Dragostea ca mecanism al invatarii



June 6th, 2012 by Diana Coman

Despre dragoste se vorbeste mult si se intelege putin. Nu pentru ca ar fi musai peste putinta omului de intelegere, ci pentru ca multi prefera sa simta decat sa inteleaga, considerand gresit ca simtirea e in fapt incompatibila cu gandirea. Nimic mai fals in asemenea idee. Nimic mai dureros decat sa vezi un om alegand sa se piarda-n simtiri in loc de a se regasi in ele. Alegand sa-si iroseasca viata cautand si consumand dragostea ca pe un drog datator de visare care doar istoveste in loc sa si creasca fiinta. Caci eliminand intelegerea cu totul in speranta iluzorie de a trai doar beatitudinea pierderii in simtire, se elimina insusi motivul de existenta al dragostei: din treapta pentru evolutie, devine dragostea asta, traita doar asa pe jumatate, un simplu obiect de decor pe cat de frumos pe atat de efemer.

Scriam odata ca iubirea e ca o rezonanta a fiintei, acordandu-ne pe noi frecvente, perfectionandu-ne pe cele vechi. A o vedea doar ca pe o simtire inseamna a-ti nega natura de om ca fiinta inzestrata deopotriva cu gandire si simtire. Ori a-ti bloca parte din rezonanta, cea a mintii. Atata doar ca asemenea blocaj sfarseste intotdeauna ori prin a distruge inevitabil rezonanta-dragoste cu totul, ori prin nebunie pura - caci asta-i tot ce ramane in omul de a reusit sa isi distruga cu totul gandirea pentru a fi numai simtire si atat.

Din fericire, nu-i atat de simplu sa innebunesti nici chiar din dragoste. Din nefericire, multi s-ar zice ca incearca chiar cu disperare si perseverenta nemaipomenita sa o faca. Si rezultatul e asadar concluzia cantata, plansa, amarata si in general nefericita ca "dragostea e trecatoare". Cu eventualul corolar ca trebuie adica sa o "traiesti" cat dureaza cat mai "intens" - adica fara minte. Ironia fiind bineinteles ca intensitatea trairii precum si durata sunt doar reduse prin asemenea incercare. Ironia fiind ca a trai dragostea cu inima si mintea deopotriva e singura cale de implinire care-i prelungeste in fapt durata si ii creste intensitatea.

Nu e intamplare ca majoritatea celor care vorbesc mult despre dragoste stiu cel mai putin despre ea. Pentru ca vorbesc mai ales pentru a-si amagi propriile simturi prin regasirea in scris a unei palide amintiri a simtirii - care insa le e singurul lucru ce le-a ramas din dragostea pe care au ales sa n-o implineasca, ci doar sa o devoreze.

Nu-i intamplare nici ca cei mai multi care vorbesc despre iubire vorbesc cel mai adesea despre pierderea ei mai degraba decat de implinire. Dorind a se pierde in simtire, dar fara a face pasul urmator de a-si avansa intelegerea prin ea, au ramas doar cu amintirea si uneori oboseala vibratiei, dar n-au descoperit o noua treapta, un nou prag si deci posibilitatea unei rezonante inca mai profunde, mai intense.

La nivelul ei cel mai de baza, dragostea e pana la urma mecanismul unic al invatarii. Mecanism unic si simplu in eleganta eficientei sale, dar nu simplist. Din uterul mamei, copiii inca nenascuti se acordeaza la vocea ei - se indragostesc in fapt de ea. Pentru motivul simplu ca doar indragostiti de ea cu asa intensitate pot creste -adica invata viata- cel mai bine. Si la randul sau, mama primeste la nastere o deversare de hormoni "ai dragostei" care sa asigure si legatura inversa.

De o parte, copilul are nevoie sa se indragosteasca pentru a invata, pentru a putea primi invatatura. De partea cealalta, mama are nevoie sa se indragosteasca de propriul copil pentru a-i putea da atata invatatura in timpul atat de scurt pe care-l are in fapt la dispozitie. Cum inca nu stiu a face opozitii false intre minte si inima, copiii iubesc initial total, complet, atat cu inima cat si cu mintea si isi implinesc -cat depinde de ei cel putin- dragostea pentru mama. Si de aceea mai rar se intampla sa nu fi fost dragostea asta de lunga durata ori de adanca intensitate.

Pe masura ce creste prin chiar dragostea aceasta dintai, fiecare copil gaseste desigur si alti oameni de la care are de invatat. Si atunci, natural, ii indrageste, mai mult ori mai putin, dupa cat de mare e nevoia lui de a invata de la ei. Si pe masura ce invata, isi implineste mai degraba decat sa piarda trairea - cand si-a terminat ucenicia la un anumit "profesor", ramane totusi in mare parte "acordat" cu el si deci, intr-un anume fel, pentru totdeauna indragostit.

Ciclul acesta al indragostirilor si implinirilor prin invatare n-are in fapt final, caci e un drum in sine, drumul vietii, nu o etapa trecatoare ori o simpla halta. Dar multi aleg sa se opreasca vrand sa stea in mijlocul drumului in loc de a merge mai departe.

Alegerea aceasta se intampla exact in momentul in care cineva decide sa-si "traiasca" dragostea ca pe o petrecere a simtirii din care gandirea e exclusa ferm si cat mai total cu putinta. Orbit de beatitudinea rezonantei initiale care are in fapt doar rolul de a deschide noi usi, uita -ori nu doreste- sa faca efortul de a pasi prin aceste usi. Iar cand se inchide deschiderea si se termina rezonanta, el e ramas in acelasi loc, cu doar amintirea a ceea ce era promisiunea fericirii mai degraba decat chiar fericirea. Atunci omul cauta alta rezonanta, alta deschidere, si alta si alta si mereu alta...

Din toate aceste deschideri insa, ramane cel care le traieste doar ca simtiri numai cu oboseala cautarii si cu deziluziile adunate ale atator promisiuni pe care a refuzat sa si le implineasca. Nu-i mai ramane probabil nimic altceva decat sa-si cante ori strige ori scrie oboseala si neimplinirea, punand-o cu totul in carca dragostei ca sentiment trecator, continuand astfel sa nu vada ca-i doar alegerea lui dintotdeauna de a-si omori si pierde iubirile.

Fiecare iubire e asadar mai mult decat o simtire: e posibilitatea unei evolutii. Depinde de fiecare daca alege sa o implineasca traind-o cu inima si mintea, ori doar s-o iroseasca infruptandu-se din simtire ca dintr-o masa gratis.

Nimic nu-i tocmai gratis pe lumea asta. In cazul asta pretul e nefericirea si neimplinirea.

Comments feed: RSS 2.0

4 Responses to “Dragostea ca mecanism al invatarii”

  1. Dragostea ca mecanism al invatarii in Cuvintele Dianei...

    Cand invatarea e suficienta dragostea dispare ?! "Cum inca nu stiu a face opozitii false intre minte si inima, copiii iubesc initial total, complet, atat cu inima cat si cu mintea si isi implinesc -cat depinde de ei cel putin- dragostea pentru mama. S...

  2. [...] in acelasi timp Diana Coman se produce ca Dragostea ca mecanism al invatarii, ceea ce mi se pare amuzant doara “stim cutotii” ca Diana n-are sentimente fiind o rece [...]

  3. [...] ca randurile ce urmeaza s-au nascut, cum si altele, ca imbold la scrisele Dianei. Pentru ca rar privilegiul si motivul de voluptate deopotriva acela de a citi un articol atat de [...]

  4. [...] Dar inca e si ratiune acolo, ramane fix ancorata in realitatea imediata, cooperanta si ajutatoare, alaturi de simtire. Si suntem tare bine asa, si eu si Igor si Victor – incepem a ne cumpani in trei in echilibru [...]

Leave a Reply