Mishkin avea doua picioare scurte, o burtica rotunda, doua labute late si o mare preferinta pentru miere. Cam ca toti puii de urs de-au fost ori vor fi vreodata. Dar pe langa toate acestea, mai avea Mishkin ceva doar al lui: o mare nedumerire.
– Oare ce culoare sunt eu? se intreba Mishkin seara de seara in loc sa adoarma. Si lipsa unui raspuns ii dadea asa o mancarime pe peste tot pe sub blana de se foia bietul de el pana tarziu spre dimineata.
Trebuie stiut ca ursii n-au oglinzi si nici nu stiu prea multe despre culori. In fapt, Mishkin insusi aflase ce-s acelea culorile din intamplare. Intr- o dimineata, pe cand se straduia sa ajunga la un stup de albine aromind de miere proaspata, auzise fara sa vrea un pui de om:
– Tati, pe aici sunt ursi?
– Sunt, cum sa nu fie.
– Ce fel de ursi?
– Ursi bruni.
– Cum adica bruni?
– Asa-i culoarea lor, maroniu inchis ca scoarta de copac ori ca pamantul uneori.
– Si toti ursii au culoarea asta?
– Nu, nu toti. Unii ursi, ursii polari, sunt albi de exemplu, asa, ca zapada proaspat cazuta.
Ascultand dialogul celor doi, Mishkin uitase si de miere si de albine si de tot. In mintea lui, navalisera intrebarile. Daca sunt ursi bruni ca pamantul si ursi albi ca zapada, atunci sunt poate si ursi verzi ca iarba ori albastri ca cerul? Ori poate ursi mierii asa ca mierea lui preferata, cea culeasa de albine din flori de salcam si curgatoare ca o lumina lichida. Si cu asemenea intrebari in minte, se intorsese in seara aceea Mishkin acasa, iar seara, inainte de culcare, o noua intrebare il trezise brusc facandu-l sa sara drept in capul oaselor: dar daca ursii sunt de felurite culori, atunci eu… eu ce culoare sunt oare?
Dupa multe nopti nedormite de mancarimea lipsei unui raspuns, Mishkin a pus intrebarea si altora:
– Mami, eu ce culoare sunt?
– Ce intrebare curioasa. Ce culoare esti tu? Esti o culoare minunata, Mishkin, o culoare de-o iubesc mult de tot.
Si mama urs l-a luat pe Mishkin in brate si i-a oferit din murele pe care tocmai le culegea din rug. S-a cuibarit Mishkin in bratele maica-sii si a mancat murele, si-a lins degetele si a oftat un pic asa de placere ca prea erau bune si murele si era bun si locul, dar n-a putut sta prea mult, ca tot simtea mancarimea aceea a intrebarii fara raspuns: eu ce culoare sunt?
In ziua urmatoare, l-a asteptat Mishkin pe tata urs seara tarziu, cand venea la odihna:
– Tati, eu ce culoare sunt?
Tata urs l-a studiat pret de cateva clipe:
– Ce culoare sa fii? Esti culoarea noastra, a mea si a mamei tale, a prietenilor nostri, a tuturor ursilor de aici din jur. Esti culoarea care trebuie.
Mishkin s-a uitat in jur la tatal lui cel puternic si mare, la mama lui cea frumoasa si draga, la pestera lor cea atat de cunoscuta, cu asternutul lui pentru somn si cu bucata de fagure din care mancase un pic mai devreme. Si pentru un timp parca n-a mai simtit mancarimea aceea de intrebare fara raspuns. Dar timpul acela a fost scurt, iar cand a simtit din nou mancarimea pe peste tot, Mishkin a inteles ca inca n-a gasit raspunsul adevarat si trebuie deci sa mai intrebe.
In ziua urmatoare, s-a dus Mishkin la un urs batran care vorbea putin si rar, dar pe care il ascultau toti ursii cand avea ceva de spus. Si a soptit aproape, foindu-se de pe un picior pe altul:
– Eu… eu, ce culoare s-sunt?
Ursul cel batran a dat usor din cap si l-a privit mai degraba binevoitor:
– De ce vrei sa stii?
Luat pe nepregatite de raspunsul-intrebare, Mishkin a uitat pentru cateva clipe sa mai puna al doilea picior jos pe pamant, asa ca a raspuns stand intr-un picior:
– Pentru ca-mi trebuie sa stiu ca sa pot dormi noaptea si sta linistit.
– Daca-i asa, inseamna ca trebuie intr-adevar sa afli. Eu insa sunt batran si nu mai vad prea bine, asa ca nu-ti pot spune ce culoare esti. Insa stiu unde te poti duce sa intrebi ca sa afli.
– Unde?
– Departe de pestera parintilor tai, departe de padurea asta chiar, in lumea larga, exista un om anume care-ti poate raspunde fara gres. Trebuie doar sa-l gasesti si sa-i pui intrebarea asta, asa cum mi-ai pus-o mie.
– Un om? Un singur om? Dar oamenii sunt tare multi! Cum am sa-l gasesc eu exact pe cel care-mi stie culoarea?
– Cu rabdare Mishkin, cu rabdare… Tu mergi si intreaba oamenii, pana-l gasesti pe cel care stie.
– Dar incotro sa merg intai? Si cat sa merg pana-l gasesc? Ori daca nici macar nu-l gasesc pe acela unul oricat as intreba?
– Nu-ti fa atatea griji, tu doar mergi si intreaba pe toti cei pe care-i intalnesti. Daca faci asta, ai sa-l gasesti cu siguranta.
De la ursul cel batran, a plecat Mishkin acasa cam ingandurat. Nu stia el prea multe despre lumea oamenilor, dar stia ca e mare si ca-s multi oameni. Cum sa-l gaseasca el pe acel om care stie raspunsul la intrebarea lui? Daca intreaba si intreaba pana imbatraneste intreband si apoi moare si pe acela tot nu il gaseste?
Dar cu toate nelinistile astea, intrebarea cea fara raspuns parca-l ardea pe sub blanita inca si mai tare. Asa ca intr-o dimineata a plecat Mishkin pe o poteca oarecare si a mers, a mers, a mers pana a iesit din padure si apoi inca si mai departe, spre lumea oamenilor. Iar dupa cateva zile, cand a ajuns la marginea unui sat, a inceput Mishkin sa intrebe fiecare om de-l intalnea, de stie ce culoare-i el. Unii s-au speriat si au fugit fara nici un raspuns. Altii au raspuns in doi peri ca e culoarea ursului. Unii au strigat doar ca “nu esti culoarea care trebuie” si l-au alungat cu bate si cu pietre. Altii l-au ignorat cu totul si au trecut mai departe fara sa-i arunce macar o privire. Unii i-au cerut plata pentru raspuns si a muncit Mishkin pentru ei doar ca sa afle apoi, cand l-au alungat, ca e “aceeasi culoare ca toti ursii, du-te la ei ca n-ai ce cauta aici.” Altii i-au spus sincer ca nu stiu, dar pot incerca sa-l ajute sa afle, de se uita poate intr-un colt de oglinda ori intr-un lac. Si s-a uitat Mishkin si s-au uitat si ei, dar in mod ciudat, culoarea era mereu neclara, imposibil de recunoscut – nehotarata parca ce ar fi sa fie.
Si a continuat Mishkin sa mearga prin lume intreband pe toti oamenii de-i intalnea de stiu ce culoare e el. Iar zilele s-au facut saptamani si saptamanile luni si apoi lunile ani intregi de cand pornise ursuletul din padure. Dupa atata mers prin lume si atata intrebat, a obosit un pic Mishkin. Si s-a oprit pentru o vreme intr-un sat langa o padure mare in care traiau multi ursi. Mishkin statea ziua in sat si noaptea in padure. In ambele locuri insa Mishkin n-a intrebat nimic, dar a fost intrebat. De unde vine, ce a vazut, cum e lumea, cum era in padurea lui, cum se calatoreste, cum se face una ori alta. Si el a raspuns ori cu vorba ori cu fapta, ajutand pe unul ori pe altul.
Prins in atatea intrebari primite, Mishkin, pentru prima data de cand plecase de acasa, a uitat de propria intrebare. Iar cand si-a amintit de ea intr-un final, intr-o seara mai linistita, a realizat surprins ca uitase in fapt pentru ca mancarimea aceea de sub blana disparuse. Uimit, Mishkin s-a intrebat singur cu glas tare, cum se poate asa ciudatenie, sa nu-l mai deranjeze dintr-o data ca nu-si stie propria culoare. Iar oamenii care venisera sfiosi sa-l mai intrebe una-alta au auzit intrebarea si au inceput sa-i raspunda, rand pe rand:
– Esti un brun cald si placut, precum casuta de m-ai invatat si ajutat s-o construiesc din busteni lustruiti.
– Ba esti auriu si dulce ca mierea albinelor de m-ai invatat sa le adun si cresc in stupii mei.
– Ba alb-roz ca florile din livada sadita si-ngrijita impreuna…
– Ba…
Si ascultand raspunsurile care nu conteneau, Mishkin s-a privit iar in oglinda mare cat el si s-a vazut clar cum nu se vazuse niciodata pana atunci: un urs mare si puternic, in mai multe culori, capabil sa-si aleaga pe oricare dintre ele, oricand, pentru a fi, dupa voie, urs brun, ori alb, ori negru…