Atât desenul cât și literatura sunt modalități de reprezentare a realității, a unei realități însă subiective, pentru că modelul nu poate fi altul decât realitatea așa cum e ea percepută de autor la un moment dat. Autorul desenează ori scrie ceea ce vede, aude, simte, fie că se uită în jur, fie că se uită pe tărâmul propriei imaginații. Lumea din jur sau cea din imaginație, ceea ce vede ori aude autorul și încearcă să pună în nuanțe ori în cuvinte, trebuie să fie reală și e întotdeauna, cu necesitate, percepută prin filtrul subiectiv al autorului. În lipsa realității, desenul ori textul nu au consistență, nu se leagă, nu spun nimic, pentru că nu au ce: nu e nimic de spus când autorul încearcă să ne arate ceea ce nu există. Dacă există realitatea, dar lipsește în schimb subiectivitatea, desenul devine simplă fotografie, iar textul devine descriere științifică. Dar nu e singurul mod prin care se poate rata un desen fix la fel precum se poate rata complet o încercare de literatură.
Al treilea mod de a rata încercările de artă e pur și simplu transpunerea inadecvată. Autorul percepe realitatea prin filtrul propriei ființe și încearcă onest să o pună în imagine ori cuvinte, dar nu reușește în fapt trecerea din spațiul real în cel al reprezentării. Pentru că arta până la urmă nu e imaginea realității ci reprezentarea ei. În alt spațiu, cu alte instrumente. Iar problema e faptul că spațiul desenului precum și cel al textului sunt în fapt mult limitate față de realitatea pe care o iau drept model. În consecință, autorul are a alege esența realității și a desena ori scrie o reprezentare inteligibilă a acesteia, nicidecum o copie musai fidelă a unor elemente. Copia fidelă în sensul definit de abordarea analitică e de domeniul științei, nu al artei.
Dar să încerc să exemplific problema și am să o fac cu desenul pentru că e mai simplu și altminteri perfect analog. Motivul pentru care în general lumea "nu poate" să deseneze "realist" e foarte simplu: pentru că nu desenează ceea ce vede bidimensional, ci ceea ce știe că există tridimensional. În consecință, dacă Gigel știe că cele patru picioare ale scaunului sunt în fapt egale (ori că a citit explicat că așa sunt, ori că se duce și le măsoară), Gigel va încerca să le deseneze egale pe o coală de hârtie, chit că liniile în fapt nu mai sunt egale, din cauză de perspectivă. Este desenul rezultat o reprezentare a realității? Posibil, în fond scaunul real are patru picioare egale și uite că tot atâtea și tot egale (dacă le măsori cu rigla ori cu metrul) are și scaunul în desen. Dar... n-arată a scaun și în fapt în spațiul bidimensional al colii de hârtie nici nu e un scaun. Chiar dacă Gigel îți va argumenta foarte hotărât și imbatabil că e un scaun perfect corect ce-a desenat el acolo. Atâta doar că Gigel ignoră dimensiunea lipsă din coala de hârtie. La fel, argumentația că diverse elemente din text sunt "la fel ca" în realitate, după cum e știut și demonstrat altminteri, nu servește ca demonstrație că textul e literatură. Au și cuvintele scrise dimensiuni lipsă față de realitatea pe care o dorim reprezentată.
Mai mult decât atât, Gigel care nu știe să deseneze tinde să folosească simboluri în locul a ceea ce vede: triunghiurile pe post de brad, v-urile pe post de păsări, cercul cu raze pe post de soare. E desen dacă e doar din astfel de simboluri? Este. Ba chiar, spre deosebire de exemplul cu scaunul, în cazul acesta desenul va "arăta" a brad, a păsări, a soare, cel puțin atâta vreme cât toată lumea împărtășește simbolurile. E rezultatul o reprezentare a realității? E artă? Sunt chiar curioasă de răspunsuri și mai ales de argumente.
Tot așa cum un desen din simboluri nu e artă, o colecție de simboluri în text nu face textul literatură. Iar faptul că matematica descrie transformarea în bidimensional, dar încă nu pe cea în spațiul literar, nu-mi pare totuși argument valabil că transformarea cu pricina e irelevantă ori imposibil de adus în discuție când e vorba de evaluarea unui text. Ce-i drept, rămân încă de discutat dimensiunile lipsă ale literaturii. Atâta doar că poate fi ceva mai dificilă discuția în cuvinte despre limitările...cuvintelor.
Comments feed: RSS 2.0
Pai daca se bazeaza pe simboluri e scriere, nu e arta.
Pe de cealalta parte, orice arta are de ales intre ermetismul complet pe de-o parte, si o oarecare cantitate de scriere. Ori se impurifica, trecind spre a satisface asteptarile simbolice ale simtului comun, ori risca sa fie respinsa drept "ermetica" de consumatorii prea lenesi sa isi iasa din sine.
Sigur, arta care se preteaza consumului, si mai ales arta care se preteaza nevoilor unor consumatori lenesi decade in kitsch, chestie care nu-i neaparat o problema, mai ales nu pentru zisii consumatori : ei oricum nu voiau arta, nu pentru sine, dar in general, si ei oricum prefera sa nu existe arta deloc, pentru ca-i sperie, tot asa cum ii sperie munca, sau biciul : oricind se poate intimpla sa-i sileasca sa se schimbe, lucrurile astea, ori ei nu vor sa se schimbe.
Ei vor sa viermuie.
In abordarea de o zici tu, idealul e, oricum ai da-o, ermetismul complet. Pentru ca "masura" ta intre ce ar fi si ce nu ar fi arta, tine de o granita complet arbitrara. Altfel spus, daca zici ca-i prea ermetica, inseamna ca esti tu prea lenes sa-ti iesi din tine si de simt comun. Ma rog, pe vremuri e ca daca ziceai ca imparatul n-are haine, inseamna ca esti prost de nu le vezi, nu?
Depinde dupa ce criterii. Daca vrei sa cistigi bani, ermetismul e un ideal foarte prost. Daca vrei sa faci arta in sensul clasic, care "sa reziste timpului" poate fi un ideal, de exemplu piramidele-s arta-n acest sens, da' ele-s perfect ermetice.
Logic vorbind ca daca spui ca ceva-i ermetic spui cu aceeasi voce si-n acelasi timp ca esti tu prea lenes sa dezghioci nuca. Gindeste la misterele naturii, daca zici ca "nu putem stii ce-i de fapt gravitatia", zici ca-i ermetica, si ca esti lenesa.
Dualismul ermetism-lene. Hai ca merge.
Pai ce-i drept piramidele rezista, dar zici ca-s literatura? Iar Cina cea de taina de-un exemplu nu rezista, zici ca nu-i arta?
Literatura imi pare totusi expresie si pana la urma comunicare. Tu zici ca nu, e in cel mai bun caz condensare spre pastrare intru eternitate a ceva de la care nu mai are nimeni cheia (ca aia nu prea e rezistenta la timp). Deci cam care-i marea branza? Ca ne-am jucat de-am trecut vulnerabilitatea la timp spre cifru si in schimb avem o zgaiba foarte ermetica.
Pai noi vorbeam de desene. Hai sa zici ca arhitectura-i un soi de desen, dar literatura-i cu totul alt soi de problema.
@Diana Coman
E frumos articolul. Dar tu spui aici: acestea sunt cauzele pentru care o operă de artă nu iese bine. Ca şi cum ar fi o reţetă. Dar nu e suficient să citeşti asta şi gata, vei ştii cum să faci. Ţine şi de talent.
Dintr-o mulţime de oameni, relativ puţini vor fi sensibili la artă. Şi mai puţini cei sensibili vor fi capabili să o redea. Pur şi simplu nu toţi avem darul ăsta.
După părerea mea, arta autentică, deşi ermetică, lasă uneori o anumită savoare nedefinită în spectator, chiar dacă el nu o înţelege. Adică acţionează pe mai multe niveluri. În fond, este natural ca arta să se adreseze şi simţirii, nu numai cugetului. Dar nu cred că se poate face totuşi o regulă din acest lucru, de aceea am spus: uneori.
Legat atât de ermetismul artei cât şi de simboluri, termeni de altfel sinonimi în acest context deoarece simbolul este cel care face ca arta să fie ermetică pentru neiniţiat, te rog urmăreşte clipul şi citeşte articolul de la http://scorchfield.blogspot.com/2011/05/o-poveste.html, inclusiv comentariile. Acolo e un exemplu superb în acest sens.
@Lotus Nici n-am pretins pe undeva ca asta aici e reteta de "cum se face literatura", nu stiu de unde ai scos-o. Tot ce fac in articolul asta e sa expun ceea ce-mi par elementele esentiale pentru literatura, dupa care discut, prin analogie, ceea ce-mi pare o greseala/lipsa frecventa. Nu demonstrez nicaieri completitudine si nici n-o pretind.
"Articolul" de care zici e videoclip si atat, iar comentariile nu-mi cresc apetitul de videoclipuri: reiau la modul cel mai banal si raspandit formule predigerate.
In fine, faptul ca simbolurile sunt parte din mecanismul prin care se realizeaza ermetismul nu-mi pare ca face notiunile "sinonime". Zic si eu.
@Mircea Popescu Bun, ce soi de problema e literatura?
Sigur ca da.
A, sorry, eu aşa am avut impresia. Mea culpa.
Păi e un videoclip, dar acel videoclip conţine povestea la care mă refer. Care e problema că e spusă de Travolta în film în loc să fie scrisă de X pe blog? Iar la comentarii, fiecare zice ce crede, puţini au înţeles tâlcul acolo, dacă l-a înţeles vreun cititor. Dar citeşte comentariile #8 şi #11.
Păi sunt sinonime metaforic vorbind, în sensul în care un simbol încapsulează în el mai multe sensuri, mult mai mult decât o frază sau o înşiruire de cuvinte. Ceea ce cuvintele nu pot exprima simbolul reuşeşte uneori să o facă mult mai bine. Prin urmare nu poţi explica simbolul în două-trei cuvinte, de aceea el devine "ermetic" pentru logica discursivă cu care suntem noi obişnuiţi.
@Lotus Problema e de exemplu ca dureaza mai mult sa-mi spuna Travolta povesti in loc sa citesc un text bine scris. Si nu pot spune ca simt nevoia sa arunc ceva mai mult timp pe fereastra.
"Sinonime metaforic vorbind". Metaforic vorbind, putem discuta oricat, dar nu pot spune ca gasesc atragatoare ideea de a-mi dedica viata unei metafore de discutie.
@Mircea Popescu Incerci cumva literatura (ermetism desavarsit) in comentarii? :) Sigur ca da ce anume?
Pai era comentariul pisicii lui Schroedinger, ala. Adica, pe de-o parte, da, e ermetism desavirsit. Pe de cealalta parte, da, e o metafora, menita a ilustra a puterii cuvintului scris de-a transcende si spatiu si materie si inteles.
Deci, sigur ca da ce anume si-si.
@Diana Coman
Cum doreşti, eu ţi-am dat acel exemplu pentru că am considerat că merită.
Într-o discuţie neformală, când citesc ceva de genul: "simbolul este un sinonim al ermetismului", eu încerc să văd ce a vrut acel om să spună prin asta, nu îi sar în cap că de fapt cele două nu sunt simboluri, omg. Pentru că uneori e evident că cel care a scris-o nu a vrut să spună că sunt simboluri în sensul propriu al termenului sau în accepţiunea din dex, dar a vrut să transmită totuşi ceva. Aşa că, da, pentru mine exact metafora contează, spre deosebire de tine. Adică înţelesul acelui text şi nu ambalajul sau forma în care este exprimat acel înţeles.
Apropo de desene si simboluri: taurul lui Picasso.
Cine vrea un desen realist sa utilizeze aparatul de fotografiat. In ceea ce priveste arta (grafica sau literara) este arta tocmai pentru ca deformeaza realitatea , propunand noi interpetari. Arta univerasal perfecta nu exista , dupa parerea mea , apreciem sau nu apreciem , nivelul de atasare (sau ne atasare) depinde de multi factori .
@Lotus Problema e ca ceea ce "a vrut" el sa transmita, doar el stie exact. Sigur ca poti sa faci tot soiul de presupuneri, dar din experienta iti zic ca mai rau incurca. Si in plus, daca discuti pentru sens si nu de dragul discutiei, nu vrei sa faci ocolul a 1001 de interpretari ca sa ajungi la ce vrea sa spuna. Mai ales cand exista clar cale mai scurta si cunoscuta. Imi aduci aminte de o anume povestire de altfel, cam cum ar fi lumea daca fiecare ar inventa noi "intelesuri" la fiecare fraza.
@Dana A desena realist nu inseamna nici ca faci fotografii (ce, iti pare ca Michelangelo a facut fotografii?), nici ca nu faci arta pur si simplu. E impropriu spus "deformare a realitatii" ca nu e asta scopul. O perspectiva anume, deosebita intr-un anume fel (care tie -adica unui privitor anume- ti se pare "deformata" pentru ca nu se suprapune cu perspectiva obisnuita), dar nu o deformare. Si in general e deosebita prin descoperire, adica arata mai mult decat se "vede" in mod normal, nu prin deformare propriu-zisa.
@Diana Coman
Eu: Omul este un univers în miniatură!
Tu: Îmi pare că nu-i, pentru că nu e format din galaxii, sisteme solare etc...
Eu zic că în cazul ăsta mai bine ne lăsăm de meserie. Ce te faci atunci cu poeziile sau cu arta, care sunt pline de metafore şi simboluri?
Limbajul este un intermediar pentru gânduri. Ce contează sunt gândurile, nu limbajul în mod direct. Uneori le exprimi mai frumos şi mai nuanţat prin astfel de afirmaţii: în artă simbolul este sinonim ermetismului. Oare ce altceva în afară de ce am explicat aş fi putut zice aici? Oare câte zeci şi zeci de interpretări posibile avem de rumegat?
Lotus, poeziile si arta nu sunt "pline de simboluri" adica in sensul ca ar fi acolo aruncate gramada simbolurile cam cum le arunci tu in vorbire. Nu stiu cum sa-ti spun, dar imi pare de bun simt fata de interlocutor sa incerci sa comunici cat mai clar si nicidecum cat mai "frumos". De altfel, intamplator sau nu, frumosul in general e consecinta unei anume claritati, unei anume realitati, chiar daca e o realitate in imaginatie, chiar daca nu e atat de usor de discutat aspectul asta la nivelul de discutie pe care il vrei tu.
Deci da, voi continua sa-ti observ defectele in "metafore", nu pentru ca am ceva cu tine si nici pentru ca am ceva cu metaforele, ci tocmai pentru ca totusi consider metaforele prea importante ca sa fie tratate asa drept elemente pur decorative pe care le agata fiecare dupa cum ii vine si pe unde pofteste. In sfarsit, ma gandesc totusi ca daca iti e asa insuportabil obiceiul acesta al meu si nici nu esti dispus sa discuti fara "expresii frumoase", rezulta ca e imposibil sa dialogam.
Diana: eu din contră, am puternica senzaţie că prea despici firul în patru. Eu cred că ai înţeles ce voiam să zic legat de simbol şi ermetism, asta contează, nu faptul că sunt sau nu sinonime, omonime, antonime sau altceva. Din punct de vedere lexical sau sintactic.
Pai Lotus, spune si tu ce pot sa-ti raspund la asa ceva? Ca am impresia ca n-am inteles ce vrei sa zici? Sau dimpotriva ca am impresia ca am inteles?
Totul porneste de la un articol bestial din New Scientist, articol pe care din pacate nu-l gasesti in versiunea gratuita (daca-mi amintesc, pun diseara un .pdf).
Oamenii faceau o statistica din care reiesea ca, din cauza faptului ca ochiul uman e inchis cam buna parte din timp (nu constientizam clipitul, foveea nu inregistreaza color tot...dar creierul completeaza cu de la sine putere) ajungem sa compunem realitatea in regim de puzzle. Prin urmare, multe dintre lucrurile pe care le atribuim subiectivitatii si reprezentarilor sunt datorate unor limitari biologice clare.
@krossfire Hmm, daca-mi dai ceva titlu sau macar data pentru articolul cu pricina il caut. Asa din ce zici insa n-as spune ca explica in fond treaba, pentru ca nu e doar de vedere ci si de reprezentare/expresie. Chestiune vizibila de exemplu in stilul de linie si chestiuni abstracte.