Vrabia mălai visează, iar Mircea Popescu nudurile mele în natură, de le pune și unde nu-s, de le zice chiar de nu le știe, de le comentează fără să le fi văzut. Fiind visele omului, construite altminteri cu sudoarea minții sale, eu nici n-am nimic de altfel cu ele, chiar dacă ele au ce au cu mine. Dar vedeți problemă, că de atâta supt la țâța visului care-l hrănește și de atâta uitat prin lentila aburită a imaginației, visătorul e intoxicat de-a dreptul și începe a pune câte-o țâță mare-n fiecare propoziție, precum și câte-un nud în fiecare set de poze ale mele. Și familiarizat astfel în imaginație, dacă nu cu realitatea nudurilor și-a țâțelor cu pricina cel puțin cu fantezia-i proprie pe temă, vorbește despre ele cu siguranța – precum și experiența, priceperea și impactul - tuturor experților online: înșirând cu aplomb cuvinte, dând impresia că ar chiar ști despre ce vorbește și anume în realitate, nu doar în imaginație.

Desigur, expertiza în imaginar (o formă în fapt agravată de imaginară expertiză) e atât de întâlnită online încât exemplul de mai sus ar fi doar un exemplu între atâtea altele, dacă n-ar îngădui totuși a expune lămurit un mecanism mai general: a vorbi cu aplomb și emfază despre un subiect anume (ori despre părțile anatomice ale unui subiect) cere și expune mai degrabă convingerea cunoașterii, decât realitatea ei. Iar în măsura în care experiența diversă și capacitatea de visare a autorului o permit, această convingere se poate obține cu succes prin pur exercițiu de fantezie, fără necesitatea abordării practice, empirice, nemijlocite. Chestiune care prezintă în fapt importante avantaje pentru autorul abil și nepreocupat în fond de toate particularitățile fiecărei interacțiuni ori persoane anume: în imaginar totul e reductibil fără probleme la câteva tipologii deja acceptate și confirmate de mintea care secretă fantezia cu pricina, iar viteza precum și direcția de construcție ori dezvoltare a unei relații noi cu subiectul e în totalitate decizia aceleiași minți. În consecință, expertul în imaginar are pe de o parte controlul complet și pe de altă parte accesul unic la sursa și întinderea expertizei sale. Și expune deci concluzii după cum îi vin ori le secretă fantezia-i proprie în fond, atribuindu-le astfel subiectului, mai degrabă decât descoperindu-le ori observandu-le la acesta.

Din afară, e cam greu de observat din start diferența între o expertiză reală și una de tipul de mai sus, imaginară. E drept că cea de-a doua este într-o oarecare măsură mai riscantă pentru autor, în sensul că o contrazicere poate să vină clar, precis și fără echivoc, din partea unuia care cunoaște realitatea subiectului, nu doar propria-i fantezie pe temă. Totuși, cel puțin până la un astfel de eveniment, expertul imaginar e în fapt nedetectabil ca atare, mai ales dacă are altminteri o bază suficient de solidă de credibilitate. Cum poți în fapt deosebi, fără a pune propriu-zis la încercare practică, între concluzii ori afirmații făcute pe baza unei experiențe reale și cele făcute pe baza imaginației?

Răspunsul e că nu poți. Și de aceea trebuie puse toate afirmațiile ori concluziile cuiva la încercare, indiferent de cât de înalt e mormanul de credibilitate pe care s-a cocoțat autorul. Asta dacă nu cumva preferați, desigur, să trăiți cu totul în lumea fanteziei unui autor anume. E și acesta un mod de a renunța la responsabilitatea propriei vieți până la urmă.

Category: Sense and nonsense

Comments feed: RSS 2.0