atunci, cand are abia cateva ore - cateva zeci de ore, pruncul acela, intrupat din tine, e mai important decat insasi firea ta si decat insasi faptura ta de carne. Sunt momentele acelea, situate la limita dintre vis si realitate, pe care pesemne ca doar cele care-au devenit macar o data mame, le cunosc, si care, alaturi de efectul cert al hormonilor, dar catalizat de factori ce tin si de perceptii..."extra-senzoriale", nasc ceea ce numim instinctul matern.
@Freud Cam pe peste tot :D Da' sa stii ca-i bine sa cauti ceva, nu-i de rau...
Subscriu si io la parte cu oboseala. La primul, o mai fost cum o mai fost, asta si pentru ca de felul lui era mai bland si mai usor de influentat, noi mai tineri si mai in putere, insa cu pitica, ii cu totul pe dos. Chiar daca are doar un an si opt luni, cauta sa ne faca mereu sa alegem noi cum vrea ea (he he, si are niste plamani sanatosi cu care sa argumenteze).
Io zic ca parintii isi lasa copii de mici (chiar de cand incep sa priceapa) sa-si alega variante, numai ca pe categorii de importanta. Asa cum bine spune Ioana75, nu prea exista reguli de urmat (io unul n-am gasit) si depinde foarte mult de caracterul fiecarui copil in parte, de baza mi se pare sa gasesti calea potrivita pentru personalitatea piciului.
Pe langa subiect, mi se pare ca se exagereaza cu grija/atentia parintilor, cum ar fi jucatul pe jos prin bucatarie, poate-s io difect, da nu vad nimic rau in treaba aia, plus nu baga aia in gura, imbraca copilul pana seamana cu un pinguin, nu are voie sa manance aia aia si ailalta, n-are voie in apa, in zapada sau prin ploaie, ca i se schimba mucii sau raceste, treburi d'astea de parinte denaturat :D
@Florin Eh, eu iti dau dreptate cu exageratul pe tema "nu aia si nu ailalta", da' in fine, nu m-am varat in chestiune pe copilul altuia cum ar veni.
Treaba cu plamanii mari mie nu-mi pare insa un argument deloc - adica e cam din categoria ca adica "ne dovedeste ca-i mai odihnita si ne poate face viata mai grea" - mhm, nu neg ca prima sigur, iar a doua posibil, da' parca daca ajungi la evaluari de forta din asta bruta, atunci e meciul pierdut din start si nu-i o idee buna.
Eu am fost "aia mica" si in plus la o adica se pare incapatanata (asta nu mi-a trecut sigur) si fara mari remuscari in a aduce adultii unde vreau eu - atata doar ca nu chiar toti cedau. Asadar zic ca tine mai degraba de cat de "tare" si abil e totusi parintele, ori daca preferi -mai neplacut pus- cat avantaj real are fata de un bot de om (si daca te intreci cu el la odihna ori incapatanare fara sa ai ori folosesti avantajul experientei si pana la urma al gandirii, apai nu cred ca ai mari sanse).
@Ioana Intr-adevar, exista si e importanta trecerea de care vorbesti, de la nevoile exclusiv vitale la cele mai diversificate. Insa am zis varsta 0 mai mult din punct de vedere al "exersarii" adultului in a formula si propune alternative pe masura omuletului, intai de toate ca o abordare in fapt a interactiunii. Nu pot (inca) sa comentez propriu-zis la ce spui in legatura cu instinctul matern si modul in care se "activeaza" ori chiar, intr-un fel, poate fi -daca nu-i "strunit" intr-o oarecare masura de mama insasi- piedica in calea dezvoltarii optime a copilului. Atat cat pot sa spun acum si din pura observatie a altor mame, as zice insa ca si aici parca e foarte aproape ceea ce spuneam cu alta ocazie a propos de "pierderea" in sentiment (in cazul acesta in cel pentru copil) vs. regasirea in el - care necesita deci si un pic mai multa cooperare cu rationalul - colaborare cu rol de moderare intr-un fel in cazul acesta.
In sfarsit, cu siguranta nu-i cazul de l-am povestit aici printre cele mai complicate cu care se poate confrunta un parinte, sunt perfect constienta de asta. Esenta lui insa (a carei "adaptare" la alte cazuri poate fi complexa, nu neg) zic ca e contrastul intre a formula (ori exprima) doar limitele impuse, drept externe asadar activitatilor altminteri (si implicit intereselor percepute de copil) vs. a exprima aceste limite fie in termenii in care copilul le poate la momentul acela intelege si accepta, fie drept implicite, intrinseci activitatii.
@Diana Coman, este ce spui matale, insa la treaba asta cu cedatul cateodata iti convine sa cedezi din start, pe de o parte in functie de nivelul de intelegere al copilului (care nu prea vad cum sa fie definit, ci mai degraba ii evalutat de catre parinte in functie de cum il duce capul, si aici ar putea fi inclus si avantajul de zici matale, cum ar veni, parintele sa inteleaga cum lucreaza mintea puiului si sa actioneze constructiv) si pe de alta parte in functie de posibilele urmari.
Ca exemplu, pitica isi foloseste mereu la "capacitate" plamanii cand ii vorba de lichide (suc, apa, orice curge, vrea ori sa se joace ori sa bea, ca parca-i o ratusca), daca ii vorba sa fie spalata pe cap (ca nu-i place deloc spalatul pe cap, ci doar balacitul si bautul apei) sau cand ii cazul sa intre in casa, urlat dupa jucarii care nu sunt ale ei, maruntisuri d'astea care pot sa-i influenteze comportamentul de acum in colo, cazuri in care nu cedam.
Copiii sunt dotati cu maxim si surplus de dragalasenie tocmai pentru ca parintii sa treaca peste cat mai multe de dragul lor si, fiind din cale afara de dragalasi, smotocibili, pupacibili si asa mai departe, cateodata le cedezi tocmai de dragi ce ti-s.
De doo zile ni-i racita si ne spune cu foc mai ales noaptea, caz in care o luam in brate si-i facem orice vrea ea, totul doar ca sa o linistim.
Io cred ca omii fac copii tocmai pentru stabilitate (poate ca si comfort) emotionala, in sensul ca, un parinte cu toate instinctele functionale, isi iubeste permanent si neconditionat copiii. Punand toate astea in balanta, uneori ii greu sa mai fii rational :D
@Florin Ca-i greu o cred cu asupra de masura, nici n-am gandit ca o fi ceva usor. Da' rationalul ala eu tot nu-l pot scoate asa complet din ecuatia dragostei altminteri, catusi de putin - la mine se aduna cele doua, nu se exclud, deci dragostea neconditionata nu presupune deloc ca ii cedezi altminteri (dupa cum nici rezistenta nu inseamna ca nu l-ai iubi neconditionat). Si in sfarsit smotocibili si dragalasi si tot, da' eu n-am vazut copil dragalas cand urla ca din gura de sarpe si inca si mai putin cand practica santajul emotional. O fi ca am eu alergie maxima la asta chiar de tin altminteri la om de simt ca pic din picioare la propriu.
apai eu m-am gandit sa-ti pun doua intrebari (da' cu background, pi gloaba me)
@zamo Pai sa raspund zic, pe gloaba lu' matale. Da' cum s-ar zice nu toate intrebarile isi cauta raspunsul din afara imi pare.
mi-ai raspuns la restante, nu la intrebarile din ultimul articol :)
@zamo Pai daca n-am priceput de care zici? :) Da si tu un link acolo ...
nu bag, de regula, link-uri in comentarii fiindca imi intra la moderare si stiu din propria-mi experienta ca un webmaster care nu sta tot timpul logat trebuie apoi sa login si sa "elibereze" comentariul. eu de pilda rar ma obosesc sa fac asta.
in orice caz, e cam tardiv, dar daca totusi simti nevoia, articolul se cheama "hte hideous hygiene hypothesis" si e chiar pe prima pagina. am pus si link sub nume.
@zamo Mhm, acum webmaster care nu se logheaza niciodata sa dea drumul la comentarii...nu stiu cum sa zic, da' imi pare cam bizar. Ca o dura ceva pana apare se poate, da' care-i baiul?
Si na, daca le-ai pus direct mie in principiu chit ca nu le-as fi gasit decat daca luam tot la rand, normal ca ma intereseaza sa vad macar.
O intrebare pentru anumiti parinti in Cuvintele Dianei...
Pentru floungureanu, o povestire si o intrebare in loc de raspuns - ca raspunsuri am vazut ca s-au tot dat si-or ajunge ma gandesc....