După cum nu orice grup de instrumente e orchestră, tot așa nu orice șir de povestiri cu aceleași personaje e numaidecât roman. Sau chiar serie, daca e până acolo. Povestea Știmei (despre care am mai vorbit aici) are în principiu și urmare în patru episoade. Problema cu urmarea e că nu-mi pare să... urmeze. Există, desigur, elemente comune: personajul principal e același Dumitru, fiecare nou episod amintește ocazional de cele întâmplate anterior, iar secvența celor cinci episoade e plauzibilă. Totuși, nu-mi pare că episoadele cu pricina sunt în fapt o serie. De ce?

Diferența esențială între o serie și un set de foi scrise legate împreună e mai ales una de structură, de corespondențe, de sincronizare. O povestire singură are nevoie doar de o structură proprie validă și de o bucățică de realitate pe care s-o transmită. Nefiind parte anume dintr-un întreg mai mare, n-are nevoie de justificare pentru existență, n-are nevoie de sincronizare cu nimic anume. Dar toate astea nu mai sunt de-ajuns dacă o povestire e să fie parte dintr-o serie.

Precum instrumentele din cadrul unei orchestre care concertează, episoadele unei serii trebuie să-și sincronizeze intervenția (ca moment dar și ca ton) și să-și adauge contribuția la mesajul mai complex al întregii serii. Iar contribuția aceasta nu se măsoară privind un episod în izolație, ci în contextul structurii întregii serii. Un episod de altfel nu există decât dacă susține structura seriei (doar nu faceți un concert mai bun adăugând acolo ceva viori și eventual trei piane, nu?). Dar să vedem mai practic, pe exemplul Știmei și-alor ei urmări.

Prima parte, Știma, e o povestire bine formată în sine, cu substrat mai ales mistic (știma lacului, dar și argintul viu, vrăjitoarea etc.). Personajul principal se dezvoltă în povestire, de la un țăran doar un pic mai răsărit (ca învățător) la ceea ce ar putea fi înțeles fie ca om adult trecut prin toate ale vieții (acceptând deci drept vindecare completă leacul babei Chiva), fie chiar ca om trecut nu doar prin viață ci și ieșit, fie și parțial, în afara ei (luând literal sensul anilor care l-au schimbat foarte puțin). Ambiguitatea finalului nu-i neapărat o problemă în sine și oricum e până la urmă subiectivă, lăsând cititorul să-și aleagă ce variantă se potrivește mai bine propriei interpretări. Dar finalul în sine nu lasă în fapt firele deschise pentru o urmare, ci mai degrabă le închide rotund pe toate și trage cortina. Și totuși, urmează episodul doi, adică Fără leac.

Al doilea episod e mai degrabă explicativ, de parcă autorul și-a propus să ne lămurească ce anume s-a întâmplat exact în prima parte și chiar de ce anume. Misticismul e redus la explicația foarte amănunțită a vrăjitoarei către Dumitru, iar episodul n-are forță, pentru că n-are mare conflict. Conflictul real ar fi de fapt cel între Dumitru-cel-ieșit-din-lumea-obișnuită și satul=lumea obișnuită, dar în loc să aibă acest conflict real un loc central, tot ce căpătăm e o reflexie a sa foarte palidă prin Ioana-care-vrea-copil-orice-ar-fi-să-fie. Personajul Dumitru în sine e destul de absent și vegetează în fapt, nu face nimic, nu zice mai nimic, nu gândește mai nimic. În plus, atât ca și conținut cât și ca tonalitate și forță, episodul ar merge mai degraba pus înaintea Știmei, ca prevenire, ca deschidere. Venind însă după, e complet inutil și pică plat. De ce-am vrea explicații? La ce folosesc ele în fapt? La nimic, dar măcar povestea nevestei e un suport pentru episodul trei, Prima moarte.

Ei, cu Prima moarte - oricât ar suna de bizar - barem se mai mișcă un pic lucrurile. Există o legătura între episodul doi și trei, chiar dacă episodul doi putea în fapt să fie conținut într-un paragraf puternic la începutul Primei morți și basta. Umbra aceea de conflict, palidă cum este ea, izbucnește totuși prin moartea Ioanei (și acolo se vede în fapt clar și conflictul real - mai bine mai târziu decât niciodată!) și personajul principal începe iar să se miște cât de cât. Misticul însă își face iar apariția foarte timid și aproape schematic, cu notabila excepție a Cățelului Pământului care mai pompează substanță în poveste. Totuși, episodul în sine n-are o structură prea clară, iar pe alocuri mai apar nepotriviri: de exemplu nu-i prea clar, dacă durerea morților căuta cu jind la pustiul din Dumitru, atunci cum vine că el strigă îmi ajunge durerea mea? Plus că nu prea îmi pare în caracterul lui deloc ultima frază și mai ales acel "odihnițivă-n pace". Ca singură posibilă legătură cu primul episod e că Prima moarte verifică într-un fel nemurirea obținută de la Știmă. Dar putea la fel de bine să fie nemurirea de oriunde, că nu e pierdere deloc. Dar oricum ar fi, de bine de rău, s-a ajuns la un liman, firele s-au înnodat iar și... păi urmează episodul patru.

A patra parte, Scâncetul ar putea iar mult mai bine să fie povestire în sine. Nu rezultă Scâncetul din Prima moarte ci eventual, Prima moarte poate servi drept explicație Scâncetului. Problema cu explicațiile care pot fi e că întotdeauna se potrivesc mai multe explicații și deci o anume înșiruire nu oferă în sine suficientă structură și suficient motiv pentru o serie. Referința la Știma e făcută prin Maria, dar e foarte slabă (putea fi orice Marie, mai ales că Maria ca personaj nu-i prea conturată vreodată). Aflăm acum că Dumitru și Maria avuseseră un copil, lepădat. Ei și? Ce aduce asta mesajului seriei? Ce rost are până la urmă? Unde vine în ceea ce i se întâmplă lui Dumitru? Cam nicăieri, sau oriunde doriți să-l puneți. Tonul e ceva mai puternic decât în episodul doi, mai pe la nivelul episodului trei și cu mult sub Știma. Misticul e mai degrabă absent, sau prezent drept mod de-a insufla textului ceva valențe horror. Secvența de mistic real și de o forță considerabilă e dialogul inițial cu făptura-copil, dar e singură și stingheră în text. În sfârșit, legătura e musai făcută cu episodul anterior prin precizarea aranjării mormântului (din care ieșise în Prima moarte, să nu amestecăm lucrurile) și lucrurile sunt încheiate iar. Întrebarea e: la ce folosește lupta asta cu năluca din lumea de dincolo? Ar putea fi cel mult ca o confirmare a noului statut al eroului, dar confirmarea e și cam slabă venind după trezirea din morți la propriu și nepusă în valoare în text. În fapt, confirmarea asta e slab reprezentată într-o asemenea măsură încât mai degrabă pare să fie ieșită la suprafață așa palid în pofida autorului decât cu intenția lui. Dar să vedem și ultimul episod din serie.

Ultimul episod e numit, potrivit, Ultima femeie. Personajul principal e din nou destul de pasiv (abia la final reacționează în fapt cât de cât și are așa o acțiune - plecarea adică - de încheie și episod și poveste și serie și tot). Conflictul e iar înăbușit de text până când devine invizibil (ar fi cel între natura lui încă umană și condiția inumană în care se află) și în consecință neconvingător și fără să livreze măcar impactul fugii ca modalitate de rezolvare (temporară, evident, că n-are cum fi alta decât temporară). Legătura cu episoadele anterioare e iar forțată prin mici aluzii cum ar fi "cu gândul la sfatul vrăjitoarei" și "femeia cu bufnițe". În sfârșit, dacă nu există nici pe de parte forța Știmei ori sincronizare cu celelalte episoade, măcar există o oarecare simetrie, chit că nu mi-e clar la ce servește: dacă în Știma misticul era element central cu erotismul în rol secundar adăugându-i forță, în Ultima femeie erotismul e pe primele 5 locuri, iar misticul trece în fundal, dar așa de în fundal de mai are nițel și ajunge în cutia sufleurului de-a dreptul sau chiar decor. Și iar nu-i clar: ce-aduce nou episodul la povestea întreaga? De ce se tot agață cu mici remarci de ceea ce e spus complet și tot și fix la locul lui în Știma? De ce nu crește povestea episodului în sine, atât cât poate din propria substanță?

În sfârșit, dacă mai aveți răbdare, să vedem un pic imaginea întreagă. Avem deci personajul Dumitru, care inițial părea doar un țăran mai răsărit, dar care în fapt are conexiuni mult mai adânci cu o lume mistică, a spiritelor și a morții. Către aceasta i se deschid ochii în forță, prin întâlnirea cu Știma care-l marchează în fapt nu doar prin suspiciunea pe care o trezește inevitabil în comunitatea închisă a satului ci și printr-o transformare reală, ieșirea în afara timpului obișnuit, transformare care vine însă cu prețul acumulării de argint viu în sine. Asta aflăm din Știma în fapt. După care, preț de patru episoade, acest Dumitru astfel transformat, o cam lălăie cu nonșalanță și nici măcar spiritele alea de-l voiau inițial nu găsesc că mai e nimic de făcut cu el. Așa că ni se dau explicații cum că întâlnirea cu Știma n-a fost întâmplătoare (de parcă mai crede vreun cititor în întâmplare - nici nu ne așteptam - ba chiar am fi protestat amarnic - să fi fost!), ni se arată probă concretă că nici moartea nu-l ține mai mult decât preț de-o înmormântare, se mai face un salt înapoi să ni se spună că pe undeva a fost și un copil din flori lepădat și în sfârșit, ni se demonstrează și ultima chestiune, cum că da dom'le, nu doar că e nemuritor bolândul ăsta, dar apropierea lui face rău și altora. Așa că se depărtează. Foarte bine. Zic că dacă n-are de gând să mai facă și el ceva și/sau să evolueze cumva, apăi nici să nu mai vină înapoi! Să lase scena altor personaje, că autorul poate scrie bine în fapt și nu-l pune nimeni să-și atârne Dumitrul de gât!

Category: Conversations

Comments feed: RSS 2.0