Nu mai departe de ieri seară, iscat-a Mitza Biciclista pocinog c-a pus la ea pe blog în frunte povestea Știmei, a lui Radu. Și s-a dus veste de poveste mai repede ca vântul, dar nu mai repede ca gândul cititorilor care-au venit să vadă ce și cum și unde și de ce. Dac-ar fi fost atât, poate că n-ar fi fost nimic, dar ajungând povestea până la Mircea lu' Popescu, lui îi păru că-i prea golașă biata și-i croi strai nou, pe care-l trâmbiță apoi în cele patru zări drept capodoperă a stilului care ar scoate cu adevărat în lumea fină și plină de lumină...spiritul locului. Iar eu, de dragul poveștii, mă vâr acum între cei doi povestitori (1) ca să vă spun și vouă ce îmi pare c-a ieșit din toată hărmălaia.

Povestea Radului are substanța densă care curge neostoit, chiar peste obstacole pe care scriitorul pare să le-arunce cu rea-intenție în text, de peste umărul personajului-povestitor. Chiar dacă nu e clar de ce mărturisește personajul c-ar fi, la nevoie doar, învățător, chiar dacă nu e clar de ce contează că văduva îngrijește de-o babă oloagă, povestea, chiar lipsită de astfel de articulații, se încheagă repede în jurul legăturii adânci, intense, chiar dacă neconștentizate ca atare, a țăranului-învățător cu o vădană singură pe lume. Și-și țese mai departe atmosfera de legendă-care-ar-putea-să-fie, chiar dacă mai apar cuvinte dintr-o altă lume decât cea a poveștii, chiar dacă autorul tot nu-și lasă personajul să povestească-n legea lui, ci-l chibițează de pe margine. Care țăran, cât de învățător ocazional ar fi, ar zice că n-avea "chef de prostii" și s-ar explica prin contrast cu "regulile civilizaţiei contemporane"? Iar dacă personajul și-a încheiat povestea, de ce ne mai explică autorul că-ntradevăr în lac rămas-au numai pești?

Întrebări ca cele de mai sus ar mai fi. Dar în varianta repovestită, noul autor se pune metodic pe repararea straiului poveștii, frază cu frază. Aduce mai toate cuvintele în timpul poveștii, pompează forța metaforelor ("regulile civilizației contemporane" devine, mult mai adecvat, "poduri si pomezi frantuzesti", desi rămâne cheful de prostii - mă rog, lipsa lui), retează sfârșitul precis și rotund, șlefuiește fiecare frază până când strălucește. Atâta doar că strălucește fiecare nu fix cât trebuie și unde trebuie și la modul în care trebuie, ci fiecare cum și cât poate de tare, indiferent la restul, cacofonic, înnebunitor. Și de aceea, per total, cu toată strălucirea bucățelelor, imaginea pictată e greu de urmărit, iar atmosfera nu există: tot ce există e un timp corect și precis refăcut, pe alocuri chiar pedant, ca o vitrină de muzeu în care exponatele dintr-altă eră nu-și mai spun povestea ci vorbesc mai ales despre talentul arheologului de-a le găsi, a le culege și a le curăța de-a dreptul impecabil.

Ce-i drept, problema nouă e mai subtilă decât cele din varianta originală și oarecum mai subiectivă. În consecință, e cam greu de demonstrat direct și fără echivoc. Și-n plus, pentru că e problemă de îmbinare armonioasă, exemplele n-au cum să fie punctuale, cât să zici "uite asta aici nu e cum ar trebui să fie". Totuși, să încercăm atâta cât se poate, măcar de câteva exemple. Primul așadar, luat la bani mărunți, deși metoda analitică are clar limitările ei:

"Eu eram holtei, ea era o femeie lasata de barbat. Si-asa a durat povestea asta ca un an, de dupa cislegi pina-nainte de cislegi. Dupa care tot cerul si toata piatra lumii cita este mi s-a pravalit mie in cap. Femeia mea a disparut pur si simplu, ca un nor de pe cer, s-a facut fum, s-a facut nimic si n-a mai fost. Nimeni nu stia incotro o luase, ce se facuse, unde intrase. Omul fara capatii e ca glontul din pusca, nimeni nu-l mai gaseste o data ce-o porneste la drum."

Există ce-i drept o oarecare gradație în ton. Întâi un început sec și precis (deși cam fără legătura cu restul), o oarecare ambiguizare în a doua frază, o metaforă puternică în a treia. Urmează apoi un șir de metafore în fapt, o revenire la concret și o comparație puternică la final. Din păcate, gradația e mai ales de ton și mai puțin de sens, iar comparația finală cu glonțul cam nimerește-n...gol. Întâi ca textul e atât de încordat încât orice scăpare deranjează înzecit: câșlegile-s cuvânt repetat pentru cum sună, inedit, iar piatra lumii se poticnește în "câtă este" de nici nu mai contează apoi că se prăvale. (Nu doar în cap, ci mai ales, subliniat de repetiție, "mi" și "mie" - dar asta nici nu contează față de restul). Următoarea frază e frumoasă, e puternică, e clară. Doar ca după atâta claritate, ne trântește autorul o explicație așa ca la manual: directă, concretă, dar fără vlagă și fără nimic nou (ce bine-ar fi fost să fi fost ordinea schimbată...). Urmează apoi, în sfârșit, o comparație bine construită, bine strunită, bine țintită, dar... pierdută-n zare și nicidecum ajunsă-n țintă. Metafora glonțului se-nfundă-n drumul pe care pornește omul iar cititorul e cam confuz: parcă dispăruse ca norul de pe cer, parcă mă pregăteai s-o fi plecat ca glonțul din pușcă, dar dintr-o dată-mi zici banal si anticlimactic că ...a pornit la drum. Probabil și-a împachetat și zdrențele cu grijă, dar bine că nu urmează să aflăm și asta. Sigur, se poate spune oricând că dom'le, asta e fix ideea, că-i personajul confuz și aiurează între posibilități. Mda, dar vreau să îmi comunice că aiurează, nu să mă aiurească, bine? Că tot paragraful pare doar un fel de demonstrație a cât de frumoase metafore și comparații poate scoate autorul pe o temă dată. Și cât de puțin se sinchisește dacă e chiar nevoie de ele. Toate. Amestecate.

Dar să trec mai departe, că oricum m-am întins. Al doilea exemplu, mai pe scurt:

"De sf. Dumitru cel izvoritorul de mir am visat-o prima data pe Irina. Ne iubeam in fin la tata mare, greierii cintau de nebuni, era vara prin august sa fi fost dupa iarba, si se scurgea catre noi ceva, ca un abur. M-am trezit lac de apa, si-am stiut ca la mijloc nu-i lucru curat. Irina n-a fugit in lume nici de raul meu, nici de raul altui om. Spre asfintit m-am intilnit cu paznicul satului la drum, si l-am tras deoparte sa sfatuim. I-am zis ce-am avut, dar s-a uitat la mine dintr-o parte, zimbindu-mi pe sub mustata si mi-a zis sa-mi iau gindul. Treaba ei ce face si ce-a facut, mai bine sa-mi caut eu o codana decit sa umblu dupa vaduvoaie. Prieten de-al tatii, paznicul."

După ce îl agită cu sf. (nu Sf.?) Dumitru cel izvorâtorul de una-alta, nu se lasă și precizează bine și luna (bine că nu și ziua sau ora, deși cu ora măcar l-am mai fi crezut că l-ar fi interesat/ar fi explicitat) și adaugă scursura aburului așa la urmă ca pe o chestiune neesențială. Nu de alta, dar în febra corecturii, noul scriitor s-a focalizat pe problema ancorării corecte și adecvate în timp și-n spațiu, nu pe spaima și groaza coșmarului unui abur apăsător și inexplicabil. E drept că apoi tot lac de apă se trezește, dar cum să zic, nu-l crezi, nu-l vezi, nu-ți pasă. Pentru că lui îi pasă în fapt de Sf. Dumitru și de august după iarbă, nicidecum de abur, mai dă-l în frăs de abur. Ah, și apoi iarăși, problema noului autor nu e indiferența cu care se protejează personajul, nicidecum, problema lui e că nu-i credibilă ca atare, că mai bine o pasăm paznicului-sfetnic și-i dăm motivul clar și pe măsura: "prieten de-al tatii, paznicul".

În sfârșit, să zicem și de sfârșit. Ce-i drept, varianta originală enervează prin explicația inutilă și de-un banal desăvârșit al ultimei fraze. Dar varianta nouă oferă un final atâta de rotund în descrierea întregului șir de banalități ulterioare din viața personajului încât îl suspectezi că vrea să fie el, finalul, povestea în sine. Ba chiar e posibil ca autorului să-i pese mai tare de banalitatea si nimicnicia vieții personajului în rest, decât de acest episod pe care l-a dezinfectat de simțire atât de eficace. Fraza esențială, ultima, e atâta de stingheră și vine atâta de târziu încât pare din nou de formă: e formulă, nu-i mesaj. Sigur că n-a mai auzit nimeni de Irina de atunci, dar... cui îi pasă, doar e normal, nu? Sfârșitul.

 
1. Mi-e destul de clar că dacă m-am vârât între doi autori o să țipe amândoi la mine, dar asta este, îmi asum urmările nevoii de a scrie analiza de mai sus așa cum e ea.