Interesul meu real pentru istorie are - dacă-mi dați voie să m-amuz un pic - un istoric. Ceea ce n-ar fi tocmai un merit în sine1, dacă n-ar oferi ceva contradicții de care mi se agață de exemplu câte o întrebare precum: unde mi-a fost mintea dusă de mi-a luat atât de mult să mă interesez serios pe temă?2
Întrebarea se iscă mai ales pentru că aș data interesul meu pentru istorie în vremuri tare moderne chiar și pe scara foarte limitată a anilor mei. Desigur c-am mai avut prin diverse epoci răbufniri de interes pe temă. Pe la 9 ani am avut ceva anume cu revoluția de la 1821 (ori cu Tudor Vladimirescu poate?), iar pe la 12-14 aș fi trăit din ceva motiv mai bucuroasă printre perșii cei bărboși, colorat îmbrăcați și cu toată lumina - pentru mine - unor ținuturi atât de îndepărtate, atât de vii în sculpturi, atât de fascinante fie și doar prin ideea unui palat de vară și a unuia de iarnă. Cam tot pe atunci luasem și egiptenii la studiat, din ceva motiv obscur de care nici că-mi mai aduc aminte. Și da, mai aveam și câte o curiozitate bruscă, stârnită în fapt mai mult de cuvintele câte unui scriitor anume, pentru câte-un Ptolemeu ori Iustinian. Totuși, era mai mult fascinație brută decât interes temeinic, așezat și cumpătat, așa cum îl înțeleg acum. Ori poate chiar mai bine spus, asemenea incursiuni ori răbufniri ocazionale de interes erau pentru mine ca oazele mult prea rare prin deșertul care-mi părea istoria, un deșert de cifre aride și alunecoase, prin care mă târam mai mult din simțul datoriei, simțind prea ades că-mi pierd suflul, dar știind totuși că există un capăt, că drumul duce inevitabil în prezent. Un prezent tare verde prin comparație.
Ei bine, și dacă acele răbufniri de interes îmi par acum doar simple compensări ale plictisului unei activități căreia nu-i vedeam în fapt în sine rostul, ce-nseamnă până la urmă că am căpătat undeva pe drum, recent, un interes real pentru istorie? Înseamnă în primul rând dorința și străduința de a descoperi și cunoaște lucrurile în continuitatea lor, în fibra lor care trece în fapt din veac în veac, mai moștenire decât piatra monumentelor ori chiar bogăția măsurată-n aur. Înseamnă deci a înțelege nu doar cum sunt lucrurile și oamenii în realitate acum ori altădată, ci mai ales de ce sunt (ori au fost) așa și nu altfel, cum de-au ajuns să fie așa. Cum am ajuns să fim așa și încotro suntem cu toții - oameni și lucruri - în fapt țintiți. Pentru că suntem cu toții într-adevăr țintiți, precum proiectilele aruncate deja pe o traiectorie anume, dintr-un punct anume. Punctul acela este în fapt ultima pagină a istoriei noastre, rezultatul tuturor celorlalte. Și este în același timp punctul din care privim lumea și care ne limitează opțiunile prin însăși perspectiva anume pe care ne-o selectează din atâtea altele posibile. Iar traiectoria pe care mergem, înainte chiar de a realiza că mergem pe una anume, e traiectoria pe care ne-o dă, imperceptibil ori direct, istoria acumulată în noi, sub noi, în tot ce ne-nconjoară.
Poate fi cu siguranță un șoc să te recunoști brusc drept un biet glonte deja lansat către o destinație care nu ți-e clară, de către o forță pe care n-o prea înțelegi și cu opțiunile mai limitate decât ai crezut vreodata. Așa că nu-i de mirare că multă lume admiră "istoria" doar ca pe un monument ori piesă de muzeu, de interes doar punctual și temporar, cu statut similar curiozităților ori diformităților dispuse în alte vitrine, pe alte scene. Și nu e de mirare nici încăpățânarea unora de a considera că pot în fapt să ia totul de la un zero absolut, că lumea e atât de nouă pe cât o pictează lipsa lor de cunoaștere, că trecutul e irelevant. Dar în vârtejul - prea ades de fum- de-l numim uneori prezent, precum și în neclaritatea căreia îi zicem viitor, singurul element de filament concret este trecutul însuși, pentru că în jurul său se construiește în fapt prezentul. Iar prezentul va fi imediat noul trecut, dând așadar traiectoria și alegerile reale ale viitorului.
De aceea, pentru a putea în fapt alege, pentru a înțelege încotro te îndrepți înainte de a sfârși strivit de țintă, poate pentru a te bucura măcar de drum dacă nu chiar pentru a alege altul, e pur și simplu necesar a ști și înțelege istoria, această înregistrare imperfectă a modului în care, iar și iar, s-a întâmplat prezentul din trecut și s-a ales apoi viitorul din acest prezent, acum deja, trecut.
Interesul meu pentru istorie e în primul rând o realizare a celor de mai sus. Și în al doilea rând, o transformare a fostului deșert al istoriei într-un ținut de-a dreptul verde și înfloritor. De-a dreptul teraformare, nimic mai puțin3.
Nu doar că n-ar fi ci chiar nici nu este, că și prostiile au îndeobște câte un istoric și bolile au câte unul și toate cele care nu-s pur aleatoare ori fără continuitate de vreun fel ↩
Răspunsul imediat tinde să aibă o oarecare tentă agrară în el: cu capra, pe alte câmpii de soare pline, pe câmpurile cele electrice păscute de anumiți boi cu priviri inteligente. Totuși, răspunsul imediat e rareori relevant. ↩
Că interesul pentru SF e mai constant și cu vechime. ↩
Comments feed: RSS 2.0
Foarte bine punctat :)
Eu initial (prin generala/liceu) am crezut ca o sa ma fac istoric sau oricum, ceva bazat pe cunoasterea istoriei, pe urma mi-am dat seama ca din asta n-as putea trai, am trecut pe programare, si am revenit cumva la istorie in ultima vreme :) Ce e cat de cat socant pentru mine cand citesc carti despre istoria mai recenta sau mai putin recenta a romanilor e de cat de multe ori dau peste afirmatii care nu se bazeaza pe nimic, nici pe marturii arheologice, nici pe documente de arhiva, nici pe nimic, doar pe "instinctul" istoricului, sau pe ceea ce "interesul national" o cerea la acea vreme.
Aici vad o oportunitate pentru noi, programatorii pasionati de istorie, in a incerca sa indreptam lucrurile, pentru ca se pot face foarte multe lucruri cu multitudinea de date istorice disponibile si cu un pic de programare, astfel incat sa nu mai depindem de "bunul-simt" al istoricilor. De exemplu eu am un mic proiect (http://sate.maglina.ro/) prin care incerc sa pun un pic de ordine in Evul Mediu timpuriu din Tara Romaneasca (recunosc, destul de "amateurish" :), dar e un start), si nu pot decat sa sper ca persoane cu mult mai multa dedicare decat mine si cu mai mult timp liber vor incerca sa faca alte lucruri pe aceeasi linie, poate astfel vom afla intr-un final daca poporul roman s-a format la nord sau la sud de Dunare, daca suntem sau nu urmasii Romei, daca, daca, daca...
@mihai Chiar interesanta harta ta. Ai pe undeva si o descriere/plan pentru proiectul pe care l-ai pornit?
Pe subiectul cartilor de istorie romanesti e chiar mult de spus, exact in directia pe care o amintesti tu: sunt in fapt foarte multe scrise mai degraba in ideea de a "demonstra" o anumita idee insusita ori conceputa inaintea oricarei cercetari. Singura solutie reala imi pare filtrarea acestor (falsi le-as spune eu) istorici si mai ales citirea a suficient de multe scrieri diverse incat sa poti obtine, la intersectia lor, o imagine cat de cat reala. Pentru ca e pe de alta parte clar ca istoria totusi e intr-o oarecare masura interpretare. Iar ca "antidot" la unele dintre ideile cele mai propagandiste, as sugera de exemplu ceva lectura din scrierile lui Lucian Boia. Altminteri eu trebuie sa recunosc ca la momentul asta cel putin sunt intr-o oarecare "recuperare" la nivelul istoriei universale mai degraba decat musai romanesti. Din pacate inca nu ma "misc" cu atat de multa dezinvoltura pe cat mi-as dori prin istoria universala...
Iti zic ca mi s-a infipt un pic in creier ce zici tu a propos de informatica+istorie. Ma mai gandesc pe tema. Si astept, cum ziceam la inceput, daca ai ceva plan/idei concrete pe tema despre ce ar fi util de facut si in ce sens.
> Chiar interesanta harta ta. Ai pe undeva si o descriere/plan pentru proiectul pe care l-ai pornit?
http://sate.maglina.ro/despre/ . Intre timp am mai am mai acumulat ceva materiale de documentare, dar mai e mult pana departe :)
> Si astept, cum ziceam la inceput, daca ai ceva plan/idei concrete pe tema despre ce ar fi util de facut si in ce sens.
Doua idei care mi-au ramas in cap, dintre multele, dar pt. care nu stiu daca o sa am timp, ar fi:
unu - Apropo de mostenirea slava, si de cat de mult suntem noi romanii urmasi ai slavilor sau nu, sunt mai multe ipoteze de lucru. Ce se stie sigur e ca toate localitatile de tipul Scheau/Scheii Brasovului etc. vin de la denumirea bizantina a vechilor slavi,"sclavoni", care s-a modificat in romana veche pana a ajuns la forma asta. Iorga numea vreo 3-4 localitati cu numele asta din sub-Carpati, din Gorj pana in pana in zona Bacaului, trecand prin Prahova, dand-o drept dovada a locurilor unde s-ar fi asezat populatiile slave. Eu unul zic ca se poate merge un pic mai departe, si anume luate numele de localitati din Evul Mediu romanesc, vazuta localizarea lor, vazuta originea numelor respective (daca e slava, sau latina, sau altceva) si eventual pusa distributa rezultatelor pe o harta, sau, si mai frumos, intr-un "heatmap", astfel incat sa se poate vizualiza destul de repede distributia posibilei "locuiri" slave.
doi - Bucurestiul are un trecut destul de incarcat cand vine vorba de prezenta evreilor, dar care din pacate nu se mai stiu prea multe, s-au ras cartiere intregi cu vechi cladiri locuite de evrei etc. Eu ma gandeam de exemplu sa documentez locurile ocupate candva de populatia evreiasca, si anume sa parses copia OCR-izata a cartii telefon a Bucurestiului din interbelic (gasita undeva prin arhivele bibiliotecii din Washington), sa extrag de acolo numele cu rezonanata evreiasca (comparandu-le cu baza de data a victimelor Holocaustului, de exemplu daca am un Filderstein cu fosta adresa pe Dudesti 92 si gasesc unul sau mai multi Filderstein si printre victimele Holocaustului, e clar ca e un nume evreiesc), sa "reverse" ge-mapper adresele OCR-izate (folosind eventula un API de la Yahoo, sau Google) si sa pun rezultatele pe o harta, eventual, la fel, facut niste "heatmaps" cu zonele din Bucuresti cu o concentratie mare de populatie evreiasca in anii din interbelic.
Si astea sunt doar 2 idei... :) Secretul e sa cauti eventual sa si gasesti surse de date de pe internet si sa vezi ce poti face cu ele. Ca sa inchei toata divagatia, de exemplu alt mini-proiect la care am lucrat a fost sa parsez cateva site-uri de imobiliare si sa iau anul constructiile blocurilor din Bucuresti, si de acolo sa fac niste harti care sa documenteze evolutia Capitalei dupa 1945 (mai multe in postul asta: http://maglina.blogspot.com/2011/02/bucuresti-arheologie-urbana.html)
Problema cu istoria Romaniei este ca de la 1800 incoace, Academia Romana si ulterior comunistii au facut falsuri.
Majoritatea oraselor din Ardeal au nume german.
Romania era plina de evrei, in special Moldova.
In Bucuresti inca mai exista cartierul evreiesc parca.
Apropo de harta ta, mai interesasem mai demult de Segarcea, ceva domnitori slavi prin zona. Cu sh se scria?!
@Freud S-au facut falsuri si inainte de 1800 si de catre altii, nu aia ar fi problema in sine. Problema e in momentul in care istoricii nu cauta in fapt sa aleaga care-s falsurile si care sunt realitatile. In plus, falsurile in sine (ca actiune) sunt parte din istorie...
@mihai Multumesc, ma documentez zilele astea (sunt un pic cam aglomerata, dar ies eu la lumina) si o sa revin pe tema :)
[...] aia a scăpat de sub control și apoi a fost transformată. Așa că, dacă nu ar fi fost istoria Dianei, nu ar fi apărut acest articol. Îl scriu acum, n-o să-l recitesc, dacă reușesc să ajung [...]