Ce bizar imi pare ca se face atata caz daca tii cont omului de fiecare banut in vreme ce in fapt se masoara altminteri si ultima secunda a timpului cuiva, chiar daca e numai pentru a risipi apoi mai cu spor pana si secundele, alaturi de minute, ore, zile, ani. Pentru ca ziua are intr-adevar 24 de ore, dar degeaba le numara doar limba ceasului, daca nu le inscrie in carne si-n suflet prezenta ta in fiecare secunda.
Pentru cativa ani, am uitat pur si simplu sa numar anii si m-am trezit in consecinta usor confuza privind varsta proprie. Ca-n glumele banale, de vreo 3 ani, am tot 30 si nimic in plus. Atata doar ca n-are a face cu vreo vanitate ori cu frica de a imbatrani, ci doar cu faptul ca nasterea lui mi-a schimbat perspectiva si focarul atentiei atat de radical incat anii acestia pur si simplu nu-mi vin in minte ca ai mei. Pentru ca probabil nici nu sunt anume – sunt ani traiti de mine, drept, traiti insa cu si pentru altcineva. Sunt anii lui si pe aceia intr-adevar ii numar fara gres si-i stiu pana la secunda, cu toate ale lor si-n cele mai marunte amanunte. Trebuie doar sa-mi aduc aminte ca anii lui de pana acum sunt si ai mei, sa-i adun deci celor pe care-i am eu in plus si sa-mi aflu astfel varsta obiectiva, ca un total, ca o suma.
Nu-i de altfel prima data cand nu-mi stiu varsta direct, ci o deduc ca dintr-o ecuatie matematica prin raportare la varsta altora. Atata doar ca abia acum inteleg semnificatia acestei raportari. Stiu si masor timpul ca indicatorul fara gres al atentiei si-al investirii. Si nu cred ca-i gresit anume sa-mi fie atentia indreptata spre altii deocamdata, dupa cum a mai fost candva demult. Intre atunci si acum, au fost doar cativa ani in care mi-am stiut varsta proprie, m-am focalizat pe mine insami si mi-am mers alaturi, m-am privit intr-o oglinda in care pentru prima data ma reflectam singura, cu spatiu amplu pentru fiecare miscare si fiecare intoarcere ori rasucire. Aveam nevoie de spatiul acela ca sa inteleg cat de mult pot ocupa in unele directii ori cat de putin in altele. Stiind acestea, ii pot face acum loc lui alaturi de mine in acea oglinda, loc atat cat are nevoie, loc din ce in ce mai mare, pana cand intr-o zi va ramane singur sa se priveasca si sa afle la randul lui cat de mult si-n ce directie e in fapt el insusi.
Posibil ca abia atunci voi re-incepe sa-mi numar anii proprii si totodata singuri. Posibil de asemenea ca voi continua de unde am ramas: 31, 32...
Comments feed: RSS 2.0