In penumbra camerei de la mansarda, avea uneori un vis despre orasul acela fantastic cu turle inalte pana la cer si oameni surazatori ca lumina. Trecea printre ei minunandu-se si-si simtea gura cum se destinde a suras din cel mai sincer- cel pe care nici nu-l simti cand ti s-a strecurat pe buze.
Insa in fiecare dimineata negresit el inchidea usa iesind in orasul pictat salbatic, cu turnuri greoaie abia desprinzandu-se din pamant si cu clipit agresiv din neoane. Isi facea drum zambind mai degraba timid printre lumea care curgea valuri-valuri de graba posomorata. Uneori, o voce mica il oprea o clipa:
-Nene, ia unul, nene, ia unul.
Nedumerit, se uita dupa voce si ca un facut se uita mereu prea sus. Abia un scuturat serios de poala hainei ii aducea privirea suficient de jos, ochi in ochi cu un pici murdar si alunecos, mustind de viata pe sub jeg:
- Nene, iei unul? Iei unul, nene?
Si lua unul, mereu unul, indiferent ce era, un buchet de ghiocei primavara, un kilogram de cirese vara, un pahar de mure spre toamna, un pumn de ghebe la inceput de iarna. Platea unul, il lua cu sine si simtea totusi cum i se strecoara pe buze intai sfios si apoi tot mai hotarat un suras din cel mai sincer si din cel mai puternic, asa ca viata aceea pe sub jegul neoanelor din orasul pictat salbatic si abia desprins din tina acum nici 50 de ani ori poate 100 - o viata de om, hai doua, nu mai mult.
Nu visa niciodata nimic dupa un pahar de mure, nici dupa ghebe. Nu visa - decat pe stomacul gol, uneori, dimineata devreme.
Comments feed: RSS 2.0