Cred ca nu sunt dotata fizic (si psihic?) pentru simbioza totala cu semenii mei oameni care totusi se exprima in locul si-n numele meu ("suntem", "facem", "noi" etc.) pe mai toate blogurile, pe toate gardurile publicitare si pe toate afisele electorale. Ma irita chestiunea si imi repugna cei de se exprima astfel: am senzatia clara ca pasul urmator ar fi sa faca o tentativa de a-mi incerca si mancarea din farfurie, hainele din dulap, salteaua din pat, amicii, sotul, mintea si simtirea. Ca de vreme ce n-au nevoie de acordul meu pentru a ma inrola teoretic (ca practic n-au cum) in tot felul de stiluri de viata si abordari, de ce-ar avea nevoie de asa ceva pentru lucruri cu mult mai marunte in fond?

Repulsia de mai sus n-ar fi musai o problema in sine. As putea s-o pun in fond pe seama unei bizarerii personale pe care sa mi-o asum ca atare (fara a simti musai nevoia sa o impart din start cu toata lumea). As putea de asemenea sa o iau pur si simplu ca pe o figura de stil nereusita, o chestie eventual de prost-gust, dar fara impact major ori importanta reala. Insa imi pare din ce in ce mai mult ca e cu totul alta chestiunea de se ascunde dupa acest simplu abuz de "noi".

Incep prin a spune ca n-am nimic impotriva unui "noi" real, concret, sustinut de interactiuni, afinitati si fapte reale. Ba chiar sunt parte din felurite astfel de "noi" si ma bucur de fiecare. Insa toate aceste amicitii, prietenii, comunitati, echipe, iubiri, trairi impreunate au fost si sunt, fara exceptie, intai de toate traite pas cu pas intru fiinta. Abia apoi, la un moment dat, au devenit in fapt suficient de reale, de concrete, pentru a fi numite si recunoscute ca atare drept "noi". Insa abuzul de "noi" facut pe toate gardurile functioneaza s-ar zice exact invers: intai declara un "noi" oarecare, crezand ca-l si creeaza astfel, prin simpla putere a convingerii ori a cuvantului. Ajunge sa spui ca nu esti singur zice-se si dintr-o data vei fi inconjurat de altii ce gandesc nu doar la fel ca tine ci de-a dreptul impreuna cu tine. Ajunge sa spui "noi" si vei avea deja o armata de sustinatori pentru cele ce spui.

E posibil ca tocmai un fel de fuga de singuratate sa fie resortul intim al acestui fals noi, declarat intru fiinta mai degraba decat cautat si creat pas cu pas si cu neostoita truda. E probabil ca nesiguranta si teama de a sta singur si pe propriile doua picioare sa ceara exprimarea mai confortabila a unui noi fie el si imaginar. E posibil chiar sa fie ca un fel de steag alb, ca o incercare initiala de a evita posibilele conflicte prin declararea unei apartenente nedefinite si deci generalizate: nu dati in mine, sunt unul de-al vostru, oricine ati fi. Si in sfarsit, e posibil chiar sa fie pur si simplu consecinta inevitabila si nefasta a modei corectitudinii politice: cum nu-i voie a remarca diferentele cele mai evidente, mai ramane doar sa re-afirmam cu fiecare ocazie faptul ca suntem...la fel.

Intre atatia de posibil si probabil, nu am musai curiozitatea de a discerne fin care-i de vina si in ce masura, cu precizie milimetrica. Mi-e de ajuns sa constat ca toate-s pana la urma semne clare de probleme majore ale individului, care se manifesta deci extern prin acest atat de convenabil "noi". De altfel, cei care creeaza cu adevarat in jurul lor comunitati reale, cei care ar putea intr-adevar sa spuna asadar "noi", vorbesc cel mai adesea -cand au ceva serios de zis- la persoana intai singular. Pentru ca intai de toate ei aduc o contributie a lor personala, pentru care se aduna in fapt ceilalti. Pentru ca un "noi" real nu apare si nu evolueaza spre nicaieri niciodata prin simpla repetitie in cerc a elementelor comune, ci tocmai prin interactiunea celor diferite. Interactiune care-i singura de altfel capabila de a evidentia pe de o parte, prin contrast, ceea ce chiar e comun - si de a creea pe de alta parte, ca produs, noi experiente, intelegeri, trairi, idei si abordari nu doar comune ci si, pe drept, impartasite.

Category: Sense and nonsense

Comments feed: RSS 2.0