Azi l-am tinut in brate pentru ca a fost prea bun si prea intelegator. A dat de la el atat cat a putut si inca un pic peste, iar picul acela peste il stiu cat doare. Pentru “picul” acela peste a inceput sa planga la locul de joaca - plans simplu de durere si atat.
Asa ca l-am tinut in brate intr-o zi de toamna aurie intr-un parc. L-am tinut in brate si i-am spus ca trebuie sa fii bun si cu tine insuti, nu doar cu altii. Printre masinutele lui pe care le-a impartit cu tot dragul cu ceilalti pe care i-a crezut la fel de darnici ca si el, l-am tinut in brate si i-am explicat cred pentru prima data acea balanta intre a da si a cere.
Nu-mi pare rau ca a plans ori ca a avut asa suparare. Mai bine acum decat mai tarziu, mai bine cat mai repede. Mai bine acum, pentru jocul la groapa cu nisip, decat mai tarziu pentru cine stie ce. Mai bine acum, cat pot inca sa-l tin in brate si sa-i iau durerea atat de usor. Mai bine acum cat inca urca el fara frica orice varf de stanca, oricat de inalt, daca-s eu aproape, cat e inca atat de aurie toamna mea.
Comments feed: RSS 2.0
Mai bine acum, intr-adevar.
Sa plangi singur intr-un colt e, cel mai adesea, realitatea adultului. Copiii insa o traiesc adeseori in familii cu parinti... ramasi in colturi, egocentristi. Copiii nu inteleg de ce, parintii nu au habar de neintelegerea lor, doar timpul trece si se imbatraneste auriu sau... doar maro.
Ah, Claudia, scuze de atata intarziere, nu stiu cum s-a ratacit comentariul tau printre spamuri, abia acum l-am vazut si recuperat.
Uite asta imi pare totusi cel mai trist, ca exista neintelegeri din astea de la doi pasi, de la o lungime de brat ori mai putin, de la unii care zic altminteri ca te iubesc mai mult decat orice pe lume. Stiu ca exista, le-am vazut si le vad, le-am cantarit si explicat si tocat marunt. Si totusi nu le vad cum ar veni rostul pe lume, pur si simplu. Poate nici nu au in fapt, poate-s doar accidente, indiferent de cat de dese sunt - ca gropile intr-un drum - nu-i ca le vrea cineva acolo ori ca servesc unui scop, ci pur si simplu sunt.
Si timpul trece intr-adevar iar copiii cresc cumva, oricum, ei cresc. Insa poarta cu ei toate astea...