Daca persoana lui Mihut trebui sa ia o pauza din alergat in fata usii aurii de lemn lacuit, vorbele lui trecura de obstacol, chiar daca de partea cealalta se regasira sub forma unui bolborosit mai degraba indistinct si grabit. In linistea de dincolo de usa aurie insa, bolborositul cu pricina era binecunoscut si binevenit intotdeauna, asa ca Mihut abia apuca sa adauge sunetului un tarait scurt de sonerie inainte ca usa sa se deschida in mijlocul unei propozitii:
- ..descoperit de partea cealalta.
- Intra si hai in biblioteca, am facut focul si ti-aduc acum si tie un pahar.
In lumina calda a focului mocnit si-n moliciunea de catifea veche a fotoliului, vorbaria lui Mihut se molcomi si ea un pic, asteptand linistita intoarcerea lui Matei cu paharul promis. Dupa cateva minute, cei doi prieteni ciocnisera deja primul pahar, gustasera prima picatura a vinului aproape negru si-si zambisera a recunoastere, a inceput de seara impartasita. Pe jumatate in penumbra, Matei se lasase imbratisat cu totul de fotoliul din dreapta focului si zambea bonom nerabdarii prietenului sau ce se foia in celalalt fotoliu:
- Povesteste.
Ca la un semnal, zagazul tacerii lui Mihut se rupse, lasand loc intai unei avalanse de cuvinte care abia incet-incet incepura sa se aseze in curgerea mai linistita a unei relatari:
- Podul, ai aflat? Stiai? Trebuie ca stiai, ca s-a vorbit - se vorbeste in fapt- inca de aseara, de azi-noapte, dar poate ca tu n-ai auzit inca, si oricum nu ti-am zis totul - abia ce-am aflat si eu, ca de descoperit au descoperit azi-noapte, dar era prea intuneric si abia dimineata, adica mai pe la 10 cand s-a ridicat ceata zic...
- Un pod peste Raul Tacerii Inghetate? Atata am auzit doar, ca s-a descoperit un pod, asa ca spune-mi tu de la inceput ce stii.
- Da, exact, un pod peste rau, la nici 10 minute prin padure pe langa Troita Calatorului. Stii ca era acolo ditai malul inierbat si cu hatisurile alea-ngrozitoare in care nu se avanta nimeni - de ce s-ar fi avantat in fond, ca nu era nimic acolo, numai tepi si spini? Dupa furtuna de ieri insa, a venit raul mare si-a spulberat hatisul si malul tot cu el de parca nici n-ar fi fost, si-n locul lui a ramas locul liber ca-n palma de parc-ar fi fost facuta poteca dinadins sa duca la pod - pentru ca exact acolo e si podul de care-ti spuneam - de care se vorbeste in fapt in tot orasul.
- Ce fel de pod e acela? Trebuie ca-i vechi...
- Chiar asa, de unde stii? E vechi, e clar, din piatra alba cu vine albastrii si roz, cu balustrade dantelate si lanturi lungi de nu li se vede capatul deasupra raului.
- Si-are la cap doua Himere?
- Exact asa, doua Himere de piatra neagra, cu corpul arcuit de-o parte si de alta a intrarii pe pod, cu gaturi rasucite si urland mut una catre cealalta, de n-a indraznit nimeni sa treaca printre ele, ca abia de-ti incap mainile amandoua fara sa atingi boturile cascate si dintii hidosi. Dar tu de unde ai auzit ori s-a zis ceva deja la stiri?
In loc de raspuns, Matei se intinse doar catre raftul de langa el si scoase cu usurinta din cutia-i protectoare o carte invelita-n panza albastra simpla, avand drept unica decoratiune si titlu deopotriva doua Himere aurii fata in fata, una in plin avant, cu botul larg cascat si aripile deschise, dar ochii inchisi, iar cealalta asezata linistit, cu aripile stranse si capul usor intr-o parte, cu botul inchis dar ochii stralucitori si expresivi. Tragand usor de firul alb de matase ce se itea de sub pagini, Matei deschise cartea intr-un loc anume si o puse cu fata in sus pe masa, in lumina focului. Pe pagina usor galbuie, un pod de piatra veche, alba cu vinisoare albastre se arcuia deasupra unui rau, intre doua orase abia zarite de o parte si de alta a apei.
- E o poveste veche - ori credeam ca e poveste, dar daca tu zici ca au descoperit podul aievea...
- L-au descoperit, ori in tot cazul s-a descoperit un pod, dar nimeni nu stie unde duce mai exact, doar stii ca nimeni n-a trecut - de ce sa treaca? - raul acela monstruos, tacut si rece cu apa lui ca gheata si ceata aia nesuferita in care nici pe tine insuti nu te mai auzi nici cum respiri si care-ti inghite vorbele de parca nici nu le-ai fi zis, brrr.
- De partea cealalta se spune ca ar fi un alt oras si alta tara...
- Cum sa fie? De-ar fi fost ar fi ajuns la noi macar frantura de vorba de acolo, ca doar n-or fi muti si surzi deopotriva, ca nici ei pe noi sa nu ne-auda, nici noi pe ei sa nu ii stim si sa traim asa separati de-un fir de apa -cat o fi el de lat ori de rece- fara sa schimbam o vorba ani de zile. Nici buna-mea, nici buna ei n-au zis vreodata alta decat ca dincolo de apa raului nu e nimic, caci n-are ce sa fie, doar de-ar fi fost ceva s-ar fi gasit cu siguranta cineva sa spuna, ca sa stim si noi, sa discutam si sa aflam...
- S-a spus candva demult si s-a uitat apoi cum s-a uitat si podul insusi. Si totusi inca se mai spune dar in cuvinte scrise, uite-aici in carte, vezi?
Si Matei incepu sa citeasca din carte, iar pentru prima data de cand se stiau, Mihut gasi ca nu-l impunge nici o vorba ce sta sa iasa si ca asculta fara un sunet, cu gura usor intredeschisa a mirare, dar pe tacute si fara dorinta chiar de a intrerupe fie si cu cel mai mic zgomot vorbirea celuilalt ori povestirea ce curgea lina si necunoscuta desi familiara totodata ca si cand ar fi fost despre ei insisi si despre buna si strabuna lui.
Iar la finalul lecturii, cand Matei inchise cartea si se adanci la loc in fotoliu privindu-si prietenul cu ochi stralucitori dar in tacere, Mihut isi regasi vorbele cu un pic de ezitare, de parca n-ar fi fost tocmai ale lui, de parca nu era cu totul si pe de-a-ntregul sigur de ele ori de intelesuri:
- Daca-i asa, ar trebui sa trecem podul...
- Ar trebui? De ce anume?
- Dar gandeste-te! O tara intreaga de partea cealalta, de care nu se mai vorbeste - de care nu mai vorbim!- de atata vreme! Si noi stam aici si tocam aceleasi lucruri de atata timp de ii stiu pe toti ce si cum vor spune si azi si maine si poimaine! Iar acum ca e si podul gata de ce n-am trece sa vorbim iarasi cu cei de dincolo? Cu alti oameni, iti dai seama? Cu oameni cu care n-am mai vorbit - n-a mai vorbit nimeni dintre noi! - daca ce spune cartea e adevarat de mii de ani de zile, tu-ti dai seama cate am avea sa ne spunem unii altora?
- Dar ai uitat Himerele de la capetele podului si avertizarea de o intrupeaza? Podul e o trecere, Mihut, si-o trecere poate fi mai mult decat simpla traversare a unei ape, oricat de late ar fi ea... Si-apoi in miile de ani de zile poate nu degeaba s-a tacut...
- Cum nu degeaba? Ce rost are in sine tacerea, altul decat uitarea asta care uite ca m-a tinut atat amar de vreme - si-ai vrea sa ma mai tina inca!- sa discut doar cu de-alde Iancu si Alecu si-aiuritul de Mihai si cei de teapa lor de le stiu vorbele si-n somn daca ma scoli, si-n vis si pe-orisice posibila ori imposibila problema. Gandeste-te ce-ar fi sa mergem, primii, de partea cealalta, sa intalnim oameni noi, cu totul diferiti...
Si discutand asa cei doi prieteni au terminat intai branzeturile de pe platouri si vinul din sticle si-apoi chiar intunericul noptii, gasindu-se de dimineata hotarati de plecare...
Comments feed: RSS 2.0