Dimineata il alerg prin cearceafuri, iar el se ascunde lenes a somn si ofteaza ca de final nedorit de vis. Intr-un tarziu il extrag totusi din pat si incepem dimineata sub ticait grabit de minute care trec in fuga. Ticait care-mi rasuna mai mult mie in timpan, caci pentru el timpul inca n-are nici masura, nici inceput, nici sfarsit ori punct anume pentru intalnire. Are doar crestere grabita si salturi nebanuite de intelegere.
Odata in sfarsit imbracat, mergem in bucatarie si ascultam radioul pe un post de muzica clasica. De incercare, l-am schimbat odata pe altceva, dar mi-a cerut prompt si fara echivoc sa revin “la muzica.” Cu muzica deci, ca si cu timpul, chiar daca n-are masuri precise pentru fenomen, ii are masura proprie si fara gres in interiorul lui insusi. Si isi asculta mereu masura aceasta inca mult mai clara decat orice semnal exterior.
Asadar, pe fundal de Ceaikovski in dimineata asta, isi decupeaza cubist oul si-l mananca printre intrebari si oferte de ajutor: pot sa-ti pun eu ceaiul in cana, mami, pot, pot? De ce ai luat lingurita aceea? Si o speli? De ce o speli? Pot sa dau eu radioul mai tare, pot, pot? De ce o pui acolo? De ce se usuca? Pot sa …
Chiar si printre intrebari, intr-un final termina mancarea totusi si coboara din scaun tot aruncand cateva de ce-uri catre orice miscare prinsa in vizor. Cu timpul ticaind acum din ce in ce mai tare a graba, incerc fara mare succes sa-i ghidez atentia catre ceea ce face pe moment. Dar coordonarea intre minte si maini inca nu functioneaza cine stie ce, asa ca mainile lui se agita pe langa pantofi, in vreme ce mintea e undeva departe incercand tenace sa goleasca o traista infinita cu “de ce.”
Iesim apoi pe usa si-n aerul neasteptat de rece, aer in care eu ma zgribulesc iar el abia se inroseste in obraji a mai mare veselie si chef de topaiala. Iarba s-a facut argintie sub promoroaca si trosneste usor sub pasi, dar sub ea noroiul e inghetat bocna de data asta asa ca o luam pe scurtatura prin parc. Eu merg, el intreaba si din cand in cand mai pune si cate un pas ori inainte ori in lateral, mai mult dupa cum se nimereste. Totusi isi tine hotarat si fara gres mana in a mea si deci mergem cumva in directia corecta - cat de cat, aproximativ, o directie tot asa ca timpul ori ca muzica, nemasurata, neevaluata, mai mult simtita decat stiuta.
Ajungem aproape la timp si el trece pragul saltand pe langa educatoare, in largul lui printre plusuri tarcate, nisipul albastru si toate celelalte bizarerii care nu-i ridica altminteri nici o clipa un semn de intrebare mai mare ori mai altfel decat obisnuitul “de ce?” Iar eu plec spre casa si ma grabesc un pic voit ca sa ma incalzesc, iar odata ajunsa imi iau un pic de pauza in tihna lucrurilor stiute si tacute.
Sunt doar doua ore dintr-un inceput de zi spune ceasul, doar doua ore care obosesc cat 10 zice mintea amortita de repetitivul lui de ce aplicat fara discriminare si fara urmare. Doar doua ore pentru mine, dar timp fara masura pentru el mai zice cineva si nu stiu tocmai sigur cine, dar tare-mi pare ca ar avea in fapt dreptate…
(Imagine preluata de pe Morguefile - ca in alea doua ore poze chiar nu au incaput :P )
Comments feed: RSS 2.0