Pe scurt, Dumnezeu e emoție, iar Dracul e gândire. Nu vă legați de faptul că n-am zis iubire, pentru că iubirea și ura sunt același tip de rezonanță, același fir ce ține lumea laolaltă. Același fir care conduce brațele păpușii, care-i mișcă picioarele chiar și prin mărăcini, chiar și spre flacără, chiar și prin foc spre ardere. Din iubire sau din ură se mișcă lumea și atâta tot. Filigranul emoției nu doar ține universul laolaltă ci este însăși structura universului în care suntem cu toții încrustați, mici părticele componente ce se îmbină atâta de meșteșugit încât îți dau impresia că nici nu s-ar atinge.

În acest mecanism fin, gândirea e un intrus sau un accident, un virus nedorit care complică jocul păpușarului, ori poate un efect secundar al ultimei revizii, al disipării păpușarului printre noi. Căci suntem cu toții nu doar păpuși prinse-n firele emoției ci și păpușari cu sau fără voie când fiecare mișcare de o facem trage la rândul său de firele altora care trag de firele altora și mereu ale altora tot mai departe. Iar firul ne e chiar esență și de aceea căutăm, dorim, urmăm mișcarea firului, împletirea firelor, vecinătatea lor. O dorim e impropriu spus. O râvnim e puțin spus. O necesităm. O creăm și-o consumăm în egală măsură, depindem de ea, trăim prin ea, creștem și murim deopotriva tot prin ea. Și-n toată această complexă și intricată țesătură, gândirea… nu există.

Gândirea în sine e act primejdios, de rupere a firelor, de stricare a modelului global. Ca somnambulul care intuiește perfect unde să pună pasul fără să se uite, fără gândire vibrăm potențial mai bine, mai armonios, mai pe deplin. Treziți întru gândire ne împiedicăm și nu pricepem unde ne aflăm, de ce și cum și care ar trebui să fie pasul următor. Smucim de fire, privim peste umărul vecinului și vrem ceea ce nu știm cum să facem să atingem, ne împotrivim când firele ne duc spre foc. Și chiar în timp ce ne împotrivim, ne mistuie nevoia firului-esență. Prinși între cele două, ne clătinăm și oscilăm nehotărâți.

Câte unii ne hotărâm să alegem la fiecare pas, să păstrăm o balanță mai echilibrată sau mai dezechilibrată, să ne trăim visarea cu ochii larg deschiși. Iar prin aceasta…deranjăm. Deranjăm visarea celorlalți, deranjăm armonia, deranjăm noțiunea abstractă de bine universal pe care ne-am găsit brusc să pretindem a-l pricepe înainte de-al urma. A-l alege. A ni-l asuma.

Scuzați deranjul. N-am ce-i face, eu m-am trezit deja și nu iau somnifere.