Ce trist imi pare ca oamenii gasesc normal sa aiba incredere mai multa in niste camere video decat intr-un om. Si inca intr-un om pe care cica l-au ales cu grija si atentie drept cel mai potrivit sa aiba grija de copilul lor, in casa lor: bona. Ca adica au ales ei bona, dar totusi e o straina si deci n-au incredere in ea, iar problema asta a necunoasterii si a lipsei de incredere o rezolva ei cu… camere video in fiecare camera. Cum? Simplu, cica: intai ca bona se va comporta frumos de spaima camerelor video¹ iar apoi ca adica pot ei vedea daca e ceva in neregula si apoi sanctioneaza bona in consecinta ori in fine, renunta la ea. Ca adica vezi daca ii da copilului o palma ori se poarta urat ori spune ceva aiurea. Sigur, vezi. DUPA ce oricum s-a intamplat. Ce fel de protectie (daca tot de protectie se face caz) e asta?

Cum sa zic, totusi in ce realitate paralela vezi adica mai repede in inregistrarile camerei video decat in ochii copilului cand revii la el ca a facut bona ceva aiurea? In ce realitate de SF bolnav cand nu cunosti omul te apuci sa-l pui sub observatie video in loc sa stai si sa vorbesti, sa interactionezi cu el sa il cunosti? Si cata disonanta cognitiva trebuie sa mentii intern ca pe de o parte sa sustii dreptul la intimitate al copiilor (nu mai faceti dom’le poze copilului meu pe strada) iar pe de alta parte sa ii dai exemplu ca tu nu pui nici un pret pe intimitatea altora si in plus sa pui si copilul practic sub urmarire video non-stop.

Sigur, eu n-am cautat si ales bona sa stea cu mine in casa, am cautat doar si ales un alt fel de bona care vede de cativa copii la ea acasa. Vede de V cateva dimineti pe saptamana² inca de cand avea aproape 1 an si deci nu vorbea neam. Si totusi - soc si groaza - n-are dom’le camere de luat vederi! N-are si nici nu imi pare ca ar ajuta la ceva sa aiba: daca n-as fi avut incredere in ea, nu l-as fi lasat cu ea nici 5 minute, indiferent cate camere video ar fi avut (si indiferent cate certificari ar fi avut, ca sa nu fie nici asta dubiu).

Nici eu n-o cunosteam initial si intr-adevar a fost o straina la inceput, dar in loc de camere de luat vederi, m-am dus eu la ea cat mi-a trebuit pana sa o cunosc suficient incat sa am incredere ca pot lasa copilul cu ea 4 ore intr-o dimineata ori mai mult. Si da, a insemnat mai mult decat un interviu, mai mult decat o discutie, mai mult decat referinte, mai mult decat uitat la cum se imbraca ori daca se machiaza sau nu si cum si in ce fel. Ca la orice contact uman³ e nevoie de timp si de efort si de comunicare, da. E nevoie de interactiune, de dorinta sincera de ambele parti de a cunoaste omul, de a stabili o legatura, de a deveni in fapt macar cunostinte daca nu chiar un pic mai mult. Sigur, mi-a luat destul de mult timp, timp petrecut discutand cu ea si la mine acasa si la ea acasa, timp petrecut uitandu-ma la ea cum interactioneaza cu V dar si cu alti copii, timp petrecut pur si simplu pentru a o cunoaste.

Asadar daca n-aveti incredere sa va lasati copilul cu un strain, raspunsul e simplu: nu-l lasati! Faceti intai efortul de a cunoaste acel strain, de a vi-l apropria si de a va apropria si voi de el, de a roda anume o relatie deci, sa vedeti adica de chiar puteti avea incredere. Abia dupa aceea, cand nu mai e strain, cand chiar aveti incredere, lasati copilul cu omul cel nou care e asadar macar cunoscut acum si cu siguranta mult mai aproape de voi decat vi l-ar putea aduce vreodata chiar si 1001 camere de luat vederi.

Si in sfarsit, poate descoperiti realitatea asta a mea in care increderea nu e in tehnologie ci in oameni⁴: in mine, in copil, in bona. Realitatea asta in care problemele in esenta umane se rezolva tot de catre oameni, nu de catre circuite electronice. Atata l-am privit⁵ pe V timp de aproape un an cat a stat doar cu mine incat acum mi-e de ajuns o privire ca sa stiu daca s-a intamplat ceva chiar relativ minor in timpul cat a fost cu ea. Si o intreb inainte sa deschida ea gura: “este ca n-a dormit?”, “ce s-a intamplat azi de l-a suparat?”⁶, “unde ati fost de i-a placut asa tare?” Inca n-am dat gres si-s sigura de altfel ca nu-s singura mama care poate afla mult mai multe cand chiar se uita la copil si nu la imaginea lui in diverse camere video, iar mai tarziu, cand chiar vorbeste cu copilul si nu cu inregistrarea lui.

(Imagine preluata de pe Morguefile.)

1. Ha ha. Mai ramane sa aflu ca exista si “studii” pe asa tema, ca orice imi pare ca e posibil in asemenea realitati paralele deja. Doar ca fapt divers pentru cei cu un pic de experienta in utilizarea camerelor video de observatie: comportamentul e diferit pentru un anume timp, maxim cateva zile, dupa care de la un punct incolo cam uita lumea de ele ca totusi creierul omului nu e facut sa functioneze asa de mult cu astfel de griji suplimentare continuu activate. ↩

2. Nu mai mult, ca nu prea ma indur eu mai mult de atat si in plus cred ca de aia am facut copil ca am vrut anume sa-l cresc, dar in fine, aia e alta discutie ↩

3. Inca suntem oameni zic eu si inca mai cred ca pana si dragostea si caldura asta se invata mai degraba din exemplu propriu decat din nu stiu ce tehnici de parenting combinate cu camere de luat vederi. ↩

4. De altfel cine se pricepe cat de putin la tehnologie stie si cat de usor se poate pacali de catre un om hotarat. ↩

5. Da, privit cu atentie si cu intentie, nu doar cu adoratie si sentiment, ca sa vezi. ↩

6. A primit un balon care apoi s-a spart, dar cum de stiti, credeam ca am reusit sa-l impac totusi, ca asta a fost acum cateva ore bune. Ori: nu voia sa plece de la locul de joaca. ↩

Category: Sense and nonsense

Comments feed: RSS 2.0